Peşcheş de la TVR pentru Mihai Sturzu

Un promo găsit pe site-ul lui Adelin Petrişor mi-a atras atenţia. În el se face reclamă unei noi emisiuni a Televiziunii Române, "În Ţara Minunilor", şi, dacă ne uităm mai apoi pe explicaţiile care însoţesc pe Youtube clipul respectiv aflăm că: "Emisiunea „În Ţara Minunilor" este locul în care gazdele Dana Nălbaru şi Florin Grozea, alături de prietenul lor Mihai Sturzu, au ca invitaţi oameni care transformă ideile bune în realizări surprinzătoare, exemple pentru noi toţi."

Maihai Sturzu? Nu este acel Mihai Surzu proaspăt cocoţat în frunte organizaţiei de tineret a PSD? Nu este cel ajuns de un an de zile parlamentar pe listele USL? Da, este acelaşi personaj care face parte şi din trupa Hi-Q. Şi pe care-l vedem acum cu emisiune proprie, mascată sub faţada trupei Hi-Q, pe postul naţional de televiziune.

Iar lucrul acesta nu înseamnă că avem de-a face cu un conflict de interese, domnul PARLAMENTAR Sturzu primind bani PUBLICI de la TVR pentru o emisiune realizată din taxele românilor? Pentru că se primesc bani. Dar câţi?

Nimeni nu-i îngrădeşte pasiunile domnului Mihai Sturzu pentru muzică. Condiţia este că dacă pasiunea este prea mare, trebuie să lase viaţa politică de-o parte. Asta dacă vrea să se vadă cu tot preţul pe sticla televiziunii PUBLICE. Dacă nu vrea să renunţe la viaţa de belfer parlamentar (şi de "expert" în minerit, dacă vă mai amintiţi ce am scris în urmă cu ceva săptămâni) atunci să aibe onestitatea de a nu avea emisiuni proprii la TVR. Altminteri, pute a peşcheş politic.

Alo, ANI, se aude?

Gabriela Adameşteanu nu are habar cine a fost Vintilă Horia: "A fost un fascist care a scris Ard malurile Nistrului"

Nu ştiu cum le împleteşte Dumnezeu dar ieri seară, 30 Octombrie,  am avut prilejul de a mă afla în faţa a doi câştigători de premii Goncourt şi a unei editoare. Evenimentul s-a petrecut în incinta Institutului Francez din Bucureşti sub forma unei discuţii numite "Din culisele premiului Goncourt". În afară de François Weyergans şi Paule Constant a fost alături şi editoarea Marie-Catherine Vacher de la Editions Actes Sud. Evenimentul era prilejuit de prima ediţie "Lista Goncourt - Alegerea studenţilor români" având-o ca preşedintă de onoare pe Gabriela Adameşteanu, prezentă şi domnia sa în holul Institutului. Ca o paranteză, astăzi va fi anunţată preferinţa studenţimii române, tot la Institutul francez, la ora 15.

Să revenim însă. După ce am invitaţii şi-au expus părerile, au istorisit anecdote literare, opiniile despre industria premiilor, a venit şi momentul întrebărilor dinspre public. N-am avut ce face şi am vrut să aflu cum se raportează faţă de Vintilă Horia şi problemele legate de acordarea premiului Goncourt acestui scriitor român pentru romanul "Dumnezeu s-a născut în exil". Ei bine, aici s-au fâstâcit - nu atât incomodat (deşi franceza mea de baltă şi cu accent groaznic avea de ce să-i incomodeze) - pentru că nu erau stăpâni pe subiect. Nu ştiau despre scandal, despre personalitatea scriitorului Vintilă Horia, anul în care s-au petrecut lucrurile, romanul în discuţie...

Au întrebat-o şi pe Gabriela Adameşteanu (ah! nu mai aveam memorie în aparat!) - şi o să redau din memorie dialogul, care era evident în franceză:
- Gabriela, ce părere ai despre chestiune?
- Care chestiune? (exact în momentul în care pusesem întrebarea lipsise din sală).
- Cea despre Vintilă Horia...
- A! Cred că s-a petrecut imediat după război. A fost fascist, a colaborat cu extrema dreaptă şi a fost reclamat acest lucru. ceva asemănător cu cazul Emil Cioran. Cred că prin '52...
- Nu cred, am intervenit şi eu, mai degrabă prin 1958, 59, 60.
Şefa de la "22" a continuat însă mai departe:
- În timpul războiului a publicat scrieri fasciste. "Ard malurile Nistrului"...
- Virgil Gheorghiu a scris "Ard malurile Nistrului" , i-am replicat repede.

Paule Constant luase între timp un volum care cred că se referea la istoricul decernării premiilor Goncourt şi exclamă: "Am găsit! 1960!" după care începu să citească tot episodul neplăcut. Cu cât pătrundea mai mult în subiect, cu atât mai mult citeam pe feţele invitaţilor francezi stupefacţia. Nu cred că s-au aşteptat ca cineva să facă gestul de a refuza premiul. Iar acea persoană să fie un român, din ţara în care se aflau în acel moment. Şi nici că singularitatea actului a fost întârită prin decizia comitetului de organizare de atunci de a nu mai acorda altcuiva recompensa în acel an.

Paule Constant

François Weyergans & Paule Constant

Gabriela Adameşteanu

Marie-Catherine Vacher

Paule Constant

Marie-Catherine Vacher, François Weyergans & Paule Constant

Sorin Roşca Stănescu despre proiectul lui Ponta privind RMGC: "E de domeniul teatrului absurd!"

Papa de la Roma, suspectat de terorism financiar!

O depeşă Mediafax zice următoarele:

NSA l-a spionat pe viitorul Papă Francisc înainte şi în timpul conclavului în care acesta a fost ales ca succesor al lui Benedict XVI, scrie The Telegraph, citând revista italiană Panorama.


 Agenţia americană de spionaj a monitorizat apelurile telefonice din şi către reşedinţa clericală din Roma, unde pe atunci Arhiepiscopul Jorge Mario Bergoglio a stat în timpul conclavului. Afirmaţiile au fost făcute de săptămânalul italian Panorama, care a spus că NSA a monitorizat convorbirile telefonice ale mai multor episcopi şi cardinali de la Vatican în preajma conclavului.


Informaţiile astfel colectate au fost separate în patru categorii - "planuri de leadership", "ameninţări pentru sistemul financiar", "obiective de politică externă" şi "drepturile omului".
Potrivit unui raport, SUA au interceptat 46 de milioane de apeluri telefonice în Italia în intervalul 10 decembrie 2012 - 8 ianuarie 2013. La acea vreme, Benedict al XVI-lea era papă, ceea ce înseamnă că Vaticanul ar fi fost monitorizat în ultimele câteva săptămâni ale pontificatului său.


Există temeri că NSA a continuat să asculte conversaţiile prelaţilor până în ajunul conclavului din 12 martie 2013, scrie Panorama, adăugând că există suspiciuni că şi convorbirile viitorului papă ar fi putut fi monitorizate.


Sursa citată aminteşte că, potrivit Wikileaks, serviciile secrete americane ar fi fost interesate de arhiepiscopul Bergoglio încă din 2005.


Panorama mai relatează şi că agenţia americană a spionat convorbirile dintre personaje marcante de la Vatican referitor la alegerea unui nou şef al Băncii Vaticanului.


Întrebat în legătură cu aceste informaţii purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, a declarat că nu are informaţii pe acest subiect şi că nu este îngrijorat.

Colapsul fotbalului autohton. Vinovaţii sunt tot MM şi Reghe?

O replică pe care am postat-o pe blogul lui Radu Naum:

Nu înţeleg ce legătură are Steaua cu episodul umilinţei somaleze pentru jandarmul mondial dar să trecem.

În fapt marea problemă în acest moment NU este Steaua ci managementul dezastros care a dus la dispariţia unor echipe, la expulzarea din primul eşalon a altora, la lichefierea valorică a altora care abia mai supravieţuiesc.

Eu ca stelist regret că în campionat nu mai există o adevărată echipă Dinamo, că CFR este o caricatură; că Rapid, Sportul Studenţesc, U Craiova se pierd undeva prin B pe unde s-a perindat şi Poli Timişoara. Unirea Urziceni, FC Naţional - îşi mai aminteşte cineva de ele?

Acest colaps EVIDENT al fotbalului românesc chiar credeţi că este cauzat de MM şi Reghe? Cred că glumiţi sau războaiele personale ale trusturilor de presă (muribunde şi ele!) vă împiedică să realizaţi amploarea dezastrului.

Un set de întrebări care aşteaptă încă răspunsuri de la Emil Constantinescu

Pe 20 Octombrie i-am trimis fostului preşedinte Emil Constantinescu, pe adresa de mail publicată pe site-ul oficial - www.emilconstantinescu.ro , mai multe întrebări legate de chestiuni arzătoare aflate pe ordinea de zi a României. Am sperat că poate voi primi un răspuns dar, deşi au trecut mai bine de o săptămână de zile, nu am aflat decât... tăcerea. De altminteri puteţi observa că "presa" în marea ei parte (dar există şi excepţii) evită pe cât posibil să deranjeze cu întrebări stânjenitoare pe foştii înalţi demnitari ai statului. Asta deşi implicarea lor cel puţin în dosarul "Roşia Montană" pare a fi probabilă. Redau mai jos cuprinsul emailului cu speranţa că poate se va găsi măcar un jurnalist de vârf să se folosească de ele.

Bună ziua, domnule Preşedinte Emil Constantinescu!

Mă numesc Marian Hociung, sunt blogger şi v-aş ruga, dacă aveţi amabilitatea şi dispoziţia, să răspundeţi la câteva întrebări.

1. Recent destituitul director al Institutului Geologic al României, Ştefan Marincea, a declarat că a acceptat în urmă cu ani să peia acest post la cererea dumneavoastră. Este reală această informaţie?

2. Demiterea domnului Ştefan Marincea a survenit, oficial, în urma unor acuze ce îi puneau la îndoială integritatea ştiinţifică şi morală (lipsa certificatului ORNIS). Eu nu sunt specialist în acest domeniu dar dumneavoastră, în calitate de Profesor Universitar în domeniul geologic, puteţi comenta în vreun fel cele întâmplate?

3. Atât ca şef de stat cât şi ca specialist am dori să aflăm părerea dumneavoastră în ceea ce priveşte cele trei puncte fierbinţi majore ale momentului (Roşia Montana şi extragerea aurului, Pungeşti şi extragerea prin fracturare, Izvoarele şi seria de seisme cu explicaţii neplauzibile din partea oficialilor).

4. Aţi declarat la finalul mandatului că "aţi fost înfrânt de servicii". Este adevărat că domnul Ciuvică era însărcinat cu dirijarea serviciilor reunite de securitate ale ţării? Cum comentaţi atitudinea făţiş partizană a fostului dumneavoastră consilier, domnul Mugur Ciuvică, în ceea ce-i priveşte pe protestatarii anti-RGMC şi contra gazelor de şist?

5. Cum vedeţi dumneavoastră această schimbare de 180 grade între declaraţiile USL din campania electorală şi deciziile efectiv luate după preluarea puterii? Este morală din punct de vedere politic şi naţional?

Cu deosebit respect, al dumneavoastră,

Marian Hociung aka Donkeypapuas

Încă o mostră din procesul de cianurizare a presei

În duminica asta - cu o semnificaţie dublată de celebrarea protectorului Bucureştilor, Sfântul Dimitrie din Basarabi - cât a fost ziua de lungă o anumită televiziune, cunoscută şi drept "televiziunea lui Ghiţă", a reluat încontinuu un mesaj pus pe croll. "Pelerinii sunt înşelaţi! Nu primesc aghiasmă adevărată!", aceste cuvinte se puteau citi pe sticlă. Nu ştim ce pregătire profesională îi face pe cei de la respectivii angajaţi ai postului să devină experţi în aghiasmă. După câte ştim noi, sectanţii (majoritari în respectivul trust de presă) nu sunt tocmai persoanele îndreptăţite să se refere la lucrările sfinţitoare ale Bisericii Ortodoxe.

Dar în schimb nimic nu îi opreşte să fi dat informaţii cu privire la un punct fierbinte de pe ordinea de zi. Despre "cianurarea apelor" ar fi putut vorbi de nouă ăptămâni încoace. Puşchea pe limbă! Cum să aducă vorba amicul Ghiţă despre un subiect atât de stânjenitor pentru amicul Ponta? Aşa că mai bină să se ocupe el, Ghiţă, şi angajaţii săi de treburile extrem de serioase pentru starea naţiunii, precum acest "proces tehnologic de fabricare a aghiasmei". Că atât îi duce capul.

În acelaşi timp, pe alte diverse posturi de tembelizat poporul diverşi reporteri (şi mai ales reporteriţe) se arătau indignaţi de marea fraudă fiscală pe care o comiteau diverşi vânzători de flori, iconiţe sau colportaj divers. Şi ilustrau insistent cu imagini ale cutiei în care se puneau acatiste de către pelerini. Domnilor reporteri (şi mai ales reporteriţe), eu ştiu că înainte de a însăila materiale "jurnalistice" este necesară o minimă documentare. Aţi fi aflat şi dumneavoastră de existenţa unui comerţ sezonier, desfăşurat cu autorizare de la autorităţile locale şi cu plata unor anumite sume. Lucrurile stau la fel şi în alte perioade ale anului: de Crăciun, de Paşti şi, mai ales, de Mărţişor...

Încă un pas spre adeverirea strigăturii din Piaţă, "presa română plină de cianură".

Pentru nostalgici: Joan Jett & The Blackhearts - I Love Rock 'N' Roll

I saw him dancin' there by the record machine
I knew he must a been about seventeen
The beat was goin' strong
Playin' my favorite song
An' I could tell it wouldn't be long
Till he was with me, yeah me
And I could tell it wouldn't be long
Till he was with me, yeah me, singin'

I love rock n' roll
So put another dime in the jukebox, baby
I love rock n' roll
So come and take your time and dance with me

Ow!

He smiled so I got up and asked for his name
That don't matter, he said,
'Cause it's all the same

Said can I take you home where we can be alone

An' next we were movin' on
He was with me, yeah me

Next we were movin' on
He was with me, yeah me, singin'

I love rock n' roll
So put another dime in the jukebox, baby
I love rock n' roll
So come an' take your time an' dance with me

Ow!

Said can I take you home where we can be alone

Next we were movin' on
He was with me, yeah me,
An we'll be movin' on
An' singin' that same old song
Yeah with me, singin'

I love rock n' roll
So put another dime in the jukebox, baby
I love rock n' roll
So come an' take your time an' dance with me

I love rock n' roll
So put another dime in the jukebox, baby
I love rock n' roll
So come an' take your time an' dance with

I love rock n' roll
So put another dime in the jukebox, baby
I love rock n' roll
So come an' take your time an' dance with

I love rock n' roll
So put another dime in the jukebox, baby
I love rock n' roll
So come an' take your time an' dance with

I love rock n' roll
So put another dime in the jukebox, baby
I love rock n' roll
So come an' take your time an' dance with me

Versuri preluate de la: http://www.lyricsfreak.com/

Cine cu cine dughineşte şi ruseşte gavareşte?

DE câteva zile presa cianurată aruncă tot felul de acuze împotriva protestatarilor care se opun exploatării prin fracturare. Aflăm din spusele respectivilor că ţăranii de la Pungeşti ar fi plătiţi de ruşi, iar preoţimea aflată în fruntea lor ar face, la ordinele ierarhiei bisericeşti "conservatoare" (iarăşi placa despre existenţa în BOR a unei direcţii conservatoare şi a alteia ecumeniste), o politică dughinistă. Vechiul FSN ar fi mândru de asemenea urmaşi într-ale minciunii propagandiste. Dar să revenim.

Ceea ce uită să spună respectivii este că nu cu mult timp în urmă, între 14 şi 16 septembrie, Alexandr Dughin chiar s-a aflat în România. Şi să vezi chestie! Cu cine credeţi că s-a întâlnit şi a avut discuţii fructuoase? Nu, nu a avut nici cu ţăranii de la Pungeşti, nici cu prototpopul Laiu, nici cu PS Teofan şi nici cu monahii de la "Petru Vodă". Ci chiar cu una bucată componentă a... USL. Sau gravitând în jururl USL şi supunându-se în consecinţă acordului coabităcesc dintre Băsescu şi Ponta dictat de SUE şi SUA.

S-a întâlnit cu Mircea Dogaru şi un grup de reprezentanţi ai Sindicatelor Cadrelor Militare Disponibilizate, după cum spune însuşi domnul Dogaru pe blogul său. Redau pe larg mai jos extrase din această postare a domnului Mircea Dogaru dar nu înainte de a reevalua situaţia: deci, propagandişii cotcobităcirii Băsescu-Ponta îi acuză pe toţi cei ce se opun politicilor de înrobire a naţiunii române de toate relele posibile, în frunte cu acuza supremă, "sunt plăţi de ruşi", în vreme ce înşişi colaboratori principali ai USL se arată deschişi consepţiilor ideologului putinist Alexandr Dughin! Remarcabilă perversitate!

sursa: http://dogaru-mircea.blogspot.ro/2013/09/dialog-scmd-aleksandr-dughin.html

Venit de la Munchen, in drum spre Moskova, Aleksandr Dughin s-a oprit la Bucuresti in perioada 14 – 16 septembrie a.c. pentru a vedea semnalul editiei romanesti a principalei sale lucrari: “Bazele geopoliticii si viitorul geopolitic al Rusiei” aparut la editura Eurasiatica.ro in prezentarea profesorului Ilie Badescu si pentru a vizita Manastirea Snagov cu presupusul mormant al lui Vlad Tepes.[...]

Manifestandu-si dorinta de a avea o intrevedere pe probleme de istorie, geopolitica si geoistorie cu presedintele SCMD, Aleksandr Dughin a fost insotit, la vizitarea Manastirii Snagov si a avut ulterior o discutie de 3 ore cu un grup de reprezentanti ai SCMD, format din: Presedintele SCMD, consilierul pe probleme de relatii externe (cetatean american), vicepresendintele pe  probleme media si seful Departamentului Relatii. Cu aceasta ocazie au fost abordate urmatoarele aspecte:

• Ofensiva globalismului impotriva statelor nationale, vizand destructurarea celor care au mai mult de 10.000.000 de locuitori, inclusiv SUA, Rusia si Romania;
• Ofensiva, fara precedent, impotriva structurilor militare ale statelor nationale, capabile prin definitie, sa opuna rezistenta, ofensiva esuata in perioada 1998 – 2008 in Canada, SUA, Germania, Franta, Lituania, etc., dar care este pe cale de a reusi, declansata fiind in 2009, in Romania. Aceasta vizeaza  reducerea la nivel de simbol a fortelor militare si de ordine publica, distrugerea completa a rezervei si transformarea statului in victima sigura. Odata reusit, experimentul romanesc se va generaliza, dovada tentativa de implementare a legilor Boc– Basescu, in ianuarie 2011 in Ungaria, dupa ce presedintele Romaniei anuntase, in decembrie 2010, ca “militarii romani au inteles necesitatea sacrificiului”. Atunci, sindicatele militare au scos pe strazi in Ungaria cadrele active din armata si politie, in timp ce in Romania a organizat manifestatii in toata tara, pentru a demonstra ca lupta continua, SCMD, ca sindicat al rezervistilor din intregul Sistem National de Aparare.
• Necesitatea punerii de acord, in cadrul unei Internationale a militarilor din toate statele europene si America de Nord, a militarilor din toate structurile, pentru a se impotrivi pierderii statutului lor, masurilor represive care vizeaza aceasta categorie socio-profesionala si, mai ales, agresiunii declansate prin guverne si presedinti marioneta, impotriva statelor si natiunilor lor. Cu acest prilej, presedintele SCMD a explicat indemnul lansat in ianuarie 2011 catre omologii din Occident – “Militari din toate tarile, uniti-va!”
• Sprijinul pe aceasta directie are, in primul rand, in vedere filialele existente sau in curs de constituire ale SCMD la est de Prut, formate din rezervisti care au si cetatenie romana si care vor respecta pe teritoriul Romaniei legile romanesti, iar pe teritoriul statelor in care traiesc, legislatia similara a acestora.
• Ridicarea nivelului de cunoastere si de rezistenta a populatiei prin cultura, in acest sens urmand a se organiza, cu participarea media, ample simpozioane, colocvii, etc. in toate capitalele europene si peste ocean.

Ca si in cazul discutiilor purtate la inceputul acestui an cu reprezentantii FMI si cu raportorul Departamentului de Stat SUA pentru Romania si Moldova, reprezentantii SCMD au expus, pe larg, datele razboiului de imagine si de distrugere efectiva declansat in 2009 de regim impotriva rezervistilor, obiectivele si modalitatile de contracarare adoptate de sindicat in justitie, in strada, in media si in relatia cu partidele politice.

Honor et Patria! Vae Victis!

Presedintele SCMD

Col.(r) dr. Mircea Dogaru

Sursa: http://dogaru-mircea.blogspot.ro/2013/09/dialog-scmd-aleksandr-dughin.html

Insultele lui Barbu "Cianură" la adresa Ortodoxiei româneşti

Acest articol, ce se aseamănă foarte mult în tezele sale cu inepţiile debitate de Lucian Boia, a apărut în publicaţie cu capital iudeo-francez "Historia", unde tartor înscăunat (adică director) se află Ion Cristoiu, "românul rupt în fund", după cum s-a autodefinit. Asemănarea de idei cu domnii cu atitudini atât de "corecte politic" ne face să înţelegem de ce acest culturnic al contemporaneităţii vede peste tot "legionari" şi ţipă isteric că îl agresează "neofasciştii". Ne devine mai clar acum motivul pentru care acest specimen de neokominternist vrea să cianureze România. Pur şi simplu, otrava se revarsă din interiorul spiritului său.

De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.

Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.



Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă. 
 

Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.

Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creştini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanţul după Bizanţ, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond? Noţiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma. Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea. În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii.

Ortodoxia românească, o splendidă babilonie. 

Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domneşte în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanţul de după Bizanţ şi ţările române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecinţe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti.

Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.

Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei? 

Turcocraţia toarnă aşadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observaţia nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituţiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.

Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebraţi ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominaţiei din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.

Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ştefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.

 Relaţia stat-biserică în societatea românească. 

 

Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.

Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.

Sursa: Historia.ro

Actualitatea clasicilor: Eminescu - Doina

Presa cianurată moare de grija lui Barbu "Cianură"

În orice ţară civilizată presa ar fi cerut de mult în cor demiterea acestui impostor cocoţat în fruntea ministerului care diriguieşte cultura. Cum la noi jigodismul este la moda, haita presarilor s-a pus pe urlat în cor. Dar nu ca lupi ci ca... şacalii. Năravul pupincurist din fire (adică dinainte de '89) nu are lecuire. Păi s-ăi eutanasiem lichelele, nu căţeii!

DEMISIA, Barbule!

PS
Există un proverb: "cel ce sapă groapa altuia cade singur în ea". Stimabilii culturnici din presă şi politică n-au auzit de el. Or să audă cu vârf şi îndesat.

foto: Mediafax

Falsul sindicat "Viitorul mineritului" recunoaşte că este doar o acoperire a RMGC!

Nu este o afirmaţie directă ci concluzia la care ajungi citind propriile declaraţii ale şefilor acestei organizaţii "sindicale". Iar afirmaţiile cu pricina au apărut ca reacţie la interzicerea spoturilor RMGC de a fi difuzate în conţinutul programelor de televiziune.

În materialul apărut pe Gândul.info (parte a cianurii mediatice şi acest trust) cei de la "Sindicatul" Viitorul Mineritului contestă interzicerea spoturilor RMGC pe motiv că ei sunt TITULARII SPOTURILOR PUBLICITARE SUSPENDATE!

Stai şi te freci la ochi şi nu înţelegi cum în clipa a doua Procuratura, dacă nu chiar DNA, nu s-a sesizat pentru că:

1. Televiziunile respective arată clar în situaţiile fiscale puse la dispoziţie că au avut venituri de fiecare dată de la clientul numit RMGC (Roşia Montana Gold Corporation). Şi este vorba de sume consistente de valută cu care această companie a inundat trusturile de presă.

2. Dar să spunem că nu este aşa ci "Viitorul Mineritului" ar fi comandat difuzarea acestor clipuri. Ori situaţia devine şi mai interesantă pentru că în acest caz se pune problema ORIGINII sumelor extrem de consistente folosite pentru a invada atâtea şi atâtea posturi de emisie. Cotizaţiile membrilor nu ar acoperi necesarul financiar pentru o operaţie de anvergura aceasta. Iar banii nu pot veni "din nimic". Să fie bani negri, iliciţi, chiar spălaţi?

3. Pare evident că soluţia 2 nu este coerentă aşa că ne întoarcem la prima variantă. Dar în acest caz în care comanditarul este RMGC şi nu acest "sindicat" ar face ca cei ce se plâng de măsura luată de CNA să devină sperjuri în faţa legii pentru că şi-au declarat o calitate pe care nu o aveau, aceea de proprietari ai reclamelor.

Alo, DNA, n-ar fi cazul ca în ultima clipă să treceţi la adevăratele tunuri pe care le comite CORUPŢIA politică în România?

România se inflamează! E timpul ca gangsterii din fruntea ţării să se oprească ACUM, cât nu e prea târziu!

VASLUI
La Pungeşti, în Vaslui, sătenii se împotrivesc de trei zile încercărilor Chevron de a începe explorările criminale. Ţăranii îi au în frunte pe preoţi, Chevronul - Poliţia şi Jandarmeria zise "româneşti". Poliţia împiedică accesul mijloacelor de transport care aduc oameni solidari cu revoltaţii.

Puteţi vedea transmisie LIVE accesând linkul de mai jos:

http://www.ustream.tv/channel/tv-pungesti

BUCUREŞI şi GALAŢI
Directorul Institutului Geologic a fost demis.Reamintim că aceast instituţie ştiinţifică s-a declarat deschis împotriva proiectului mafiot RMGC. De asemeni, tot acest Institut a infirmat minciunile pe care Guvernul - prin subordonaţi ai săi - însearcă să le difuzeze cu privire la cauzele cutremurelor de la Galaţi.
http://www.realitatea.net

ALBA şi BUCUREŞTI
Pentru duminică, 20 Octombrie, este anunţat un mare miting al MOŢILOR la Câmpeni, de asemeni împotriva fraudei anti-româneşti numite RMGC. De asemeni, la Bucureşti manifestaţia se va relua. În plus, va fi şi un marş pentru UNIREA Moldovei răsăritene ACUM.

Îi apucă Crăciunul pe Ponta şi Băsescu, aceşti trădători de neam şi ţară?

Răspundem ascultătorilor: relaţia exploatări - cutremure

- Ne puteţi spune ce numitor comun au cutremurele de la Galaţi cu exploatările de petrol şi gaze?

- Frecvenţa! Cu cât a crescut numărul de cutremure în zonă, cu atât s-a mărit şi frecvenţa difuzării reclamelor la Petrom pe posturile tv.

Eugenia Vodă acuză! Scrisoare deschisă către CNA.

Text şi imagine preluate de pe AMPress.

„Am citit că pe marginea subiectului Rosia Montană s-au strîns la CNA, în ultimele luni, în jur de 2000 (două mii!) de „sesizări, plîngeri, reclamaţii”. Şi totuşi, incredibil, acest subiect major, de interes naţional, nu a încăput pînă acum pe ordinea de zi a nici unei şedinţe a dumneavoastră. Prin prezenta scrisoare deschisă – pe care o puteţi înregistra şi ca pe o „plîngere deschisă” – solicit membrilor CNA stoparea imediată şi totală a reclamelor legate de Roşia Montană, care au invadat audiovizualul românesc.


Aceste reclame contravin dispoziţiilor legale privind informarea corectă a publicului. Pînă şi la reclamele unor medicamente care se eliberează fără reţetă, privitorul e avertizat obligatoriu: „Citiţi cu atenţie prospectul”. Pe cînd la reclamele aşa-zisului „minerit modern”, nu! El e „BUN PENTRU ROMÂNIA”, se repetă în diverse feluri, pe mai toate canalele, în neştire, însoţit de somaţia „Spune Da mineritului!”, ca într-un fel de referendum privat, al unui stat în stat! Iar pe internet, de mii de ori, pe orice ai da click, orice ai căuta – un film, un autor, un bilet de avion, o reţetă de bucătărie, orice -, ţi se înfige în ochi, zbang!, „Spune Da mineritului!”… Într-un fel, e de înţeles: pe seceta asta, nici banii RMGC nu au miros. Şi totuşi, cînd e vorba de un subiect care a răvăşit România, şi care e încă în dezbatere naţională, nu credeţi că aţi putea găsi modalitatea legală de a stopa tot acest veritabil dezmăţ publicitar, generator de confuzie? Am văzut, în arhiva CNA-ului, că în 2009, după multiple tergiversări, a fost interzisă o campanie publicitară RMGC, pe aceeaşi temă, pentru că vehicula sume inexacte (cu care ni se povestea, în reclame, cîte şi mai cîte am fi putut noi face!). Vi se pare că enunţul „bun pentru România” e mai puţin inexact decît o simplă cifră? Vi se pare că, de la acea campanie care – o spunea atunci o voce a CNA-ului – „dezinformează şi manipulează, spune mari neadevăruri”, s-a schimbat ceva? Aceste noi reclame contravin Codului de practică în publicitate ( art 1.3, potrivit căruia „comunicarea trebuie să evite orice afirmaţie sau reprezentare care ar putea înşela consumatorii, inclusiv prin omisiune, sugerare, ambiguitate ori exagerare”; sau art. 5.1, potrivit căruia „anunţatorul trebuie să fie în măsură să probeze veridicitatea datelor, descrierilor, afirmaţiilor folosite în comunicare”). Toată această campanie încalcă şi art.114 din Decizia nr 187 privind Codul de reglemetare a conţinutului audiovizual (nu mai invoc şi alte articole, pentru că, desigur, CNA-ul ar putea găsi rapid argumentaţia juridică pentru o hotărîre dreaptă, cu condiţia să vrea!). Şi, pentru credibilitatea instituţiei dumneavoastră în ochii opiniei publice, ar fi bine să vrea! Cred că CNA-ul ar trebui să merite să fie perceput nu ca o sumă de funcţionari care distribuie licenţe şi sancţiuni, mereu atenţi la recomandările celor care i-au recomandat acolo, şi cu atît mai puţin ca un spaţiu al unor sinecuri, ci ca un for intelectual, al unor conştiinţe independente, arse de dorul sănătăţii audiovizualului românesc…

Se ştie, un bun mercenar al publicităţii poate face credibil absolut orice mesaj; el poate să ne convingă şi de raportul dintre fericire şi soda caustică, şi de efectul razelor de lună asupra galoşilor de gumă; nu degeaba a avut atîta succes titlul: „Nu-i spuneţi mamei mele că lucrez în publicitate, ea crede că sunt pianist într-un bordel!”… „Bun pentru România”? De ce am crede nişte oameni de pe stradă, culeşi din toată ţara, cu oraşul scris pe ecran, care ne spun, implicit şi explicit, că proiectul „e bun”, şi nu am crede, în schimb, PROFESIONIŞTII acestei ţări (geologi, chimişti, economişti, arhitecţi) care ne spun – e drept că mult mai rar, şi nu în spaţiile publicitare – că NU e deloc bun?! Printre altele, toată această lungă poveste, „Roşia Montană”, e un exemplu de umilire publică a profesioniştilor, care nu au un cuvînt hotărîtor şi limede de spus, acoperiţi fiind de hărmălaia politicienilor şi de tradiţionalele cozi de topor.

În economie, ca şi în medicină, primul principiu care ar trebui să funcţioneze ar fi: în primul rînd să nu faci rău. Dacă românul neinformat ar citi „prospectul” s-ar îngrozi: cine ar mai lua un medicament dacă ar afla că, la capătul unui tratament paliativ, s-ar trezi, în proporţie de 100%, cu o uriaşă tumoră malignă pe faţă? Şi ce altceva decît o tumoră pe faţa României ar fi acel lac otrăvit uriaş, mai mare decît Monaco, rămas în Apuseni în urma exploatării? Cu siguranţă că nu poţi fi decît solidar cu minerii din Roşia Montană şi cu problema de fond: ei au dreptul la muncă şi dreptul la demnitate, la fel cum au – sau ar trebui să aibă – şi oamenii din Delta Dunării, şi din Bucovina, şi de oriunde din România. Dar aceşti „roşieni”, aflaţi în epicentrul unei situaţii conflictuale, sunt azi în situaţia de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor. Dacă ar citi cu atenţie „prospectul”, şi dacă l-ar înţelege la dimensiunile lui de perspectivă, aceşti oameni ar respinge, ei înşişi, mutilarea ţării lor. „Ţara moţilor”, aşa se chema impresionantul documentar despre Apuseni, al lui Paul Călinescu, premiat, în 1939, la Veneţia… Dacă vrei să salvezi ce e frumos în ţara ta, nu înseamnă că eşti păşunist, nu înseamnă că eşti eco-anarhist, nu înseamnă că vrei să vezi Apusenii plini de „Fefelegi” şi de ciobani Ghiţă care caută o reţea de socializare în pustie, nu înseamnă nici că vrei să reduci România la o „grădină botanică” (deşi, la rigoare, e de preferat să fii sărac într-o grădină botanică, decît sărac într-un mediu toxic)! Nu înseamnă că nu ţi-ai dori o ţară civilizată, cu industrii puternice, nu înseamnă că nu întorci capul de cîte ori treci, de pildă, prin Drumul Taberei, pe lîngă un maidan de pe care tot nişte „investitori” au ras Tricodava, cîndva o fabrică faimoasă, sau că nu ţi se strînge inima cînd vezi, la televizor, dinamitarea unui furnal de uzină părăsită… Pentru că toate au însemnat oameni, ani, viaţă, sacrificii, pe altarul unei false industrializări; toate sunt ca un spectru al Eşecului, care nu ne dă pace…

Să compari Roşia Montană, acest proiect industrial faraonic, care riscă să ne urîţească şi să ne îmbolnăvească Transilvania, cu succesul autohton al unei celebre uzine de automobile, e aberant! Să spui că un refuz al acestei investiţii e un semnal negativ pentru investitori, e la fel de aberant. Investitorii nu sunt nişte sperioase domnişoare de pension; Dumnezeul lor e unul singur: Profitul. Faptul că România refuză să-şi desfigureze o zonă istorică, cu cea mai veche atestare documentară, faptul că refuză să înlocuiască un paradis natural cu acea baltă cianurată mai mare decît Monaco, nu ar pune pe nimeni pe fugă, dimpotrivă! Ceea ce contează mai mult, pentru investitori, e să fim o ţară corectă, fără şpagă, fără loc fruntaş în topul comisioanelor ilicite, şi cu o legislaţie coerentă. Iar uneori, pentru „imaginea României”, e mult mai important un rest de demnitate, decît gramele de aur pe cap de locuitor!

Am auzit şi văzut, la televizor, reprezentanţi RMGC, ca nişte mutanţi ai patriotismului, cu figuri inocente şi cu un discurs obsesiv, gen „bun pentru România”; dar cînd vine vorba de slalomul printre ilegalităţi, cu care a început ceea ce s-ar putea chema „lungul drum al Roşiei către moarte”, „şeful” îl ia în braţe pe „eu sunt mic nu ştiu nimic”, eu sunt „nou”, eu sunt venit „după”!

Un impact economic minor şi tranzitoriu nu justifică, în nici un fel, desfigurarea feţei României, cu grave consecinţe asupra „subconştientului nostru colectiv”. Pentru că una e să ştii că ai o ţară cu frumoşii Apuseni care ascund o comoară, la care poate vei ajunge o dată (va veni şi timpul să o accesăm, dar nu aşa şi nu acum, ci mai inteligent, mai sofisticat, mai puţin invaziv şi mai profitabil pentru economia naţională), şi alta e să ştii că avem acolo, vorba lui Daneliuc, într-un interviu, O BALTĂ! Doar că, spre deosebire de Daneliuc, şi în ciuda tuturor aparenţelor, eu nu cred că „preocuparea principală a românului e grătarul cu mici”! Şi cred că toţi aceşti politicieni, parcă ieşiţi din mantaua unui Ed Wood al marilor dezastre, se joacă, de fapt, cu focul; din inconştienţă sau respectînd savante strategii de manipulare a mulţimii, ei subestimează ceea ce se cheamă iubirea pentru Transilvania!

Pentru că una e să desfăşori un asemenea şantier în deşertul australian, sau lîngă Polul Nord, sau în fundul Africii, şi cu totul altceva e să-l trînteşti în inima istorică a unei ţări, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga zonă. Am făcut ocolul lumii, dar nicăieri n-am văzut să se laude cineva cu vreun lac cianurat, nici cu gropi de gunoi performante! (pentru asta ar fi trebuit să fac excursia organizată pentru anumiţi ziarişti, de RMGC, în Noua Zeelandă!). Oricît de modernă sau de cochetă ar fi o exploatare industrială, rezultatul e unul singur: urît! Îşi poate imagina, cineva, un asemenea proiect industrial devastator, pe valea Loirei, sau în Toscana? „Apusenii sunt mai frumoşi decît Toscana”, am citit într-un articol al unui turist britanic, şocat că o exploatare industrială vrea să-i distrugă (dacă n-o fi fost un agent sorosian, plătit gras ca să ne împedice să prosperăm)! Am văzut şi că există avocaţi ai diavolului, care se dau de ceasul morţii, cum o să plătim noi sume uriaşe RMGC-ului! Nici o instanţă de pe glob nu ar putea acuza o ţară pentru că îşi apără identitatea şi avuţia naţională. Dimpotrivă, populaţia României ar putea cere daune morale, pentru că a fost dezinformată şi tocată publicitar agresiv, în tot acest timp! Posibilelor „presiuni politice transoceanice”, în favoarea acestui proiect economic de proporţii monstruoase, dar deosebit de interesant pentru conturile unora, li s-ar putea răspunde, „Vade retro!”, în afaceri se mai şi pierde! Ar putea fi invocat şi scandalul recent, pornit de la Washington, dar cu ecouri în întreaga Americă, percutat şi la Casa Albă, legat de o serie de morminte de eroi, găsite în neregulă, în Cimitirul Arlington! Or, proiectul RMGC ne dărîmă biserici şi ne distruge cimitire, lăsînd în urmă un Lac Mort mai mare şi decît Central Park! (Vorba unui umorist, ne-eco-anarhist, „Munţii noştri aur poartă, să nu-i facem Mare Moartă!”)… Apropo, Central Park e vizitat, anual, de 25 de milioane de turişti. Cîţi turişti ar mai fi amatori să viziteze Apusenii, cu o zonă toxică, secătuită, şi cu un Lac Mort băltind ameninţător, apărat, ni se spune, de „cel mai sigur baraj din lume”, care „zice mamă, zice tată, zice ţară adorată”? Am mai auzit şi varianta vitează că, în cazul exploatării, statul nostru va controla atent tot ce se va găsi acolo… In orice afacere, patronul, cel care dă banii, e cel care deţine controlul, restul e pură fantezie; e greu de imaginat cum un stat care n-a reuşit să controleze nici măcar legalitatea unor contracte, va reuşi să controleze compoziţia fină a unor minereuri. Am mai auzit şi varianta că „aurul va rămîne acasă”: deci le asigurăm investitorilor şi vînzarea mărfii, iar noi ne cumpărăm propriul aur – asta da afacere! Am mai auzit şi asigurări politicianiste că proiectul actual e unul nou, care nu seamănă cu cel vechi, şi am auzit mai ales că „vom renegocia”! Domnilor şi doamnelor, nu mai negociaţi şi renegociaţi degeaba! Inima României nu e negociabilă!

Intr-adevăr, trebuie să ai o inimă de plumb, şi un nume predestinat, PLUMB, ca să poţi vorbi, şi încă în calitate de „ministru al mediului”, e drept, cu o limbă de lemn, despre „maximizarea beneficiilor de mediu aduse de proiectul RMGC”!!! Principalul beneficiu fiind, desigur, acel imens iaz (nu iad?) de decantare, „reecologizat”, care va aduna tot gunoiul (gestiunea reziduurilor miniere, dacă preferaţi). Tot prin absurd: dacă acel gunoi nu e toxic, aşa cum ni se spune, atunci el ar putea fi deversat în Marea Neagră? Sau, tot prin absurd, dacă ar fi încărcat în sute de mii de containere, ar exista un loc de pe lumea asta care ar primi acel gunoi prietenos? Şi dacă da, cît ar costa ca să-l primească? Nu cumva ar fi mult mai mult decît firfiricii-mizilic cîştigaţi din toată afacerea?

Am dat clik pe „Auri sacra fames” (e de prisos să mai spun că şi aici a apărut, zbang!, „Spune DA mineritului”!), „blestemata foame de aur, la cîte ticăloşii nu i-ai împins tu pe oameni”, de la Vergiliu încoace… Stupefiant e că, de azi-mîine două decenii, această „corporaţie”, investind masiv în publicitate şi în teatrul de amatori local, miluind în dreapta şi-n stînga, avansează ca un tanc pus pe pilot automat, implacabil, centimetru cu centimetru, în ciuda întregii agitaţii şi a tuturor „plîngerilor” din jur! Cred că aşa au venit multe catastrofe în istorie. O temă care s-ar putea discuta ar fi adaptarea la actualitate a conceptului de „crimă împotriva umanităţii”… Natura înseamnă Viaţă, natura nu are glas ca să se apere singură, natura are, şi în secolul nostru, misterul şi imprevizibilul ei. Există situaţii în care natura a fost distrusă, dar în beneficiul oamenilor, pentru mii de ani. În cazul Rosia Montană e vorba de o agresiune violentă şi masivă, pe termen scurt, şi care ne lasă, pentru mii de ani, cu un lac cianurat, stresant pentru o întreagă populaţie civilă din zonă, care e pusă în pericol, în urma unor acte fie iniţiate, fie încurajate, fie doar tolerate de autorităţi…

Un mare scriitor, Camus, spunea: „Singura solidaritate umană indiscutabilă e solidaritatea în faţa morţii”. Ca o solidaritate în faţa morţii se explică faptul că protestele împotriva distrugerii Apusenilor au reunit români şi unguri, tineri şi bătrîni, hipsteri şi preoţi, de toate confesiunile, fotbalişti şi academicieni… Toţi nu pot decît să spere că votul din Parlament va fi unul deschis, la vedere, nominal; corect ar fi ca fiecare votant să-şi asume, în faţa naţiunii şi a istoriei, responsabilitatea opţiunii sale, ca să nu existe sentimentul difuz şi apăsător că „toată lumea e de vină”. Am auzit şi varianta că „dacă votul e politic, proiectul nu va trece”. Cred că e exact invers.

Oricum, în momentul votului, fiecare parlamentar să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă, în viitor, ar fi obligat de viaţă (sau pe viaţă) să-şi ducă zilele în localitatea numită Piatra Albă (creaţie RMGC), pe malul Lacului-Mort-mai-mare-decît Monaco, şi să respire praful ridicat de vînt de pe întinderile de piatră golaşă… Şi totul, străjuit de o pancartă, pe care să fie scris, negru pe alb, sau gri pe gri: „AICI A FOST AURUL DUMNEAVOASTRĂ! NOROC BUN!”

…Iată de ce, aşadar, solicit CNA-ului să stopeze orice publicitate comercială pe marginea acestui subiect dureros. Sau să impună mesajul corect, cum ar fi: Spune Da locurilor de muncă la Roşia Montană, dar spune NU unui lac otrăvit mai mare decît Monaco! Spune Da mineritului modern în Apuseni, dar spune NU unui proiect industrial de suprafaţă, cu efect distrugător!…

Cu tristeţe şi cu speranţă,

Eugenia Vodă”

Determinare! Pe 6 octombrie a fost colindat şi celălalt mincinos, de la Cotroceni.

Spre furia băsisto-pontacilor, na că pe 6 Octombrie manifestanţii şi-au făcut drum şi pe la 3Coceni ca să-i ureze de bine prezidentului. Au încercat postacii pontaco-băsişti să schimbe traseul marşului dar nu au reuşit. Cu toate falsele lor conflicte şi scandaluri inventate. Nu ştiu câţi au pornit din Militari, de pe strada Roşia Montana, dar pe la AFI Palace au ajuns vreo patru, cinci mii. Iar la Cotroceni pe undeva la opt mii de manifestanţi. Surpriza am avut-o însă la Universitate, punctul final al marşului, unde am fost pe la 25 spre 30.000 de apărători ai României. Mulţimeaajunsă deja se întindea până spre hotelul Intercontinental, ocupa rondul de la întretăierea bulevardelor, iar şuvoiul continua să vină, capătul aflându-se aproape de librăria Mihai Eminescu. Imaginile video, chiar de proastă cailtate (înregistrate cu aparatul meu foto mai bătrânel) ilustrează ceea ce am afirmat.