Ipocrizia domnului Dan Teodorescu (Taxi)

Foarte recent, acest domn a afirmat că "lui Dumnezeu îi plac bisericile din lemn", deci mici. Nu cumva catedrale. Cică aşa i-a suflat Dumnezeu la ureche şi trebuie neapărat să-l credem pe cuvânt. Sau o fi avut o revelaţie bruscă? Poate! Poate s-o fi gândit la propriile-i experienţe. Şi anume:

- una bucată naş familie prezidenţială Băsescu

- una bucată biserică Elefterie! Neh, nu aia micuţă numită Elefterie Vechi, ci aceea mai nouă, din Piaţa Operei, DE FIŢE!

- dar şi una bucată salon IMENS (Grand Ballroom) într-un hotel IMENS, anume Marriot.

Sursa: http://adevarul.ro

Între timp s-a sucit domnul Teodorescu. Nu-i mai plac clădirile mari. Doar cele din lemn. Şi s-a apucat să se lepede - ÎN PUBLIC - de cele pe care până mai ieri le apreciase. De un personaj nu am auzit în schimb să se delimiteze. DE NAŞU! Şi nici nimic referitor la cele 100 de spitale şi instituţii de sănătate publică desfiinţate în timpul regimului Băsescu. Nici pe el, nici pe comilitonii săi.

Sursa Foto: http://www.mediafaxfoto.ro/

Opţiuni

Ce-i de ales între "NIHIL SINE DEO" ("Nimic fără Dumnezeu") şi "Totul fără Dumnezeu"? Agitaţii marxisto-atei ne tot îmbie cu a doua propunere. Preambul pentru alte crime în massă.

Cine o dă cu "statul laic", ajunge să o crape "secular"

Din punct de vedere creştin, prin cuvântul "laic" se înţeleg acei credincioşi care nu fac parte din cler (adică nu sunt episcopi, preoţi ori diaconi) şi nici nu sunt supuşi ascultării monahale. Adică, aceştia reprezintă "poporul creştin". Termenul provine din grececul "o laos" ("popor") cuvânt care NU a intrat în limba română prin filieră franceză, aşa cum încearcă să demonstreze tot felul de duşi cu pluta, ci direct din limba grecească pentru simplul fapt că elitele culturale româneşti cunoşteau foarte bine şi greaca veche şi neogreaca, boierimea fiind în relaţii diversificate cu lumea grecească din Balcani sau din Constantinopol (şi nu numai). Prin urmare, neghiobii care vor ca toate ţările din lume să devină "laice", fac o confuzie enormă, aceştia crezând - în ignoranţa lor "scientistă" - că termenul "laic" îl acoperă şi pe acela de "secular" sau "ateu". Bun, la confuzie au contribuit şi les camarades de Paris, "progresiştii" de toate soiurile care s-au cocoţat, uzând de demagogie egalitară, în fruntea puterii politicie dar, mai ales, intelectuale din Hexagon numai că dacă în franceză "laicite" o suna într-un anume fel, "laicitatea" pe care o avem noi n limba română înseamnă cu totul altceva şi se referă la un lucru atât de firesc încât îl aflăm acoperind acelaşi înţeles pe care îl avea şi în Bizanţ - în trebuirile de Stat au voie săşi bage nasul numai reprezentanţii Statului (adică ai puterii, împăratului, regelui...). Ceea ce nu înseamnă şi SEPARAREA de afacerile religioase. Din cunoştinţele mele, un singur stat s-a declarat până acuma ateu - Albania lui Enver Hodja (sau Hoxha, în albaneză). Să înţelegem că respectivii semidocţi ar dori să gustăm la nivel global "fericirea" pe care au trăit-o supuşii comunismului albanez?

Apropo, foarte recent am aflat că se pune la cale de o "a treia forţă" în politica dâmboviţeană. Procuroarea Macovei, veganoidul în devenire Cernea şi Dănuţ "SRL" (dacă acesta - Nicuşor Dan - o cădea în capcana întinsă de cei doi). Să vezi atunci numai "laicism" la gura lor în momentele în care nu sunt preocupaţi cu adularea gheipraidiştilor. O fi vorba de "forţa popoului"? Bazată pe "se-CUL-arism" ori pe "se-CUR-ism"?

Încă o mostră din mizeria vomitivă marca CTP

"În firida dintre ele, ţine-mă Doamne, care botezi cu foc şi Sfinte Ioan, botezător cu apă, un pişoar. Alb, curat, cu pastile dezodorizante verzi."

Cristian Tudor Popescu

Sursa:  http://www.gandul.info/

Specimene de-astea conduc presa "română" de 24 de ani!

Încă o mostră din procesul de cianurizare a presei

În duminica asta - cu o semnificaţie dublată de celebrarea protectorului Bucureştilor, Sfântul Dimitrie din Basarabi - cât a fost ziua de lungă o anumită televiziune, cunoscută şi drept "televiziunea lui Ghiţă", a reluat încontinuu un mesaj pus pe croll. "Pelerinii sunt înşelaţi! Nu primesc aghiasmă adevărată!", aceste cuvinte se puteau citi pe sticlă. Nu ştim ce pregătire profesională îi face pe cei de la respectivii angajaţi ai postului să devină experţi în aghiasmă. După câte ştim noi, sectanţii (majoritari în respectivul trust de presă) nu sunt tocmai persoanele îndreptăţite să se refere la lucrările sfinţitoare ale Bisericii Ortodoxe.

Dar în schimb nimic nu îi opreşte să fi dat informaţii cu privire la un punct fierbinte de pe ordinea de zi. Despre "cianurarea apelor" ar fi putut vorbi de nouă ăptămâni încoace. Puşchea pe limbă! Cum să aducă vorba amicul Ghiţă despre un subiect atât de stânjenitor pentru amicul Ponta? Aşa că mai bină să se ocupe el, Ghiţă, şi angajaţii săi de treburile extrem de serioase pentru starea naţiunii, precum acest "proces tehnologic de fabricare a aghiasmei". Că atât îi duce capul.

În acelaşi timp, pe alte diverse posturi de tembelizat poporul diverşi reporteri (şi mai ales reporteriţe) se arătau indignaţi de marea fraudă fiscală pe care o comiteau diverşi vânzători de flori, iconiţe sau colportaj divers. Şi ilustrau insistent cu imagini ale cutiei în care se puneau acatiste de către pelerini. Domnilor reporteri (şi mai ales reporteriţe), eu ştiu că înainte de a însăila materiale "jurnalistice" este necesară o minimă documentare. Aţi fi aflat şi dumneavoastră de existenţa unui comerţ sezonier, desfăşurat cu autorizare de la autorităţile locale şi cu plata unor anumite sume. Lucrurile stau la fel şi în alte perioade ale anului: de Crăciun, de Paşti şi, mai ales, de Mărţişor...

Încă un pas spre adeverirea strigăturii din Piaţă, "presa română plină de cianură".

Băieţi, când mai vorbiţi de "Buffy" să faceţi ciocu' mic

Redau mai jos un text în engelză găsit pe net şi care provine chiar dintr-o analiză a feminismului reprezentat de serialul "Buffy the Vampire Slayer". Cu o precizare, pentru că autoarea a "sărit" peste amănunt: Xander o opreşte pe Willow în acţiunea acesteia de distrugere. Cei care nu cred, să cerceteze serialul.

Bewitched

Both communities (witch and gay/lesbian) are defined by their participant’s position outside the mainstream, sharing a life world, and participating in some aspect of politics. (Helen Berger, quoted in Winslade, para 14)

The representation of witchcraft and the way in which it is bound to the portrayal of lesbian sexuality is problematic in Buffy, and crucial to a feminist critique of the series. The two factors are closely aligned through the use of the aforementioned metaphor of witchcraft as sexual experimentation. Configuring women as witches and/or lesbians is an inherently politicised act, despite Whedon’s claims to the contrary. In an interview he stated: "Our whole mission statement was that we would bury their first kiss in an episode that had nothing to do with it, and never promote it [ ... ] The whole reason we had them kiss was because if they didn’t, it would start to get coy, and quite frankly a little offensive, for two people that much in love to not have any physicality. But the whole mission statement was, "We’ll put it where nobody expects it, and we’ll never talk about it."

This act of marginalisation, of placing Willow and Tara ‘outside the mainstream’ is significant, for whilst Whedon is clearly attempting to avoid accusations of exploiting "lesbian chiC, the effect produced is in fact evidence of a patriarchal male anxiety about female sexuality. Kisses and eroticism between Buffy and Angel, Buffy and Spike, and Xander and Anya for example are momentous occasions in the Buffy narrative, yet lesbian sexuality is denied this significance afforded to heterosexual couplings. The fact that lesbian sexuality is inextricably bound to the figure of the witch is particularly interesting. Sexuality has always been central to the representation of the witch in history, and this sexuality has always been recognised as threatening to men. In the Malleus Maleficarum the witch is acknowledged as a figure which threatens male sexuality and by extension the patriarchal order.

Witches were credited with the power to "take away the male organ" (262); envisioning Willow and Tara in a lesbian relationship which is exclusive of men is simply an updated view of the ‘deviant’ woman as threatening to male sexuality. Thus the binding together of witchcraft and lesbianism in Buffy. This is a recurring theme in the series: the all powerful demon god Glory is portrayed as madly intent upon world domination; Dru can handle her powers as a vampire and is represented as a bizarre child/sexual predator hybrid; Buffy herself always walks on a thin line between good and evil, with Kendra and Faith playing the parts of these polar opposites. This is a politicised statement on behalf the patriarchal order; deviant women are a threat and must be eliminated.

The elimination of the ‘deviant’ woman is a key theme in Buffy. Willow’s developing deviancy in the series marks her as a target for eventual elimination. To expand upon this point, it is important to consider the progression of Willow in the series. Purkiss refers to the conventional view of witchcraft ‘largely formulated by men’ (32) as being a religion based on biologically defined eras; the maiden, the mother, the crone. A close examination of Willow shows that she passes through each of these phases. Initially she is a maiden, naive and innocent; significantly, in this phase she is involved in a heterosexual relationship with Oz, and is therefore uninitiated into the ways of ‘deviancy’. Her maturation into the mother phase comes when she ‘gives birth’ to Buffy by bringing her back to life at the beginning of season six. Suffering physical ‘labour pains’ in her rebirthing of Buffy she rewrites the experience of maternity. Her magickal labour pains culminate in her spewing forth a giant snake; it is hard to avoid reading into this an expulsion and rejection of the phallic image. Whilst having her friends to support her, Willow essentially performs her rebirthing ritual alone, adopting the role of both mother and father, thereby disregarding the need for a distinct paternal figure. The creation of life becomes a solely female experience which denies the necessity of a male partner, and it is in this marginalising of men in both her sexuality and her experience of maternity which marks her as deviant, and therefore a legitimate target for elimination.

Willow is shown to eliminate herself in becoming entirely self destructive, as it is at this point that Whedon employs the witchcraft/drug addiction metaphor. Willow becomes unable to go through the day without performing a spell, spells which notably go against contemporary readings of witchcraft as a healing, regenerative female spirituality, and are instead recognisably powerful and often harmful acts of magick. For example, in the "Tabula Rasa" episode, Willow casts a spell which she hopes will make the gang forget their problems; instead they forget everything about who they are, and are consequently placed in great danger when they are attacked by vampires. Witchcraft begins to control Willow, and hold the potential to destroy her completely. This notion of witchcraft as a destructively controlling force is treated curiously ambivalently in the series.

Whedon seemingly acknowledges the feminist viewpoint that accusations of witchcraft have been used throughout history by a dominant patriarchal (often churchled) authority to control ‘unruly’ women. This is exemplified in the treatment of Tara by her family. Her father attempts to control the women in his family by claiming that they have evil witching powers which emerge in their early twenties, powers which can only be tamed by enslaving the women in a punishing domesticity. His claims turn out to be false, and it is made clear that the reason her father employs this myth is a fear of the independent autonomous woman who must be controlled. This incident represents a valuable feminist understanding of the relationship between accusations of witchcraft and patriarchal control. However, having exposed this, Whedon them goes on to exert the same control over Willow; when she becomes powerful as a woman/witch, she must b punished. Her attempts to possess autonomous female power can only destroy and not enhance her.

Willow’s transition into the ‘crone’ phase, and all its unpleasant associations come with the loss of her magickal ‘fertility’. When Tara is shot dead and killed by Warren, Willow tries to bring her back as she did with Buffy, but finds she is unable to. Despite the transgressive nature of Willow’s fertility, in her mother phase Willow was able to channel her power into paths of ‘normal’ femininity; when she loses this ability, she directs this power into revenge. Her revenge, significantly, is first aimed towards the man and his criminal fraternity who killed Tara. The murdering of Tara is far more than a simple shooting; it represents the destruction of a female society (their lesbian relationship which threatens men by excluding them) by a patriarchal order. Thus, Willow’s actions are not simply a lover’s revenge, but are rather transformed into an attack by the woman against the patriarchal order. The representation of Willow as deviant woman is complete.

Unsurprisingly, the only conclusion to this is that Willow, or at least her power, must be eliminated. The instrument of her destruction is Buffy. As demonstrated in my consideration of the Hellmouth, Buffy functions here once again as an agent to defend patriarchal order. She must be patriarchy’s heroine, and protect the existing order against the unruly woman. This final battle between Willow and Buffy is patriarchy’s greatest victory, and the point at which any feminist reading of the series is ultimately buried; patriarchy operates to use women to control women. Female power is vanquished by one who seemingly expounds it, and woman becomes her own enemy.

In conclusion, the aim of this essay has been to subvert the notion of Buffy as a feminist narrative. Vint suggests that: "It is imperative that feminism find a way to connect with the cultural life of young women, and Buffy the Vampire Slayer strikes me as one productive avenue through which this work can be done". (para 7)If a consideration of Buffy can be considered to be a pedagogical exercise, then the damaging lesson that it promotes, in both character portrayal and underlying thematic construction, is a rejection of feminist values in the face of patriarchal triumph. Whilst Vint acknowledges that there are problems in reading Buff as a feminist text, I think it goes further than that, and ultimately presents an anti feminist ideology. Through the character of Buffy we see that female power in the series succeeds only under the protection and guidance of male domination. Female power operating under female authority for example, the character of Willow is ultimately deviant and must be suppressed. The fact that Buffy "kicks butt and so can we all" no longer seems to champion feminist ideology, but rather exemplifies the hollow irony at the heart of Buffy the feminist slayer.

Fragment preluat de la: http://refractory.unimelb.edu.au/2003/03/06/buffy-the-feminist-slayer-constructions-of-femininity-in-buffy-the-vampire-slayer-gwyneth-bodger/

Obsesie sau fascinaţie?

Şi pentru că cei de la tvblog.ro au inventat polemica fără drept la replică - caz unic pe blog; ar trebui s-o patenteze - vin acum cu nişte mostre dintr-un articol la care am făcut referire în comentariul meu care a fost repejor şters, apoi reintrodus. Că se făcea de cacao omul din motive pe care i le-am dat de înţeles într-o postare anterioară. Aşa-i cu ăştia care cred" în elucubraţii pretins ştiinţifice dar nu cercetează. Preferă să înfulece. Dr stai! M-am înşelat! genul acesta special de polemică l-au mai practicat cu sârg bolşevicii. Alţi iubitori de poponari. Pentru lămuriri în problema leninisto-poponaută, căutaţi pe Google această înlănţuire de cuvinte: "Lenin, scrisori, Zinoviev".

Cred că axarea numai pe nişte detalii scârboase în recenzarea unui film este un semn de devianţă sau de obsesie.

PS: vă daţi seama cât de "speciali" pot fi aceşti oameni de vreme ce nu realizează că atunci când te ocupi de aspectele unui film, roman, serial trebuie să vezi tabloul în amploarea lui şi să-i cauţi acele detalii care se constituie în ideea-forţă şi la morala ce se extrage din povestire. Este cazul serialului "Buffy" şi la "specialiştii" în creaţia lui Joss Wheadon. Le bubuie mintea. Sau mai curând le trăzneşte.

Răspuns criptic pentru un biet imbecil

Stimate domn,

Degeaba tai şi spânzuri dumneata pe crengile forumului unde te-ai ccocoţat. Şi degeaba ai şters mesajele crezând că îţi pierzi urmele şi îţi refaci machiajul. Ai uitat că o bună parte a membrilor site-ului unde sunteţi tartor primesc replicile pe mail. Aşa că prin propriile dumneavoastre acte se verifică prostia crasă de care daţi dovadă.

PS: unde sunt vechii şi bătrânii gabip, zanduka, mynsc, v30, Kanin? Le-au luat locul nişte primitiv cu creierul cât musca.

După dealuri? Se bat câmpii! Minut cu minut.

Există pe plaiurile noastre un mai vechi nărav ce face ca atunci când iese la iveală un găinaţ cu pretenţii artistice toată sclifosimea şi snobimea să ridice în sus şi să prezinte respectiva mizerie drept culmea măiestriei artistice. Lucrurile degenerează şi mai mult când în scenă îşi fac apariţia directorii de conştiinţe care, de la înălţimea rangului în care s-au (auto)postat, dau directive cu rang de obedienţă obligaotire pentru găştile cărora le sunt capi. Ei dau direcţia şi supuşii sunt obligaţi să o urmeze. Şi mai grav este că unii fac asemenea lucruri dintr-un soi de masochism intelectual şi ridică în slăvi lucruri care sunt în mod evident şi fără de apel gunoaie şi rebuturi. Eu încă sunt zgârcit în consideraţii pentru că alţii văd în tot tabloul expus un adevărat război cultural dus împotriva spiritualităţii şi culturii româneşti.

Aşa stă cazul şi cu o producţie cinematografică ivită din desaga unor indivizi ce se auto-denumesc „Nou Val”. „După dealuri” este filmul la care mă refer şi face parte din „opera” unui ins ce mai are la activ filmele „Occident” (o invitaţie mai pe faţă, mai pe-ascuns la părăsirea ţării – dar de ce nu o pleca el la Palestina atunci?), „4,3,2” (în care două descreierate preferă să fie violate decât să renunţe la un avort) şi „mintiri din Epoca de Aur” (film în care poveşti de pe timpul Stalinismului – şi deci din vremea în care coreligionarii săi aveau pâinea ideologică şi cuţitul  politic în mâini – sunt transpuse în vremea Ciuruitului). Filmul a fost întâmpinat cu braţele deschise în templul propagator al „corectitudinii politice” care este Festivalul de la Cannes. Iar în ţară organele neokominterniste ale culturii s-au alăturat cu extaz corului ce intona ditirambi. Exact în spiritul pe care l-am descris ceva mai sus. S-au trezit şi „esteţii”, aceia care văd imediat într-o pată de noroi adânci semnificaţii simbolice (sic!) şi au descoperit dimensiunea duhovnicească a... pullover-ului (!!). Şi asta pentru că aceşti din urmă oameni sunt cei ce se (auto)consideră „tradiţionalişti”. A! Şi „elită”. Nu ştim pe ce bază sau merite dar şi la aceştia se constată aceleaşi obiceiuri de apărare a ideilor şefului-guru conform tiparului mai înainte amintit. Şi nu cred că-i o asemănare întâmplătoare. Dar misiunea e aceeaşi.

Domnul Cristian Mungiu pretinde că producţia cinematografică pe care a regizat-o pleacă de la celebrul caz „Tanacu”. Pentru cei care nu-ţi mai amintesc, este vorba de o tânără moartă – Irina Cornici – după un ritual de exorcizare. Concluziile anchetei precum şi deciziile Tribunalului se bat cap în cap cu anchetele jurnalistice (acelea de bună credinţă) din care reieşea cu totul altceva. Dar asta e altă poveste. O poveste cu care filmul nu se întâlneşte deloc. Aşa cum nu se întâlneşte nici cu realitatea desfăşurării faptelor pe care domnul Mungiu pretinde că o reflectă întocmai. E drept, atunci când i se reproşează îndepărtări flagrante acest domn o dă întoarsă imediat. E act artistic în acel moment!

Am trecut peste plicticoşenia înfiorătoare pe care privitorul trebuie să o înfrunte timp de două ore şi jumătate. Pentru că „După dealuri” este conceput conform normelor „estetice” ale „Dogmei 95” impuse de Lars von Trier. Mai degrabă marxiste dar asta e altă discuţe. Am trecut deci peste această barieră şi am reuşit să văd filmul. Mai îmi făceam o cafea, mai trăgeam un somn dar am reuşit să-l finalizez. Cu pixul în mână însă! Ceea ce mă diferenţiază de acei care s-au dat loviţi estetic de „zoaiele de pe parbriz” şi pullover-ul raskolnic. Şi aşa că am observat unele lucruri, în afara celor deja subliniate de alţii, care mă fac să mă întreb dacă aceşti entuziaşti apologeţi ai lui Mungiu chiar au văzut EI filmul sau acţionează doar din rea-voinţă. Pentru că negarea unor lucruri cu vederea – CÂT SE POATE DE CLARE – poate fi socotită rea-voinţă. Sau o fi altă explicaţie: au adormit după cinci minute şi s-au trezit la ultimele 10 şi, hop!, au văzut filmul.

Pentru că domnul Mungiu introduce câteva teme în acţiunea „reală” a cazului Tanacu. În primul rând aluziile la o legătură lesbiană între Alina şi Voichiţa. Şi de aici şi episoadele de „gelozie homosexuală” de la care pornesc reacţiile dilimandroasei. Pentru că să nu vă aşteptaţi să vedeţi manifestări de furie dementă prin film! De isterie feminină, asta da! Dar nu de episoade clinice de violenţă. La un moment dat suntem purtaţi chiar în interiorul unui spital psihiatric şi nici acolo nu găsim ceva asemănător. Dovada înaltului profesionalism al lui Mungiu. Pentru că ideea domnului Mungiu este să înfăţişeze o lume ROMÂNEASCĂ indiferentă sufleteşte la celălalt. O lume ROMÂNEASCĂ considerată aşa ÎN TOTALITATEA EI. Şi ahtiată după bani. Bani, bani, bani se aude în toate momentele din film. Că, deh, filmul este făcut de Iţic şi obiceiurile rasei... Şi aici ne lovim iarăşi de blestemata de „realitate” pe care o tot flutură domnul Mungiu. Pentru că domnul regizor insinuează că preotul i-ar fi luat banii tinerei. Hopa! De unde ai scos asta, nea Mungiule. Nu este deloc cuşer ce faci! Şi, doamnelor şi domnilor, care v-aţi dat în brânci să urmăriţi filmul, chiar n-aţi observat deloc ticăloşia producătorilor? Mai introduce o fabulaţie regizorul. Tot prin insinuare. Că în orfelinat cele două fete ar fi participat la producerea unui anumit gen de fotografii. Făcute de un german. Şi, logic, de aici şi treaba cu Germania, şi treaba cu relaţia dintre colege... Şi de aici extindeţi dumneavoastră ideea: „Toate româncele care pleacă în străinătate se duc ca să...”. Nu mă credeţi? Reluaţi filmul, dacă puteţi, şi o să vă lămuriţi!

Dar hai să revedem cu repeziciune ce enormităţi au putut da la iveală mult premiatul regizor şi mult premiatele intreprete ale filmului. Ca nişte profesionişti ce sunt ei, mânca-i-ar Soros să-i mânce.

- O vedem pe Alina la începutul filmului cum se aruncă în faţa trenului ca să se întâlnească mai repede cu fosta ei colegă. Mesaj absocns, dom’le!

- Această colegă a ei este Voichiţa despre care nu reuşim nici până la sfârşitul filmului dacă este călugăriţă sau doar soră. Dar observăm însă foarte repede că ba stă îmbrobodită, ba nu mai stă. Şi asta îatunci când se află în lume. Pesemne trebuie să vedem aici tot vreun simbolism ascuns. Eu înclin spre neprofesionalism regizorla.

- Ca şi crucea pe care şi-o face neglijent aceeaşi Voichiţa.

- Aflăm care sunt noile apelative la modă într-o mânăstire: „mami” – către maica stareţă şi „tati” pentru preotul duhovnic.

- Se pare că nici rânduiala nu mai este aceiaşi de vreme ce în timpul mesei de obşte nu se mai citeşte Psaltirea ori Cazania.

- Voichiţa nu îşi pierde timpul explicând-i Alinei care sunt regulile într-o mânăstire. De ce ar face asta? Păi dacă ar fi făcut ar fi pierdut şansa domnul Mungiu să o arate pe Alina dezbrăcată în timp ce Voichiţa o masează. (minutul 14)

- Dar explică în schimb aceiaşi Voichiţa că „nu-i voie cu pantaloni pentru că... nu-i frumos”!?

- Minutul 18 – aflăm despe o călugăriţă că este... măritată. Aceasta s-ar putea eventual întoarce la bărbatul care o bate.

- Dumneavoastră credeţi că un paşaport se eliberează aşa uşor? Ei, nu! Candidata (Voichiţa) este atent cercetată, anchetată, întrebată unde vrea să plece, cât vrea să stea acolo, să fie atentă la cei de acolo că a mai avut de.a face cu germani d-ăştia perverşi. Domnule Mungiu, întrebările acestea se puneau pe la ambasadele unde se dădeau vize, nu la birourile de paşapoarte.

- Pentru că domnul Mungiu se străduieşte din tot sufletul să prezinte „adevărul” despre caz, la minutul 21 un personaj pune întrebarea dacă nu cumva „domna X are anus contra naturii”. Peste câteva minute o auzim şi pe Alina întrebând-o pe Voichiţa: „Te fuţi cu ista (cu preotul)?”

- Minutul 28 vine cu o enormitate evidentă pentru oricine merge la biserică. Se întrerupe slujba Liturghiei şi fug toţi afară.

- Minutul 37: asistăm la un pic de bârfă. Aşa... ca între măicuţe.

- Minutul 38: cauzeria măicuţelor ne face să aflăm că la Bucureşti se cer bani pentru... primirea în monahism. Cred că apare din ce în ce mai clar că regizorul nu şi-a făcut temele şi confundă lucrurile. Simonia se referă la altceva,

- Tot la minutul 38 se pomeneşte iarăşi despre călugăriţa căsătorită dar cu posibilitatea de a se împăca. Halucinant de hilar.

- Minutul 39 (dar şi multe altele): maica STAREŢĂ aruncă în grija PREOTULUI decizia de a o primi sau nu pe Alina în mânăstire. La acest capitol ne aflăm în plină derivă. Nici regizorul, nici scenariştii se pare că nu au habar că mânăstirea de maici este condusă de MAICA STAREŢĂ (de superioara mânăstirii). Aceasta ia deciziile cu privire la ascultări, la primirea în obşte sau la scoaterea din obşte. Preotul are sarcini liturgice. Dar pur şi simplu documentarea a fost ZERO BARAT.

- Dar nu şi la capitolul „colportări de zvonuri” pentru că la minutul se bagă şopârla că „episcopul nu sfinţeşte biserica mânăstirii pentru că vrea bani”.

- Minutul 51: Un spital model de psihiatrie! Nici urmă de zgubilitic, nici picior de agitat. Realitatea – aceea pe care nu o înfăţişează domnul Mungiu – ar fi arătat nişte lagăre de exterminare încă în funcţiune. Dar „necesităţile artistice”...

- Minutul 55: cei de la spital o încredinţează maicilor fără nici un drept tutorial. Deja filmul devine penibil. Şi mai avem o oră şi jumătate în faţă.

- Minutul 55.30: maicile joacă... fazan!

- Minutul 60: are loc un soi de spovedanie în comun, de vreme ce Alinei i se pun, de către călugăriţe, întrebări dintr-un îndrumar de spovedanie. Acestea stau şi se uită atent ca penitenta să-şi noteze cu atenţie păcatele. Dacă observă că n-a fost atentă la un păcat săvârşit ridică din sprâncene cu mirare.

- Şi o întrebare survine imediat: cum poate fi spovedită şi împărtăşită o persoană care nu este în deplinătatea facultăţilor mintale, aşa cum se prezenta personajul de film Alina? Vă spun eu: nu poate! Dar regizorul nu are nici o problemă cu aceste „amănunte” irelevante pentru „adevărul” pe care vrea să-l spună şi pentru „viziunea artistică”.

- Minutul 65: a mai fost o scenă pe la început şi or să mai fie câteva şi mai apoi şi toate cu aceeaşi gogomănie, dovadă a „profesionalismului mult premiat” dovedit de actriţa ce o interpretează pe Voichiţa. Aceasta HABAR NU ARE SĂ SCOATĂ APĂ DINTR-O FÂNTÂNĂ. Sau o fi vina mea că n-am înţeles adâncul mesaj simbolic pe care a vrut să-l transmită regizorul.

- Minutul 66: aici regizorul a vrut, cu suficienţa trufiei sale iudaice, să dea o înţepătură credinţei în Sfânta Cruce. „Huo! La foc cu ea!”, ar trebui interpretat mesajul. Dar e mai căldicel să îl considerăm o ironie la adresa sutelor de cruci din cartofi, morcovi, cepe. E mai comod pentru conştiinţa noastră de „creştini elitişti ce suntem”.

- Minutul 68 cu un dialog total cretin. Şi complet pe dinafara vieţii mânăstireşti obişnuite.

„- Ce faci aici?

- Citesc din Psaltire.

- Acum, noaptea?

- Păi aşa-i canonul”

În tot filmul nu găsim de fapt nici urmă din acele slujbe de noapte de care a auzit oricine a păşit prin vreo mânăstire. SLUJBE nu canon individual. Asta pentru că Mungiu al nostru s-a documentat până la piciorul broaştei. Mai adăugaţi la aceasta şi ascultările măicuţelor care se reduc doar la lucrul mîinilor şi la scosul apei (în cazul Voichiţei). Nimeni nu prăşeşte, nimeni nu duce roaba, nimeni nu dă la găini...

- Minutul 74: „Tu parcă ai sta, parcă ai pleca”, spune preotul  către Alina. Dar cuvintele puteau fi adresate cu uşurinţă Voichiţei, semn că scenariştii (şi implicit regizorul) nu prea erau nici ei hotărâţi cum să dirijeze lucrurile.

-Minutul 90: un ieromonah care spune „o să-şi facă cruce DOMNUL episcop”. Sintagma aceasta cu „domnul preot”, „domnul episcop” o găsim mai mult prin Ardeal. Prin Moldova mai puţin. Adică deloc. Cu excepţia cerebelului lui Mungiu.

- Minutul 92 şi cu un atac ICONOCLAST (ca de la un iudeu adevărat): „Cine-i credincios nu-i trebui nici o icoană ca să creadă.”

- Minutul 102. După ce a fost închisă într-o chilie aflăm că Alina a dat foc la perdele. Vedem cum acestea ard la fereastra prin care putea fugi cu uşurinţă. De unde nelămurirea mea: ori era închisă cu străşnicie, ori ba?

- Minutul 114: ne aflăm în plin ritual de exorcizare. Prilej cu care ne lovim încă o dată de inconsistenţa mesajului pe care ar vrea să-l transmită regizorul Pentru că între timp vrea să deplaseze vinovăţia pe Voichiţa. „Fugi şi te depărtează”, spune preotul, iar Voichiţa fuge în clipa aceea. Ceva ma apoi, în timpul anchetei poliţieneşti, camera se focusează pe Voichiţa. Încă un semn că regizorul habar nu avea în ce direcţie să o ia şi că a făcut filmul doar ca o însăileală de poveşti şi mituri anticlericale şi antiortodoxe.

- Minutul 116. Cristian Mungiu a tras şi el cu ochiul spre filmele gen „Exorcistul”. Şi a avut o revelaţie! Aburii care ieşeau din săracii posedaţi nu erau de provenienţă drăcească, ci pentru că săracii îndrăciţi erau puşi să stea în frig. Dar cum să facă asta în filmul său? A! Păi băgăm una bucată crivăţ ca în Siberia cu zăpada de un metru. Nici nu contează că anterior se spusese că se apropie Paştile. Başca faptul că vroia şi el un picuţ acolo de aburi ca în filmele alea Occidentale. Dar nu-l lasă Lars von Trier să folosească efectele speciale. Că doară ele trup şi suflet devotat manifestului „Dogma 95”. Nu foloseşte coloană sonoră, camera stă numai şi numai pe umăr şi, prin urmare, nici efectele speciale nu sunt permise. Cele care utilizează aşa ceva sunt filme comerciale, tovarăşi, capitaliste şi imperialiste. Făcute pentru împilarea poporului muncitor, tovarăşi.

- Minutul 125. Deşi într-o altă scenă văzusem pe măicuţe folosind un telefon mobil, în secvenţa actuală i se spune unei călugăriţe să-i spună lui nea Caisă Valerică să cheme ambulanţa.

- Ei! Ajungem şi la minutul 135 în care aflăm misterul tuturor filmelor cu exorcizări. De ce era puternică îndrăcita? „A făcut karate la cămin”, răspunde Voichiţa anchetatorilor.

Mai rămâne un lucru de aflat. Pentru ce acest titlu al filmului? Pentru că trebuia întinat spaţiul mioritic. Aruncate asupra lui toate gunoaiele şi toate invectivele. Acesta îi este scopul. Românii înjuraţi pe banii românilor. Spaţiul etnic defăimat. Distrus artisticeşte. Vizual. Dimensiunea religioasă schimonosită. Ce să mai vorbim de ondulările deal-vale? Las’ că bate Mungiu câmpii.

 

Rituri farmazoane

În ultimele zile "presa" (cică e presă asta!) ne-a tot abătut atenţia de la adevăratul motiv - sau cel puţin aşa mi se pare mie - al deciziei "familiei" lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat (sau cremat, sau imolat, sau ars, sau prăjit spuneţi-i cum vreţi). Şi ni se tot vânturau prin faţa ochilor ba presupuşi copii din flori, ba discuţii pe care prietenii şi "familia" şi le aminteau brusc, ba vorbele năuce ale unei veşnice directoare de spital oftalmologic, ba problema sicriului nedezvelit. Nimic despre (re)apariţia practicii incinerării în Europa. Şi iar nimic despre calitatea mai bună sau mai proastă a unor filme ale maestrului Nicolaescu. Ca o paranteză, Irina Margareta Nistor, pe care am observat-o invitată la mai multe posturi de televiziune, nici nu a fost lăsată să-şi dea cu părerea despre ceea ce rămâne din filmografia lui Sergiu Nicolaescu. Dar nu despre cinemaul lui Nicolaescu este vorba în această postare.

Tot cu această ocazie nu s-a scăpat prilejul de a se arunca iarăşi cu tone de murdărie mediatică asupra Bisericii ortodoxe care, iată!, continuă să-şi păstreze verticalitatea şi puritatea credinţei creştine în ciuda mulţimii de băgători în seamă şi de grabnic revoltaţi care ne terorizează zilele cu inepţiile lor ateist-seculariste prin diversele medii de informare. Cele două chestiuni sunt legate între ele.

O minimă căutare asupra subiectului intitulat "incinerare" ne trimite imediat la MASONERIA secolului al XIX-lea ca iniţiatoarea unui curent de opinie prin care se căuta să se lovească în mod direct asupra concepţiei creştine despre om şi viaţă. "It was only in the late 19th century that cremation returned to the scene in Europe, promoted by Freemasonry. In those days, when Paganism and Pantheism were on the rise, cremation once again became fashionable" ne informează site-ul acesta. Adică, "Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea cremarea şi.a refăcut apariţia pe scena europeană, prpovată fiind de către FrancMasonerie. În acele zile, în care păgânismul şi panteismul renăşteau, incinerarea dedevenise subiect la modă." Iar în capul paginii site-ului găsim un citat cum că: "La 8 decembrie 1869 Congresul Internaţional al FrancMasoneriei impunea tuturor membrilor ca datorie să facă tot ceea ce pot pentru a stârpi de pe faţa pământului Catolicismul" Iar incinerarea era considerată modalitatea ideală spre a micşora treptat credinţa în învierea trupurilor şi în viaţa de veci. Şi tot pe acest site se menţioneaă că deşi incinerarea fusese condamnată printr-un canon al Bisericii Romano-Catolice, papa Paul al VI-lea a revocat în 1863 dispoziţia respectivă, act văzut drept "o concesie făcută masonilor". Şi cu toate acestea catolicii au continuat şi ei să creadă că arderea trupurilor este o blestemăţie care nu trebuie urmată. Deci iată că nu numai noi, ortodocşii, suntem nişte "retrograzi" ci şi creştinii din Vest. Pe alt site catolic se menţionează şi locurile pe unde a început să se practice arderea trupurilor răposaţilor: Italia (Padova), Germania, Elveţia, Franţa, Anglia... Şi a ajuns şi prin părţile noastre. Unde s-a lovit de rezistenţa BOR prin reacţia clară de răspuns. Şi să fie clar, masonii considerau cremaţia drept un act făţiş anticreştin, după cum o dovedeşte şi această scurtă notiţă din New York Times de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Dar nu numai lucrurile de mai sus mă fac să mă gândesc la un ritual francmasonic. Mai este vorba şi de păstrarea închisă a sicriului (poate pentru a masca purtarea şorţuleţului), de rapiditatea cu care s-a desfăşurat "ceremonia", de vânturarea într-una prin faţa publicului a cuvintelor magice: "a fost dorinţa familiei" sau "a fost dorinţa răposatului". Ori am găsit acest site în care se explică CUM trebuie să se desfăşoare o ceremonie masonică de înmormântare. Curios lucru, unii paşi sunt păstraţi întocmai şi în cazul de care vorbim zilele acestea.

La care să mai adăugăm mesajul încifrat de pe coroana adusă de Dana Nicolaescu (" Ştii tu... Elf"). Care s-ar putea să nu aibe nici o legătură cu aumite obiecte masonice precum acesta găsit aici:

foto: http://www.etsy.com

Chiar şi înainte de impunerea imolării au existat alte forme prin care trupurile masonilor să fie oarecum făcute să se piardă. Cazul celebru este al lui Mozart. Dar să pomenim de nişte numele unor mari români şi, în acelaşi timp, masoni: Tudor Vladimirescu este ucis iar trupul îi este aruncat într-o fântână pentru a i se pierde urma; Nicolae Bălcescu moare în exil la Palermo iar rămăşiţelor nu li s-a dat de urmă nici în ziua de astăzi; mai apoi, Constantin Stere este incinerat; de ce să nu pomenim în continuare şi acest nume: cadavrul lui Nicolae Ceauşescu, membru al P2, se PRESUPUNE că a fost îngropat la Ghencea (tentativele de deshumare au fost împiedicate până acum). Şi s-ar putea să mai existe şi alte exemple.

Poate mulţi vor arunca blamul asupra numelor pomenite anterior numai şi numai pe baza apartenenţei la acest viespar de societăţi secrete. Eu nu mă voi grăbi să arunc blamul. Consider chiar că au avut un rol providenţial în apărarea românismului (sau măcar într-o parte a vieţii lor). În conflictele de interese ale diverselor masonerii care vroiau să impună pe aici planurile alogenilor (fie ele ţariste, nemţeşti, ateo-franţuzeşti ori italiene sau iudee) aceşti oameni au căutat să întoarcă situaţia spre binele ţării şi neamului nostru, nu al altora. Poate felul în care au trecut din viaţa aceasta a fost în cazul lor o pedeapsă simbolică şi nu un rit.

Iar atunci vine întrebarea: Şi dacă Sergiu a tulburat şi el apele altora în decembrie '89?

Huidu la lecţia de Dostoievski

 "Crimă şi pedeapsă": Raskolnikov se crede Napoleon. Pentru el Dumnezeu nu mai există. Prin urmare îi este permis orice, inclusiv să omoare pe cine consideră el nefolositor societăţii. Dar ajunge să asasineze în realitate nevinovaţi.
România 2011: un individ ce se crede superior celorlalţi, arogant cu privire la cei ce-şi manifestă credinţa. Duminică a lăsat trei victime în urma sa.

Răzvan Huidu în ziua de Cuvioasa Parascheva - afirmă ziarul Cancan - nu avusese altceva mai bun de făcut decât să-şi râdă de nişte oameni. El şi cu Găinuşă într-o transmisie Kiss FM. De nişte oameni mai simpli sau mai răsăriţi. Care nu dădeau nimănui în cap, nu se exhibau pe ecranele televizoarelor. Dar îşi exercitau un drept constituţional, acela de a a-şi practica religia.

Peste două zile, într-o duminică. pesemne îşi râdea de cei de pe şosele de la înălţimea bolidului. Urmare o ştim cu toţii.

Sunt evenimente strâns legate. Le uneşte trufia. Nu e o pedeapsă sau blestem. E urmarea propriilor fapte şi gânduri. Oare va fi învăţat ceva de la viaţă?

Zoaiele anticlericale ale propagandiştilor PeDe-L

Am văzut “emisiunea” (în fapt lături marxist-leniniste de felul celor învăţate de tov RodiCA CUlcer la Şscoala de partid). O abjecţie ivită direct din laboratoarele ateismului stalinist. Plină de minciuni şi dezinformări. Spaţiul emisiunii a fost împărţit astfel: se difuza un calup de vomă antiortodoxă de 15 minute apoi urmau 5 (CINCI!( minute de dezbateri între cei 4 invitaţi: ateul (şi aliatul lui Băsescu de pe vremea când “primarul” se lupta împotriva…. construirii catedralei patriarhale) Remus Cernea, reprezentanta ziarului ateisto-sectant (şi… băsist) numit pe bună dreptate Excrementul Zilei, un reprezentant al Ministerului Cultelor (care a avut dreptul să vorbească de fiecare dată fix 20 de secunde) şi părintele Moţoc ale cărui intervenţii erau bruiate de fiecare dată de “moderaorul” emisiunii. Adică 4 calupuri de câte 15 minute fiecare şi alte 4 momente de “dezbatere” de câte 5 minute. În total Biserica a avut dreptul de apărare de… 4 MINUTE!

Să prezint nişte minciuni:
- BOR ar deţine 75000 hectare de pădure. De fapt este vorba de acele păduri ale Fondului Bisericesc din Bucovina care nu au fost restituite nici acum. Ştie Flutur de ce…
- Clerul nu ar plăti impozit şi că n-ar fi afectaţi de criză. În realitate salariile au fost reduse cu 25%, contribuţia de la stat a fost şi ea redusă cu 25%, personalul bisericesc (fie mirean, fie clerical) îşi plăteşte dările către stat ca orice societate: CAS, Şomaj, Sănătate, Impozit – cota angajatului,; CAS, Şomaj, Sănătate, Fond Indemn copii, FondFond garanţie, – din partea parohiei. Adică ceea ce acordă statul ia ÎNAPOI imediat plus ceva în plus. Curent electric, gaze naturale, asigurarea bisericii (Da! Biserica îşi asigură de zeci de ani bunurile, n-a avut nevoie de legi ce obligă!) – acestea toate plus multe altele sunt plătite din bănuţul văduvei. Statul nu acoperă nimic din ceea ce am spus.
- Nu a fost prezentat NIMIC din activitatea SOCIALĂ a Bisericii. Nimic despre căminele de bătrâni, nimic despre orfelinate, nimic despre cantinele sociale.
- Nu s-a po,emit NIMIC nici de faptul că Biserica NOASTRĂ, a Românilor, nu practică zeciuiala. Poate pentru faptul că un anume domn preşedinte al ţării aparţine cultului Adventist?

Această emisiune a postului public trebuie pusă într-un cadru mai larg de atac ideologic dus împotriva Bisericii. Cu apropape două săptămâni în urmă la alt post ce sluujeşte interese anti-româneşti (ProTV) s-a difuzat un “documentar” în care era înfierat un preot ortodox (părintele Pomohaci) pentru faptul că săvârşea slujba… Maslului. Iar un alt act de acuzare era că… primea colaci, făină şi ulei!
Tot în campania anti-creştină se înscrie o altă acţiune din presă (mai ales în acelaşi Eveniment al Zilei, tot cu duduia Mirela Corlăţan) prin care era contrapus numărul (scos din buric) de biserici care ar fi fost clădite în ultiomi 15 ani (una la două zile afirmau aceşti mitomani din născare că s-ar fi sfinţit!) cu numărul de 400 de spitale. Când guvernul drag lor PeDe-L s-a năpustit cu furie criminală asupra a jumătate dintre spitale, deodată aceşti “justiţiari” neo-kominternişti au tăcut… brusc. Nici musca nu se mai aude din partea slugoilor media ai regimului – întâmplător sau nu şi atacatori ai Bisericii.

Tot ceea ce am scris poate fi cu uşurinţă dovedit. O simplă căutare pe Google este suficientă, o simplă privire asupra bugetului de venituri şi cheltuieli (or ştii mafioţii ăştia din presă ce este aia “buget”?) este mai mult decât lămuritoare.

Despre Zeitgeist

M-a provocat amicul Paul să mă uit la o altă făcătură media a ultimilor ani. Din care s-o fi inspirat şi Remus Cernea cu liber-cugetătorii lui.
Aşa că am scris vreo două:
Ce avem:
1. Generic copiat din La limita imposibilului
2. Finalul de la Al 5-lea element (în care ea vede dezstrele omenirii)
3 O muzică new-age (a auzit cineva de condiţionare mintală) plus imagini liniştitoare
4. Apoi ra dezastre cu imagini puternic emoţionale
- chit că unele erau luate din lagărele păgânilor de nazişti sau din războiul din Vietnam (n-a arătat NIMIC din Gulag)
5 Afirmaţia cum că instituţia religiei e o fraudă care duce la corupţie
6 Imagini cu diferite efecte (de fapt doar una: o pentagramă - iar condiţionare)
7 Un citat dintr-un egiptolog. Nu ştim ce autoritate avea în domeniu.
8 Referire la ce-i doare pe oameni mai mult. Adică la bani: Cum e exonerată Biserica de taxe.
Nu ştim despre care taxe e vorba. Sau o fi vorba că şi-a permis şi-şi permite să întreţină ZECI DE MII de spitale, bolniţe, cantine, orfelinate, cămine de bătrâni, etc.
9 A, şi tonul vocii este unul care în filme e... drăcesc, Pentru că e o naraţiune a celui ce şi-a arătat pentagrama?
10 TITLUL e o parodiere a unei opere de Franz Werfel, evreu convertit. Antisemitism oare?
11 O poveste cu care m-au frecat comuniştii toată vremea la cap. Oamenii se închinau elementelor naturii. FALS: Oamenii MANIPULAU elementele naturii.
12 Totul spus pe un ton sentenţios. Adică: Bre, sunteţi nişte proşti şi luaţi aminte la ce vă DICTEAZĂ marele cunoscător.
13 Cum că egiptenii au stabilit data naşterii lui Horus pe... 25 decembrie. Nu contează faptul că romanii au alcătuit calendarul iulian abia în anul 44 î.Hr.
14. Apoi extraordinara afirmaţie: Zeităţile nu mor ci reînvie! Nu-mi dă un nume de OM care să moară şi să învie. Aşa cum e cazul lui Iisus Hristos - OM adevărat şi Dumnezeu adevărat.
15 Iisus a avut 12 apostoli. Categoric! Sau 13, cu Pavel? Sau 70? Plus alţi vreo câţiva care şi-au creştinat ţările. Plus faptul că fiecare creştin e chemat să fie mai mare decât apostolii!
16 Chestia cu steaua te dă pe spate. Se chinuie atâţia să-ţi dea seama despre ce e, şi uite răspunsul ce simplu era! Ce comeată, ce suprapunere între planete sau suprapunere de stele, ce supernova!
16 N-a existat, dom'le, nici un Iisus! Avem cumva actul de domiciliu în original? După cum marele Lenin ne învaţă, este vorba de o poveste.
17. În mod sigur Biserica creştină este continuatoarea Bisericii Gnostice. Nu ştim de ce gnosticii nu prea sunt de acord cu asta.
18 Împăratul Constantin face şi drege iar Vaticanul devine buricul Europei. Deşi Roma avea 50.000 de oameni iar Constantinopolul bătea milionul de locuitori.
19 Şi a impus veacul înunecat: n-am ştiut noi, urmaşii Romanilor, ce fericire vroiau să ne aducă hunii, sclavinii, avarii, turcicii, tătarii şi alte popoare foarte civilizate de pe vemea aceea.
20 Să revenim: simbolistica numerelor: CIUCIU
21. Eeeeee! Ajungem la ere! Ăla era baiul. Cum ne apucă pe noi fericirea în The Age of Aquarius. Numai că s-a cam răzgândit regizorul între timp. Nu mai începe în 1967 toamna, ci ţin-te bine, în 2150. Să trpim şi s-o vedem şi pe asta,
22. Chit că treaba cu epocile e copiată de la Ioachim da Fiore (parcă aşa îi spune) - epoca Tatălui, epoca Fiului şi epoca Duhului
23 De unde a preluat-o Marx: epoca de piatră, epoca sclavagistă, epoca feudală, epoca modernă (recte burgheză) şi mult aşteptata epoca comunistă în care ne vom reîntoarce la copilărie (adică la pietroaie)
24 Nu mai era nevoie, dom regizor, să iei citatul ăla de la un necunoscut (chestia cu creştinismul e sclavie). Aveam eu una împrumutată de la un bărbos renumit: că e opiu.
25 Hop că nu te-ai lăsat şi te-ai luat şi de Moise. Ai grijă aici, că eşti pe teren minat. Să nu trimită nişte băieţi deştepţi un coşuleţ cu bomboane muzicale care fac bum, că rămânem fără vizionar.
În concluzie creştinii este proşti şi n-are manere.
Nici o vorbă despre musulmani (ăia pâng şi se tânguiesc în primele secvanţe ale filmului, victime inocente ale barbariei creştine şi îndeosebi americane) sau hinduism, de exemplu. Dar ne mai lasă tata guru la ashram dacă ne luăm de el? Mai apucăm noi vreo TRANTică pe-acolo, să ne readucă energiile vitale, ca să prindem şi noi epoca vărsătorului de baliverne.