Rituri farmazoane

În ultimele zile "presa" (cică e presă asta!) ne-a tot abătut atenţia de la adevăratul motiv - sau cel puţin aşa mi se pare mie - al deciziei "familiei" lui Sergiu Nicolaescu de a fi incinerat (sau cremat, sau imolat, sau ars, sau prăjit spuneţi-i cum vreţi). Şi ni se tot vânturau prin faţa ochilor ba presupuşi copii din flori, ba discuţii pe care prietenii şi "familia" şi le aminteau brusc, ba vorbele năuce ale unei veşnice directoare de spital oftalmologic, ba problema sicriului nedezvelit. Nimic despre (re)apariţia practicii incinerării în Europa. Şi iar nimic despre calitatea mai bună sau mai proastă a unor filme ale maestrului Nicolaescu. Ca o paranteză, Irina Margareta Nistor, pe care am observat-o invitată la mai multe posturi de televiziune, nici nu a fost lăsată să-şi dea cu părerea despre ceea ce rămâne din filmografia lui Sergiu Nicolaescu. Dar nu despre cinemaul lui Nicolaescu este vorba în această postare.

Tot cu această ocazie nu s-a scăpat prilejul de a se arunca iarăşi cu tone de murdărie mediatică asupra Bisericii ortodoxe care, iată!, continuă să-şi păstreze verticalitatea şi puritatea credinţei creştine în ciuda mulţimii de băgători în seamă şi de grabnic revoltaţi care ne terorizează zilele cu inepţiile lor ateist-seculariste prin diversele medii de informare. Cele două chestiuni sunt legate între ele.

O minimă căutare asupra subiectului intitulat "incinerare" ne trimite imediat la MASONERIA secolului al XIX-lea ca iniţiatoarea unui curent de opinie prin care se căuta să se lovească în mod direct asupra concepţiei creştine despre om şi viaţă. "It was only in the late 19th century that cremation returned to the scene in Europe, promoted by Freemasonry. In those days, when Paganism and Pantheism were on the rise, cremation once again became fashionable" ne informează site-ul acesta. Adică, "Abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea cremarea şi.a refăcut apariţia pe scena europeană, prpovată fiind de către FrancMasonerie. În acele zile, în care păgânismul şi panteismul renăşteau, incinerarea dedevenise subiect la modă." Iar în capul paginii site-ului găsim un citat cum că: "La 8 decembrie 1869 Congresul Internaţional al FrancMasoneriei impunea tuturor membrilor ca datorie să facă tot ceea ce pot pentru a stârpi de pe faţa pământului Catolicismul" Iar incinerarea era considerată modalitatea ideală spre a micşora treptat credinţa în învierea trupurilor şi în viaţa de veci. Şi tot pe acest site se menţioneaă că deşi incinerarea fusese condamnată printr-un canon al Bisericii Romano-Catolice, papa Paul al VI-lea a revocat în 1863 dispoziţia respectivă, act văzut drept "o concesie făcută masonilor". Şi cu toate acestea catolicii au continuat şi ei să creadă că arderea trupurilor este o blestemăţie care nu trebuie urmată. Deci iată că nu numai noi, ortodocşii, suntem nişte "retrograzi" ci şi creştinii din Vest. Pe alt site catolic se menţionează şi locurile pe unde a început să se practice arderea trupurilor răposaţilor: Italia (Padova), Germania, Elveţia, Franţa, Anglia... Şi a ajuns şi prin părţile noastre. Unde s-a lovit de rezistenţa BOR prin reacţia clară de răspuns. Şi să fie clar, masonii considerau cremaţia drept un act făţiş anticreştin, după cum o dovedeşte şi această scurtă notiţă din New York Times de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Dar nu numai lucrurile de mai sus mă fac să mă gândesc la un ritual francmasonic. Mai este vorba şi de păstrarea închisă a sicriului (poate pentru a masca purtarea şorţuleţului), de rapiditatea cu care s-a desfăşurat "ceremonia", de vânturarea într-una prin faţa publicului a cuvintelor magice: "a fost dorinţa familiei" sau "a fost dorinţa răposatului". Ori am găsit acest site în care se explică CUM trebuie să se desfăşoare o ceremonie masonică de înmormântare. Curios lucru, unii paşi sunt păstraţi întocmai şi în cazul de care vorbim zilele acestea.

La care să mai adăugăm mesajul încifrat de pe coroana adusă de Dana Nicolaescu (" Ştii tu... Elf"). Care s-ar putea să nu aibe nici o legătură cu aumite obiecte masonice precum acesta găsit aici:

foto: http://www.etsy.com

Chiar şi înainte de impunerea imolării au existat alte forme prin care trupurile masonilor să fie oarecum făcute să se piardă. Cazul celebru este al lui Mozart. Dar să pomenim de nişte numele unor mari români şi, în acelaşi timp, masoni: Tudor Vladimirescu este ucis iar trupul îi este aruncat într-o fântână pentru a i se pierde urma; Nicolae Bălcescu moare în exil la Palermo iar rămăşiţelor nu li s-a dat de urmă nici în ziua de astăzi; mai apoi, Constantin Stere este incinerat; de ce să nu pomenim în continuare şi acest nume: cadavrul lui Nicolae Ceauşescu, membru al P2, se PRESUPUNE că a fost îngropat la Ghencea (tentativele de deshumare au fost împiedicate până acum). Şi s-ar putea să mai existe şi alte exemple.

Poate mulţi vor arunca blamul asupra numelor pomenite anterior numai şi numai pe baza apartenenţei la acest viespar de societăţi secrete. Eu nu mă voi grăbi să arunc blamul. Consider chiar că au avut un rol providenţial în apărarea românismului (sau măcar într-o parte a vieţii lor). În conflictele de interese ale diverselor masonerii care vroiau să impună pe aici planurile alogenilor (fie ele ţariste, nemţeşti, ateo-franţuzeşti ori italiene sau iudee) aceşti oameni au căutat să întoarcă situaţia spre binele ţării şi neamului nostru, nu al altora. Poate felul în care au trecut din viaţa aceasta a fost în cazul lor o pedeapsă simbolică şi nu un rit.

Iar atunci vine întrebarea: Şi dacă Sergiu a tulburat şi el apele altora în decembrie '89?