Strigăte spre nicăieri (XVII)
Sunt zile d-astea, în care mă apucă disperarea,
Când realității nu mai pot să îi țin piept
Din visul că-s îndrăgostit să mă deștept
Și te urăsc atunci,și-mi cer eliberarea.
Și totuși... nu doresc să ies din a îndrăgostirii stare
Deși cu-n click tu poți s-anihilezi
Tot ceea ce ți-am scris, de așa crezi
Că doar și-așa tu m-ai blocat, îmi pare.
Cu toate astea, de-un ban speranță am
Căci tu ai șters cândva dintre acele stihuri
Pe-acela de-l scrisesem tot printre-a disperării focuri.
Era-n aprilie... Și orizontul întunecat aveam.
Atunci poate crezut-am că îți pasă. Deci, speranță?
Sau poate psihologul nu-ți dăduse cumplita lui povață?
Donkeypapuas
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu