Aşa stă cazul şi cu o producţie
cinematografică ivită din desaga unor indivizi ce se auto-denumesc „Nou Val”. „După
dealuri” este filmul la care mă refer şi face parte din „opera” unui ins ce mai
are la activ filmele „Occident” (o invitaţie mai pe faţă, mai pe-ascuns la
părăsirea ţării – dar de ce nu o pleca el la Palestina atunci?), „4,3,2” (în
care două descreierate preferă să fie violate decât să renunţe la un avort) şi „mintiri
din Epoca de Aur” (film în care poveşti de pe timpul Stalinismului – şi deci
din vremea în care coreligionarii săi aveau pâinea ideologică şi cuţitul politic în mâini – sunt transpuse în vremea
Ciuruitului). Filmul a fost întâmpinat cu braţele deschise în templul
propagator al „corectitudinii politice” care este Festivalul de la Cannes. Iar
în ţară organele neokominterniste ale culturii s-au alăturat cu extaz corului
ce intona ditirambi. Exact în spiritul pe care l-am descris ceva mai sus. S-au
trezit şi „esteţii”, aceia care văd imediat într-o pată de noroi adânci
semnificaţii simbolice (sic!) şi au descoperit dimensiunea duhovnicească a...
pullover-ului (!!). Şi asta pentru că aceşti din urmă oameni sunt cei ce se (auto)consideră
„tradiţionalişti”. A! Şi „elită”. Nu ştim pe ce bază sau merite dar şi la
aceştia se constată aceleaşi obiceiuri de apărare a ideilor şefului-guru
conform tiparului mai înainte amintit. Şi nu cred că-i o asemănare
întâmplătoare. Dar misiunea e aceeaşi.
Domnul Cristian Mungiu pretinde că
producţia cinematografică pe care a regizat-o pleacă de la celebrul caz „Tanacu”.
Pentru cei care nu-ţi mai amintesc, este vorba de o tânără moartă – Irina Cornici
– după un ritual de exorcizare. Concluziile anchetei precum şi deciziile
Tribunalului se bat cap în cap cu anchetele jurnalistice (acelea de bună
credinţă) din care reieşea cu totul altceva. Dar asta e altă poveste. O poveste
cu care filmul nu se întâlneşte deloc. Aşa cum nu se întâlneşte nici cu realitatea
desfăşurării faptelor pe care domnul Mungiu pretinde că o reflectă întocmai. E drept,
atunci când i se reproşează îndepărtări flagrante acest domn o dă întoarsă
imediat. E act artistic în acel moment!
Am trecut peste plicticoşenia
înfiorătoare pe care privitorul trebuie să o înfrunte timp de două ore şi
jumătate. Pentru că „După dealuri” este conceput conform normelor „estetice”
ale „Dogmei 95” impuse de Lars von Trier. Mai degrabă marxiste dar asta e altă
discuţe. Am trecut deci peste această barieră şi am reuşit să văd filmul. Mai
îmi făceam o cafea, mai trăgeam un somn dar am reuşit să-l finalizez. Cu pixul
în mână însă! Ceea ce mă diferenţiază de acei care s-au dat loviţi estetic de „zoaiele
de pe parbriz” şi pullover-ul raskolnic. Şi aşa că am observat unele lucruri,
în afara celor deja subliniate de alţii, care mă fac să mă întreb dacă aceşti
entuziaşti apologeţi ai lui Mungiu chiar au văzut EI filmul sau acţionează doar
din rea-voinţă. Pentru că negarea unor lucruri cu vederea – CÂT SE POATE DE
CLARE – poate fi socotită rea-voinţă. Sau o fi altă explicaţie: au adormit după
cinci minute şi s-au trezit la ultimele 10 şi, hop!, au văzut filmul.
Pentru că domnul Mungiu introduce câteva
teme în acţiunea „reală” a cazului Tanacu. În primul rând aluziile la o
legătură lesbiană între Alina şi Voichiţa. Şi de aici şi episoadele de „gelozie
homosexuală” de la care pornesc reacţiile dilimandroasei. Pentru că să nu vă
aşteptaţi să vedeţi manifestări de furie dementă prin film! De isterie
feminină, asta da! Dar nu de episoade clinice de violenţă. La un moment dat
suntem purtaţi chiar în interiorul unui spital psihiatric şi nici acolo nu
găsim ceva asemănător. Dovada înaltului profesionalism al lui Mungiu. Pentru că
ideea domnului Mungiu este să înfăţişeze o lume ROMÂNEASCĂ indiferentă
sufleteşte la celălalt. O lume ROMÂNEASCĂ considerată aşa ÎN TOTALITATEA EI. Şi
ahtiată după bani. Bani, bani, bani se aude în toate momentele din film. Că,
deh, filmul este făcut de Iţic şi obiceiurile rasei... Şi aici ne lovim iarăşi
de blestemata de „realitate” pe care o tot flutură domnul Mungiu. Pentru că domnul
regizor insinuează că preotul i-ar fi luat banii tinerei. Hopa! De unde ai scos
asta, nea Mungiule. Nu este deloc cuşer ce faci! Şi, doamnelor şi domnilor,
care v-aţi dat în brânci să urmăriţi filmul, chiar n-aţi observat deloc ticăloşia
producătorilor? Mai introduce o fabulaţie regizorul. Tot prin insinuare. Că în
orfelinat cele două fete ar fi participat la producerea unui anumit gen de
fotografii. Făcute de un german. Şi, logic, de aici şi treaba cu Germania, şi
treaba cu relaţia dintre colege... Şi de aici extindeţi dumneavoastră ideea: „Toate
româncele care pleacă în străinătate se duc ca să...”. Nu mă credeţi? Reluaţi
filmul, dacă puteţi, şi o să vă lămuriţi!
Dar hai să revedem cu repeziciune ce
enormităţi au putut da la iveală mult premiatul regizor şi mult premiatele
intreprete ale filmului. Ca nişte profesionişti ce sunt ei, mânca-i-ar Soros
să-i mânce.
- O vedem pe Alina la începutul filmului
cum se aruncă în faţa trenului ca să se întâlnească mai repede cu fosta ei
colegă. Mesaj absocns, dom’le!
- Această colegă a ei este Voichiţa
despre care nu reuşim nici până la sfârşitul filmului dacă este călugăriţă sau
doar soră. Dar observăm însă foarte repede că ba stă îmbrobodită, ba nu mai
stă. Şi asta îatunci când se află în lume. Pesemne trebuie să vedem aici tot
vreun simbolism ascuns. Eu înclin spre neprofesionalism regizorla.
- Ca şi crucea pe care şi-o face
neglijent aceeaşi Voichiţa.
- Aflăm care sunt noile apelative la
modă într-o mânăstire: „mami” – către maica stareţă şi „tati” pentru preotul
duhovnic.
- Se pare că nici rânduiala nu mai este
aceiaşi de vreme ce în timpul mesei de obşte nu se mai citeşte Psaltirea ori Cazania.
- Voichiţa nu îşi pierde timpul
explicând-i Alinei care sunt regulile într-o mânăstire. De ce ar face asta? Păi
dacă ar fi făcut ar fi pierdut şansa domnul Mungiu să o arate pe Alina
dezbrăcată în timp ce Voichiţa o masează. (minutul 14)
- Dar explică în schimb aceiaşi Voichiţa
că „nu-i voie cu pantaloni pentru că... nu-i frumos”!?
- Minutul 18 – aflăm despe o călugăriţă
că este... măritată. Aceasta s-ar putea eventual întoarce la bărbatul care o
bate.
- Dumneavoastră credeţi că un paşaport
se eliberează aşa uşor? Ei, nu! Candidata (Voichiţa) este atent cercetată,
anchetată, întrebată unde vrea să plece, cât vrea să stea acolo, să fie atentă
la cei de acolo că a mai avut de.a face cu germani d-ăştia perverşi. Domnule
Mungiu, întrebările acestea se puneau pe la ambasadele unde se dădeau vize, nu
la birourile de paşapoarte.
- Pentru că domnul Mungiu se străduieşte
din tot sufletul să prezinte „adevărul” despre caz, la minutul 21 un personaj
pune întrebarea dacă nu cumva „domna X are anus contra naturii”. Peste câteva
minute o auzim şi pe Alina întrebând-o pe Voichiţa: „Te fuţi cu ista (cu
preotul)?”
- Minutul 28 vine cu o enormitate
evidentă pentru oricine merge la biserică. Se întrerupe slujba Liturghiei şi
fug toţi afară.
- Minutul 37: asistăm la un pic de
bârfă. Aşa... ca între măicuţe.
- Minutul 38: cauzeria măicuţelor ne
face să aflăm că la Bucureşti se cer bani pentru... primirea în monahism. Cred
că apare din ce în ce mai clar că regizorul nu şi-a făcut temele şi confundă
lucrurile. Simonia se referă la altceva,
- Tot la minutul 38 se pomeneşte iarăşi
despre călugăriţa căsătorită dar cu posibilitatea de a se împăca. Halucinant de
hilar.
- Minutul 39 (dar şi multe altele):
maica STAREŢĂ aruncă în grija PREOTULUI decizia de a o primi sau nu pe Alina în
mânăstire. La acest capitol ne aflăm în plină derivă. Nici regizorul, nici scenariştii
se pare că nu au habar că mânăstirea de maici este condusă de MAICA STAREŢĂ (de
superioara mânăstirii). Aceasta ia deciziile cu privire la ascultări, la
primirea în obşte sau la scoaterea din obşte. Preotul are sarcini liturgice.
Dar pur şi simplu documentarea a fost ZERO BARAT.
- Dar nu şi la capitolul „colportări de
zvonuri” pentru că la minutul se bagă şopârla că „episcopul nu sfinţeşte
biserica mânăstirii pentru că vrea bani”.
- Minutul 51: Un spital model de
psihiatrie! Nici urmă de zgubilitic, nici picior de agitat. Realitatea – aceea pe
care nu o înfăţişează domnul Mungiu – ar fi arătat nişte lagăre de exterminare
încă în funcţiune. Dar „necesităţile artistice”...
- Minutul 55: cei de la spital o
încredinţează maicilor fără nici un drept tutorial. Deja filmul devine penibil.
Şi mai avem o oră şi jumătate în faţă.
- Minutul 55.30: maicile joacă... fazan!
- Minutul 60: are loc un soi de
spovedanie în comun, de vreme ce Alinei i se pun, de către călugăriţe,
întrebări dintr-un îndrumar de spovedanie. Acestea stau şi se uită atent ca
penitenta să-şi noteze cu atenţie păcatele. Dacă observă că n-a fost atentă la
un păcat săvârşit ridică din sprâncene cu mirare.
- Şi o întrebare survine imediat: cum
poate fi spovedită şi împărtăşită o persoană care nu este în deplinătatea
facultăţilor mintale, aşa cum se prezenta personajul de film Alina? Vă spun eu:
nu poate! Dar regizorul nu are nici o problemă cu aceste „amănunte” irelevante
pentru „adevărul” pe care vrea să-l spună şi pentru „viziunea artistică”.
- Minutul 65: a mai fost o scenă pe la
început şi or să mai fie câteva şi mai apoi şi toate cu aceeaşi gogomănie,
dovadă a „profesionalismului mult premiat” dovedit de actriţa ce o
interpretează pe Voichiţa. Aceasta HABAR NU ARE SĂ SCOATĂ APĂ DINTR-O FÂNTÂNĂ.
Sau o fi vina mea că n-am înţeles adâncul mesaj simbolic pe care a vrut să-l
transmită regizorul.
- Minutul 66: aici regizorul a vrut, cu
suficienţa trufiei sale iudaice, să dea o înţepătură credinţei în Sfânta Cruce.
„Huo! La foc cu ea!”, ar trebui interpretat mesajul. Dar e mai căldicel să îl
considerăm o ironie la adresa sutelor de cruci din cartofi, morcovi, cepe. E
mai comod pentru conştiinţa noastră de „creştini elitişti ce suntem”.
- Minutul 68 cu un dialog total cretin. Şi
complet pe dinafara vieţii mânăstireşti obişnuite.
„- Ce faci aici?
- Citesc din Psaltire.
- Acum, noaptea?
- Păi aşa-i canonul”
În tot filmul nu găsim de fapt nici urmă
din acele slujbe de noapte de care a auzit oricine a păşit prin vreo mânăstire.
SLUJBE nu canon individual. Asta pentru că Mungiu al nostru s-a documentat până
la piciorul broaştei. Mai adăugaţi la aceasta şi ascultările măicuţelor care se
reduc doar la lucrul mîinilor şi la scosul apei (în cazul Voichiţei). Nimeni nu
prăşeşte, nimeni nu duce roaba, nimeni nu dă la găini...
- Minutul 74: „Tu parcă ai sta, parcă ai
pleca”, spune preotul către Alina. Dar
cuvintele puteau fi adresate cu uşurinţă Voichiţei, semn că scenariştii (şi
implicit regizorul) nu prea erau nici ei hotărâţi cum să dirijeze lucrurile.
-Minutul 90: un ieromonah care spune „o
să-şi facă cruce DOMNUL episcop”. Sintagma aceasta cu „domnul preot”, „domnul episcop”
o găsim mai mult prin Ardeal. Prin Moldova mai puţin. Adică deloc. Cu excepţia
cerebelului lui Mungiu.
- Minutul 92 şi cu un atac ICONOCLAST
(ca de la un iudeu adevărat): „Cine-i credincios nu-i trebui nici o icoană ca să
creadă.”
- Minutul 102. După ce a fost închisă
într-o chilie aflăm că Alina a dat foc la perdele. Vedem cum acestea ard la
fereastra prin care putea fugi cu uşurinţă. De unde nelămurirea mea: ori era
închisă cu străşnicie, ori ba?
- Minutul 114: ne aflăm în plin ritual
de exorcizare. Prilej cu care ne lovim încă o dată de inconsistenţa mesajului
pe care ar vrea să-l transmită regizorul Pentru că între timp vrea să deplaseze
vinovăţia pe Voichiţa. „Fugi şi te depărtează”, spune preotul, iar Voichiţa
fuge în clipa aceea. Ceva ma apoi, în timpul anchetei poliţieneşti, camera se
focusează pe Voichiţa. Încă un semn că regizorul habar nu avea în ce direcţie
să o ia şi că a făcut filmul doar ca o însăileală de poveşti şi mituri
anticlericale şi antiortodoxe.
- Minutul 116. Cristian Mungiu a tras şi
el cu ochiul spre filmele gen „Exorcistul”. Şi a avut o revelaţie! Aburii care
ieşeau din săracii posedaţi nu erau de provenienţă drăcească, ci pentru că
săracii îndrăciţi erau puşi să stea în frig. Dar cum să facă asta în filmul
său? A! Păi băgăm una bucată crivăţ ca în Siberia cu zăpada de un metru. Nici
nu contează că anterior se spusese că se apropie Paştile. Başca faptul că vroia
şi el un picuţ acolo de aburi ca în filmele alea Occidentale. Dar nu-l lasă
Lars von Trier să folosească efectele speciale. Că doară ele trup şi suflet
devotat manifestului „Dogma 95”. Nu foloseşte coloană sonoră, camera stă numai
şi numai pe umăr şi, prin urmare, nici efectele speciale nu sunt permise. Cele
care utilizează aşa ceva sunt filme comerciale, tovarăşi, capitaliste şi
imperialiste. Făcute pentru împilarea poporului muncitor, tovarăşi.
- Minutul 125. Deşi într-o altă scenă văzusem
pe măicuţe folosind un telefon mobil, în secvenţa actuală i se spune unei
călugăriţe să-i spună lui nea Caisă Valerică să cheme ambulanţa.
- Ei! Ajungem şi la minutul 135 în care
aflăm misterul tuturor filmelor cu exorcizări. De ce era puternică îndrăcita? „A
făcut karate la cămin”, răspunde Voichiţa anchetatorilor.
Mai rămâne un lucru de aflat. Pentru ce
acest titlu al filmului? Pentru că trebuia întinat spaţiul mioritic. Aruncate
asupra lui toate gunoaiele şi toate invectivele. Acesta îi este scopul. Românii
înjuraţi pe banii românilor. Spaţiul etnic defăimat. Distrus artisticeşte.
Vizual. Dimensiunea religioasă schimonosită. Ce să mai vorbim de ondulările
deal-vale? Las’ că bate Mungiu câmpii.
7 comentarii:
Va multumesc pentru ata de necesara deslusire a mizerabilei lucrari antiromaneasca si deci anticrestina!
Nu este usoara lupta cu antihristii, fie evrei, papistasi, sectanti, musulmani... budisti, hinduisti, atei...
Sa va ajute Dumnezeu in continuare si sa va bucurati de sanatate!
- din Canada, de departe -
@ Anonimul (sau anonima) din Canada
Deşi o să sune "politically corect" vreau să vă spun că nu am nimic nici cu evreii, nici cu papistaşii, nici cu neoprotestanţii, musulmanii, budiştii sau hinduşii. Nici măcar cu ateii (ăia adevăraţi). S-au produs filme minunate în toate aceste culturi. Iar "Evanghelia după Matei" a fost creaţia lui Passolini. Pe mine mă deranjează mizeriile (de genul "După dealuri") scoase la iveală pe banii românilor.
Mei, mei, mei, dle, ce strădanie, ce efort, câtă minuţiozitate! Doamne, câtă nevoie are MINTEA, minţile oamenilor, de SUBIECT, de incitare, de situaţii reale unde ei, oamenii, devin nonconformişti, ies din tipare, SPARG regula, o ignoră, ba chiar exercită o presiune permanentă asupra minţii cu scopu' de a o " flagela", de a-i atinge " limitele" sau a o descoperi intr-un fel anume, nemaiîntâlnit, fantastic, nebănuit, ce induce o stare " specială" în care limitele nu existe, regulile sunt încălcate şi dorinţa de a fi supraom inundă, predomină şi preia controlu' tuturor funcţiilor vitale ale organismului, a MINŢII în special. Lumea, oamenii, se DEDAU la astfel de " plăceri nevinovate", le experimentează şi le caută des, f. des, în ei înşişi, cu obstinaţie, creând DEPENDENŢA. Creatori de acte artistice, comentatori sau cronicari ale acestora, simpli oameni sau isteţi peste măsură, geniali şi limitaţi intelectual, toţi, toţi laolaltă CAUTĂ şi experimentează situaţiile extreme, fenomenele oculte şi parapsihologice, tot ceea ce este şi pare NEFIRESC, anormal sau beyond the limits. Nu există excepţii, ci doar o formă de auto control mai mult sau mai puţin realizat. Unii POT, alţii NU! restul este broderie, imaginaţie, balast sau victime colatereale. Hmm, oare ce încerc eu să spun aici, în înşiruirea asta de cuvinte, de propoziţii? Nici eu nu ştiu precis, încerc să descifrez. Cu respect,
Pensionaru'
Despre care "act artistic" este vorba?
Despre toate " actele artistice", ale tuturor oamenilor, în intimitatea lor, duplicitarismul lor, în dorinţa lor de a fi proprii actori pe scena propriilor vieţi etc., etc. Undeva, subiectu' în cauză, cel analizat cu foarte mare atenţie de tine, mai sus, în postare, se ÎNCADREAZĂ în mentalu' colectiv, în tiparu' UNIVERSAL.
Pensionaru'
Nu ştiu ce face Mungiu în intimitatea lui dar nu cred că se numeşte act artistic.
Da, ai dreptate, ba chiar ai putea fi surprins de ceea ce face în intimitate. Una ÎNFĂŢIŞEAZĂ, CREEAZĂ, şi alta trăieşte cu efecte şi consecinţe care mai de care pe propria-i persoană, asupra celor din juru' lui. E valabil pt. toţi. Universu' propriu, cel în care te ZBAŢI, într-un timp limitat, poate fi liniştit, periculos, deosebit de periculos, unde ORICE este posibil. Orice!
Pensionaru'
Trimiteți un comentariu