Cred că ştie toată lumea că în presa românească nu există lingău mai mare al băsismului şi pedelismului ca Mircea Mihăieş. În articolele sale apologia băsistă se combină cu înfierarea opoziţiei şi a oricui are altă părere decât cea emanată din laboratoarele Cotrocenilor. Uriaşă instanţă morală mai este şi acest Mihăieş! Nu scăpăm de umbra lui nici în „România literă” iar în articolul publicat aici („Cum se scrântesc intelectualii”) ne plimbă de la Günter Grass la perioada interbelică în scopul de a ne lămuri cât de periculos e pentru intelectual implicarea în treburile politice. Adică, altfel spus, intelectualul trebuie ori să fie campion de curling (modelul Mihăieş) ori să treacă la cratiţă.
Acest Mircea Mihăieş reuşeşte să lovească în orice. Pentru că domnia sa are dreptul. I l-a acordat Söros. Ceilalţi nu au voie. Şi pentru că acelaşi magnat financiar stabileşte şi normele corectitudinii politice cu care trebuie măsurat trecutul, ar face bine ca răposaţii mutaţi la altă lume să se conformeze şi ei şi să ia aminte.
În nişte articole anterioare de pe blog aţi găsit preluat poemul-manifest care i-a adus lui Günter Grass o groază de insulte. La Mihăieş insultele ajung la stadiul de delir verbal. Stai să te întrebi dacă omul gândeşte puţin înainte de a scrie sau abia apoi îi funcţionează creierul. Bănuiesc că nici una din variante nu e valabilă.
„Manifestul scrâşnit al lui Günter Grass dovedeşte că extremismul nu piere niciodată. Ca adolescent, Grass s-a înrolat voluntar în trupele Waffen-SS. Ulterior a fost unul din campionii politicilor de stânga (cu accente de extremă-stângă) din Germania, fără a pierde, fireşte ocazia de a poza în pacifist-şef al planetei. Ca să ne dăm seama de starea sănătăţii sale mintale, el a militat, chiar după unificarea Germaniei, contra acesteia. El nutreşte teama că o Germanie Mare va redeveni curând un stat agresor.”
Ia să ne ocupăm noi de rândurile de mai sus. Avem un adolescent de 17 ani. Acesta este înrolat în armata germană, ceea ce înseamnă, fiind minor, că s-a produs forţat şi cred că cititorii îşi mai amintesc de acele trupe constituite în ultimele clipe ale Germaniei naziste din copii, unii chiar de 10-12 ani. Nu e prima oară când moraliştii de teapa lui Mircea Mihăieş ăsta fac mare caz de faptele unui minor dar devin peste noapte amnezici la turnătoriile ordinare comise de membrii cercurilor în care se învârt. Ajung chiar să clameze nevinovăţia: „A fost forţat!”, „Odioasa dictatură e de vină”, „A făcut-o din patriotism”. Cât despre Germania, uite că au revenit repede la fumurile de mare putere. Iugoslavia poate să confirme. Iar dezastrele financiare cu care se confruntă sumedenie de state europene pot duce la concluzia că avem de-a face cu o agresiune în toată puterea cuvântului.
Cuvintele despre Günter Grass constituie doar preambulul unui articol despre Sebastian Bornemisa care, la rândul său, „ilustrează obişnuinţa intelectualului român de a-şi abandona profesia, optând pentru cariere care, finalmente, îl duc la ruină sau chiar la moarte”. Şi care-i drumul de duce la acest final tragic? „Din păcate nu s-a rezumat doar la activitatea administrativă, ci a fost şi un activ militant politic. Adept al naţionalismului şovin în linia A.C. Cuza - Goga [la conducătorii Partidului Naţional Creştin se referă - nota mea], a ajuns, la sfârşitul anilor '30, subsecretar de stat în guvernul celui din urmă. În 1950 e arestat de regimul comunist şi piere în închisoarea de la Sighet la 16 iulie 1953.” Citeşti şi te freci la ochi! În vremurile acelea – bune, rele – în politică şi administraţie erau promovaţi oameni cu bagaj intelectual semnificativ. Aceştia, la rândul lor, aveau opţiuni politice diferite. Dacă ar fi fost liberal sau ţărănist ar fi scăpat? Nu! Tot la Sighet s-ar fi stins, omorît de sovieticii ocupanţi. Dar ştim cărui model de administrare îi este Mircea Mihăieş partizan. Al celui în care ţara e condusă de „profesori universitari” gen Băsescu, Elena Udrea, Roberta Anastase, Silviu Prigoană, nume pe care le tămâiază aproape zilnic în organele de presă care îl publică.
Dar asta nu e tot, ci reiese că moartea în puşcărie s-ar constitui într-un soi de justiţie divină pe deplin meritată de vreme ce imediat mai apoi continuă:
„Revista Cosânzeana (tipărită între 1911 şi 1928) dovedeşte, în prea multe pagini, caracterul malign al naţionalismului agresiv, adoptat de o întreagă generaţie după Marea Unire. Destoinicul Sebastian Bornemisa n-a făcut, din nefericire, excepţie de la regulă. Asemeni tinerilor fascinaţi (şi virusaţi) de Nae Ionescu [ce are Bornemisa cu elevii lui Nae Ionescu nu înţeleg – nota mea], el a preluat formulele represiunii [??? – nota mea] de la cei contra cărora luptaseră [dezacord gramatical – nota mea] în numele idealului naţional. Încă o dovadă că inteligenţa şi cultura nu-l ajută pe intelectual să scape de bolile mortale ale politicii: nesocotinţa şi nesăbuinţa.” Astea-s rîndurile publicate de unul din cei care scriu la comandă ba cu tonuri legionaroide (fără a fi legionari), ba elogiindu-l pe Mareşal (fără a fi antonescieni), dând sfaturi de ultraliberali (fără a fi liberali) şi jurând pe creştin-democraţie (fără a fi ţărănişti). Cameleonism pedelist în toată splendoare găunoşeniei!
Nu or scăpa intelectualii români (şi germani, evident) de „nesocotinţă şi nesăbuinţă” dar de ridicolul á la Mihăieş scapă în mod cert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu