Lista Sfântului Andrei

1. Grâul a fost sădit? Bifat.

2. Usturoi am mâncat? Mâncat.

3. Tocul uşilor şi fersetrelor a fost uns cu usturois? Rezolvat.

4. Gata! De-acum strigoii pot să vină. :-)

Dezinformat? Uite o cură de dezintoxicare

După un şir de lucrări în care a înfăţişat publicului cititor modul insidios prin care lumea actuală este manipulată prin dezinformare, Vladimir Volkoff - în cartea sa "Dezinformarea văzută din est" - prezintă ideile prin care, pe alte căi, politilogul rus Serghei Kara-Murza le confirmă pe cele scriitorului francez cu rădăcini ruseşti. Reflecţiile pe care le face pe marginea volumului "Manipularea conştiinţei" (Manipulaţia soznaniem, Eksmo, Moscova, 2003) sunt realizate cu spirit critic, distanţându-se în momentele în care Kara-Murza deraiază în spirit sovietic. Voi reda mai jos un extras prin care ni se prezintă modalitţi simple de a evita Dezinformarea indusă prin toate canalele de informare. Cu litere cursive vor fi redate citatele din scrierea autorului rus.

"Omul poate controla, filtra informaţiile pe care le primeşte printr-un singur canal, de exemplu cuvântul sau imaginile vizuale. Dar nu aşa se prezintă societatea actuală: Când aceste canale se unesc, adică atunci când radioul, televiziunea, presa şi opinia publică îl presează pe om din toate părţile, eficacitatea integrării în conştiinţă creşte brusc, filtrele se rup şi valul dezinformării ne copleşeşte. Chiar şi o minciună vădită prezentată la televizor nu provoacă la telespectator vreun semnal automat de alertă: apărarea sa psihologică e debranşată.

Atunci, cum să 'rebranşăm' această 'apărare psihologică'?

În primul rând, evident, prin vigilenţă. Chiar şi operaţiunile de dezinformare cel mai bine cusute cu aţă albă se trădează totuşi.

Trebuie să ne silim să remarcăm faptul însuşi al repetiţiei oricărui clişeu, ceea ce va pune în alertă sistemul nostru de semnalizare.

Trebuie să ne temem de un politician care ne manipulează conştiinţa prezentându-ne, în loc de problema de ansamblu, un mic fragment pe care îl fărămiţează şi mai mult, astfel încât să nu putem sesiza ansamblul şi să facem o alegere, şi care încearcă să ne facem să credem în el ca într-un preot păgân, singurul care posedă întreaga ştiinţă.

Atenţie! Dacă politicianul sau ziaristul începe să manipuleze sentimentele, acest lucru miroase a ipocrizie. În acest caz, trebuie să ne înăsprim pe moment şi să nu ne lăsăm impresionaţi nici de o voce tremurătoare, nici de o lacrimă strălucind în ochi. Politica e politică, emoţia serveşte de machiaj. Ce înseamnă 'să-ţi fie milă de un preşedinte bolnav'? El este sau preşedinte, sau bolnav.

Nici o chestiune nu trebuie considerată ca fiind pusă cu sinceritate dacă aspectul sau contextul istoric nu e oferit deopotrivă, şi de îndată ce apare bănuiala că politicianul sau propagandistul său pe cale de a trece sub tăcere încadrarea exterioară a unei probleme, o voce interioară trebuie să ne avertizeze: e o manipulare! Acest lucru s-a văzut clar cu pr dezinformării care a făcut ravagii în privinţa tuturor problemelor balcanice, fiindcă a fost trecută sub tăcere geografia, şi aceleaşi procedee funcţionează în privinţa problemei ucrainene, deoarece a fost înăbuşit aspectul istoric.

Trebuie să fim atenţi la argumentul 'nu există altă soluţie', cu varianta lui 'e prea târziu ca să găsim altă soluţie', aşa cum s-a văzut la semnarea acordurilor şi aşa cum riscăm poate să vedem în privinţa intrării Turciei în 'Europa', care ar putea fi impusă popoarelor de către guvernele lor cu ajutorul unei scamatorii.

Bineînţeles, absenţa oricărui dialog real este un semn cert al aspectului manipulator al unei informaţii, dar trebuie să ne temem deopotrivă de mesele rotunde pretins contradictorii, unde de fapt contrazicătorii sunt 'falşi sau manipulabili', astfel încât dicuţia nu este în realitate decât un spectacol asemănător unui meci de lupte. Televiziunea franceză ne dă un anumit număr de exemple de asemenea manifestaţii aparent spontane, dar care în realitate sunt minuţios programate.

Vigilenţa, fireşte, nu serveşte la nimic, atâta vreme cât nu sunt aplicate câteva remedii pe care le avem la dispoziţie, deoarece, orice am face, în materie de informaţie, suntem sclavii cuvintelor. Nu trebuie ca ele să fie comandate de manipulatorul care ne constrânge.

Unul dintre principiile esenţiale ale apărării de manipulare este refuzul limbajului în care manipulatorul potenţial îşi expune problema. Trebuie să îi refuzăm limbajul, terminologia, conceptele. Să spunem acelaşi lucru cu alte cuvinte, avitând toate categoriile ideologice. Să îl spunem într-un mod poate grosolan şi stângaci, dar sub formă de concepte absolute, care să poată fi traduse în imagini întru totul concrete, care să poată fi, ca să spunem aşa, pipăite:  pâine, căldură, naştere, moarte.

Mai sunt şi alte antidoturi. Antidoturi culturale: Trebuie să luăm, aproape cu forţa, ca pe nişte medicamente, tot ce poartă în sine cunoştinţele şi simbolurile tradiţionale. Să recitim Taras Bulba sau un mic volum de proverbe, să ascultăm romanţe ruseşti nu mai este astăzi o plăcere, ci o cură. (În Franţa, nu ar trebui să recitim Taras Bulba, ci Moliere sau Balzac Brassens.)

Sau antidoturi umane: Că îi dăm o rublă unui cerşetor sau căschimbăm doar o privire cu el, că glumim cu o vânzătoare la piaţă, că cedăm locul în metrou sau că n care ne-a jignit, toate acestea ne fortifică apărarea psihologică faţă delare. Important e ca, în toate relaţiile, să existe un dialog. Ca acestea să fie relaţii om-om şi nu om-lucru.

Există cure de dezintoxicare: E suficient ca din când în când să nu ne mai uităm la televizor pentru o săptămână sau două şi conştiinţa se repară.

Există asceze fecunde, unele impuse: Televiziunea plictisitoare, cum era în perioada sovietică, are în ea ceva bun, şi anume că omul nu o consumă mai mult decât îi trebuie pentru a primi informaţie, cunoştinţe sau divertisment.

Există analize eficace: Trebuie să ai întotdeauna prezente în minte propriile tale interese - ale tale, ale copiilor tăi, ale poporului tău şi să încerci să-ţi închipui care sunt interesele celui care vorbeşte sau ale patronului său.

Există o atitudine sistematic dubitativă: Să nu acceptăm nici o afirmaţie fără a o pune la îndoială. (Este epuizant, dar merită efortul.)

Există fie şi numai luciditate: Să-ţi antrenezi conştiinţa astfel încât să despartă automat în orice comunicare partea de informaţie şi partea de opinie nu e prea dificil. Când fluxul de opinie este prea dens, raţiunea trebuie să trimită semnalul: Atenie, manipulare!

Există eliminarea constantă a primejdiei: Debranşarea zvonului, a democraţiei zvonului, filtrarea [...].


Există în primul rând dorinţa de a nu ne lăsa păcăliţi, de a nu fi amăgiţi, de a nu ajunge o persoană prostită cu bunăvoinţă: Trebuie să învăţăm să scuipăm otrava la maximum, să nu o mestecăm şi nici să nu o ţinem în gură. Bineînţeles, mai rămâne din ea în stomac ca să ne otrăvească, dar trebuie să facem eforturi... Adică nu trebuie să luăm niciodată un flux de informaţii de bun, ci de fiecare dată să ne punem întrebarea: 'Ce se ascunde în spatele ei? De ce suntem informaţi despre  lucru?'

Principalul sfat al lui Kara-Murza e cel de-a gândi. Şi de-a gândi cu efort, anevoie, ca şi cum am săpa într-un pământ tare.

Şi de ce este Kara-Murza însuşi atât de înţelept? Poate fiindcă, atunci când era mic, mama lui îi minteruzicea să asculte radioul. Când insista, ea îi dădea voie cu anumite condiţii: Dacă vrei, stai aici şi ascultă cu atenţie, toate scornelile lor or să-ţi rămână în cap. N-o să poţi nici măcar să le repeţi, dar o să le crezi. [...].

Cu toate acestea, în faţa dezinformării - căreia, în opinia lui, Rusia modernă i-a cedat parţial, mai ales din vina elitei cultivate de la putere - el pledează totuşi excepţia rusă.

Ortodoxia, afirmă el, protejează Rusia de virusul fricii eshatologice: acestei miasme care, după părerea sa, a făcut atâta rău în mediul protestant, sau derivat din protestant - publicul fiind mai interesat de o organizaţie politică satisfăcătoare decât de mântuirea veşnică -, ortodoxia îi opune, cu o sfântă imprudenţă, căinţa.

Or, chiar şi în materie de dezinformare, căinţa este un decapant puternic.

Actualitatea, după părerea lui Kara-Murza, nu trebuie să fie interpretată în Rusia ca în mediul burghez: pentru majoritatea 'noilor ruşi' (cei pe care Occidentul i-a tratat rapid drept mafioţi), bussines-ul este o aventură nouă, un vagabondaj în zări necunoscute. Chiar aşa? 'Noii ruşi' nu dispreţuiesc profitul, dar am greşi uitând că, printre altele, la Moscova a fost reconstruită pe cheltuiala lor, pornind de la nimic şi în starea lor originară, imensa catedrală aurită a Hristosului Mântuitor pe care Stalin o înlocuise cu o piscină.

Nu se cunosc exemple similare în Occident."


Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, traducere din limba franceză de Nicolae Baltă, Pro Editură şi Tipografie, Colecţia "Universuri secrete", Bucureşti, 2007, p. 86-93.

Vladimir Cosma - Destin pe portativ (In Premiera - Antena3)

Aici A EXISTAT Casa Alexandru Rosetti

Politică internaţională, acum şi în româneşte

Sătul de gunoaiele cu care presa românească "îţi încântă" ochii? Eşti dornic să cunoşti şi ceea ce se întâmplă şi prin alte părţi ale lumii? Vrei să scapi de veşnicele personaje de tip Becali, Zăvoranu, Columbeanu şi Monica? Vrei să cunoşti (sau să-ţi faci o părere) asupra cauzelor ce au dus lumea în derivă? Vrei să vezi lumea şi din alte perspective?

Acum este ceva mai uşor. Mai vechea revistă "Courriere International" nu numai că s-a relansat în mediul internautic, dar îşi publică condensarea de material jurnalistic internaţional în mai multe limbi. Spre bucuria noastră, găsim articolele traduse şi în limba română.

Adresa siteului: http://www.presseurop.eu/ro În plus, are şi acea facilitate de abonare numită RSS prin care - precum la bloguri - putem avea acces imediat şi facil la noile reportaje.

Văzusem eu la Institutul francez că revista îşi schimbase grafica dar nu ştiam de ce. Până astăzi, când am dat de un link spre acest site pe blogul lui Alexandru Racu.

Mai rămân însă cu nostalgia de mult defunctei reviste Lumea.

Pentru nostalgici: Mecano - Hijo de la luna

Vara lui '90. În surdină, noaptea, Radio Contact îşi difuza lista de redare. Printre melodii se remarca una foarte lirică, în spaniolă. Peste un an, odată cu transmisiile TV5 Europe, cum se numea postul TV în vremea aceea, aveam să aflu (şi să văd) cine interpreta. Mult mai apoi aveam să aflu că Mecano lansase melodia Hijo de la luna încă din 1986. Cover-urile ulterioare ale diverşilor artişti parcă nu mai au aceeaşi intensitate şi pasiune. Poate cu excepţia versiunii realizate de Sarah Brightman. Vă las să vă delectaţi mai jos cu acest cântec superb.

Tonto el que no entienda.
Cuenta una leyenda,
que una hembra gitana
conjuró a la Luna hasta el amanecer.
Llorando pedía,
al llegar el día,
desposar un calé.

—«Tendrás a tu hombre, piel morena
—desde el cielo habló la luna llena—,
pero a cambio quiero
el hijo primero
que le engendres a él.
Que quien su hijo inmola
para no estar sola,
poco le iba a querer».

Estribillo:
Luna, quieres ser madre
y no encuentras querer
que te haga mujer.
Dime, Luna de plata,
qué pretendes hacer
con un niño de piel.
Hijo de la Luna.

De padre canela, nació un niño
blanco como el lomo de un armiño,
con los ojos grises
en vez de aceituna.
Niño albino de Luna.
—«¡Maldita su estampa!,
este hijo es de un payo
y yo no me lo callo».

Estribillo

El gitano, al creerse deshonrado,
se fue a su mujer cuchillo en mano.
—«¿De quién es el hijo?
¡Me has engañao fijo!».
Y de muerte la hirió.
Luego se fue al monte
con el niño en brazos
y allí le abandonó.

Estribillo

Y las noches que haya luna llena,
será porque el niño esté de buenas.
Y si el niño llora,
menguará la Luna
para hacerle una cuna.
Y si el niño llora,
menguará la Luna
para hacerle una cuna.

Un mare român : VLADIMIR COSMA

Sute de filme, seriale şi emisiuni de televiziune îi conţin numele pe generic. În special cinematografia franceză îi datorează enorm la categoria ilustraţie muzicală. Filme care au înveselit viaţa, copilăria, revin în memorie mai repede prin muzica lui. A lui Vladimir Cosma .

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a III-a )

Partidul demite, Patriarhia ajută ( p. 591-592 )

C.M. : Momentul de ruptură a fost în 1972. [...] Ceauşescu mă cheamă la el şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. [...] Aceasta a fost concedierea mea. [...] Simţeam că împotriva mea începuse o adevărată prigoană. Normal că el, Ceauşescu, a fost încunoştinţat despre reacţia mea.

L.B. : Cum, oare ?

C.M. : Aşa cum afla de toate, prin aparatul de urmărire pe care-l avea. Probabil gândidu-se că voi face ceva ce nu i-ar conveni, a vrut să vorbească cu mine. Dar am plecat.

L.B. : Unde puteaţi pleca ?

C.M. : Normal că nu mai puteam să plec din ţară. Dar am părăsit Capitala. Întâi m-am dus la "Cota 1400". Acesta era hotelul meu favorit, mai sus de Sinaia. [...] Stăteam la hotel cu soţia mea şi purtam asupra mea un revolver.

L.B. : Un revolver ?

C.M. : Da. Aveam voie să port armă. Cât am stat în acel hotel, am fost continuu urmărit. Îi vedeam pe cei de la Securitate, puşi să mă urmărească, imediat ce ieşeam din cameră. Fie că mergeam pe jos, mă plimbam prin faţa hotelului sau cu maşina, cu telefericul, ei erau la un metru în spatele meu. O urmărire sălbatică de nesuportat. Am pus mâna pe telefonul hotelului şi l-am sunat pe prim-secretarul judeţului. I-am spus : "Ia golanii ăştia de pe capul meu că nu mă lasă să trăiesc !". Cum mă aşteptam, el mi-a răspuns că nu ştie de nimeni şi de nimic. Şi-atunci, într-o zi am conceput cu nevastă-mea un plan să fugim de-acolo. Era cu noi şoferul meu, în care ajunsesem să avem destulă încredere. Şi am fugit. Am pornit cu nevastă-mea să ne plimbăm pe şosea, cu cel care ne urmărea după noi. În acest timp, şoferul ne-a încărcat lucrurile în maşină. Când a terminat, ne-a ajuns cu maşina din urmă şi am urcat aproape din mers. De la Sinaia, pe drumul ce traversează muntele, am ajuns la Târgovişte, de unde era directorul hotelului "Cota 1400" - dar nu aveau, în casa părintească, mijloace să ne găzduiască. Neavând încotro, ne-am îndreptat către hotelul partidului din Târgovişte, unde n-am stat mai mult de o jumătate de oră.

L.B. : De ce ?

C.M. : Ce rost avea să stăm acolo şi s-o luăm de la capăt cu alţi însoţitori după noi ?

L.B. : Vi se luase cumva şi locuinţa de la Bucureşti ?

C.M. : Nu ni se luase, dar când am plecat la "Cota 1400", închisesem tot. Era ger, era iarnă şi pe drumul către Bucureşti au apărut alţi însoţitori care ne escortau. Am ajuns la casa noastră, dar în apropierea ei se aflau deja postaţi alţii. Am luat atunci legătura cu patriarhul Iustinian. La-m rugat să ne sprijine în această situaţie şi să ne ajute să găsim un adăpost unde să nu fim urmăriţi. El a înţeles şi ne-a trimis la Cozia.

L.B. : La mânăstire ?

C.M. : Da, la mânăstire. Am stat acolo câteva săptămâni. În timpul acesta, am devenit o figură. Şedeam într-o cămăruţă, lângă biserica lui Mircea cel Bătrân. O cameră cu două pătucele, pentru mine şi nevastă-mea. Acum mi se pare o copilărie când îmi amintesc cum dormeam şi acolo cu revolverul la cap. Mă împrietenisem cu preotul. Cele câteva săptămâni au fost o cură de odihnă, dar şi un prilej de reflecţie. Şi de însănătoşire sufletească. Numai că între timp începuse pelerinajul.

L.B. : Al cui ?

C.M. : Veneau camioane, autobuze cu vizitatori la mânăstire. După ce stăteau la slujba bisericească şi vizitau obiectivele turistice, voiau să se fotografieze cu mine.

L.B. : În ce calitate ?

C.M. : Spuneau călugărilor că auziseră că se află acolo şi fostul ministru de Externe, că ar vrea să-l vadă şi să rămână cu o amintire de la această întâlnire. Că ar vrea să aibă o fotografie cu el, mai ales că a fost preşedinte ONU... Dacă şi el este de acord. "El" - adică eu – era totdeauna de acord. Şi veneau tot mai mulţi...

„Studenţi” în Occident ( p. 606 )

L.B. : Ca fostă studentă la finele deceniului opt, ştiu bine că nici o instituţie de învăţământ superior din România nu punea în circuitul liber burse în străinătate. Sunt îngrozită însă de naivitatea unor politicieni care au promovat în funcţii importante de decizie "somităţi" cu titluri obţinute în străinătate în acea vreme, pentru că nu există decât o cale pentru obţinerea lor – apartenenţa la DIE.

C.M. : Sau o legătură foarte apropiată cu mişcarea comunistă internaţională. Aceasta e cazul, probabil, destul de singular al lui Petre Roman, al cărui tată avea multe legături printre foştii cominternişti din Occident...

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a II-a )

O survolare periculoasă ( p. 499-500)

C.M. : Fusese o vizită importantă a unei delegaţii de stat guvernamentale şi româneşti în India, Indonezia şi Birmania, state ce aveau mare importanţă în politica mondială, care încerca să iasă din închistarea celor două blocuri – socialismul şi capitalismul. Eram bucuroşi la întoarcere de rezultatele vizitei. Călătoream, ca de obieci în acea vreme, cu un avion sovietic, condus de echipaj sovietic, în care fuseserăm îmbarcaţi de la Moscova. Pe teritoriul sovietic mai făceam o escală la Taşkent, la dus şi la întors. Deasupra munţilor Himalaya, la întoarcere, ni s-a comunicat interdicţia de survol din partea chinezilor. Aceasta însemna că dacă avionul nu se întoarce, pot să-l doboare. Gheorghiu-Dej a cerut, cum era şi firesc, să facem cale întoarsă. Însă n-am apucat bine să luăm drumul înapoi către Delhi, că de la baza din Taşkent s-a comunicat echipajului că primiseră între timp, în urma demersurilor făcute de la sol, acceptul de a survola teritoriul Chinei. Am mers cu bine, am străbătut China conform rutei de zbor, şi am aterizat la Taşkent. Trebuia să rămânem acolo, într-o casă de oaspeţi, o noapte, şi abia a doua zi să continuăm drumul spre Moscova. În acea casă, şeful local de partid, care i-a întâmpinat pe Dej şi pe Maurer, ne-a spus că survolaserăm China în condiţiile interdicţiei. Că nu se mai revenise asupra refuzului chinezilor, dar Hruşciov, căruia i se comunicaseră cele întâmplate – echipajul şi avionul erau cele cu care călătorea el -, a dat ordin de continuare a drumului şi de transmitere a mesajului ce ne fusese comunicat. Sigur, spuneau sovieticii, chinezii n-ar fi îndrăznit să ne omoare...

L.B. : Cum a reacţionat Gheorghiu-Dej ?

C.M. : Atunci l-am auzit pe Dej, pentru prima şi ultima oară, urlând de furie. Înjura cum nu mi-a fost dat să-l mai aud vreodată !

L.B. : Îi înjura pe sovietici cumva ?

C.M. : Nu, pe chinezi ! Cum să-i înjuri pe sovietici pe teritoriul lor şi între oamenii lor ?... Îi înjura pe chinezi, dar de gândit se gândea la sovietici. Ne-a şi spus după ce-am ajuns în ţară: "Hruşciov ar fi avut nevoie de cadavrul meu ca să dovedească lumii câtă dreptate are în disputa cu Mao"


Naţionalismul lui Dej (p. 545)


C.M. : ... Întrebarea aceasta o aud deseori exprimată : când a devenit Dej naţionalist ? Întrebările conduc la politica externă a României. Nu Ceauşescu i-a imprimat această direcţie de apărare şi sprijinire a intereselor naţionale, ci Gheorghiu-Dej. Ceauşescu a continuat – cât a continuat – ce începuse Dej. Iar Dej a creat această direcţie în momentele în care a avut posibilitatea s-o facă. Am citit şi eu, am mai ascultat emisiuni la radio şi televizor cu istorici, cu politologi... Când vorbesc despre diplomaţia lui Dej, toţi dau detalii despre strategia şi priceperea cu care şi-a eliminat adversarii politici din interior. Sistematic şi pe etape. Se opresc însă aici cu strategia. Sistematic şi pe etape a gândit şi acţionat Dej şi în politica externă. A profitat de slăbiciunile lui Hruşciov, de crizele sistemului sovietic, de anumite conjuncturi internaţionale favorabile când şi-a pus planurile în aplicare. Iar planurile erau ale lui. Mai târziu s-a spus că i-au aparţinut lui Nicoale Ceauşescu.


Importanţa discursului lui Ceauşescu din 1968 ( p. 589 )


C.M. : ... Acesta e momentul în care Ceauşescu, România a dobândit un mare capital politic. La ONU şi oriunde în lume eram primiţi cu mare respect... O declaraţie cum a fost cea din aprilie 1964, chiar dacă a fost de mare importanţă pentru cursul politicii noastre, nu este de senzaţie pentru lume. Dar acea cuvântare a lui Ceauşescu din august 1968, în care spunea în numele tuturor românilor, că vom rezista până la ultimul om dacă vom fi invadaţi, era mai clară ca orice în privinţa faptului că făceam opinie separată de sovietici şi de ceilalţi membri ai Tratatului de la Varşovia.

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea I )

Comunişti şi legionari (p. 456 – 457)


C.M. : ...Veneam după un stagiu ceva mai lung la "Uniunea Patrioţilor", la Judeţeana de Partid Ilfov, unde prim-secretar fusese Andrei Pătraşcu.

L.B. : Andrei Pătraşcu cel care-l împuşcase din greşeală pe Gheorghe Apostol la fabrica  "Malaxa", în 1945, în încăierările generate de înfiinţarea sindicatului muncitoresc unit, patronat de comunişti ?

C.M. : L-a împuşcat pe Apostol din greşeală ?... Nu din greşeală îl împuşcase.

L.B. : Eu am asupra evenimentelor şi protagoniştilor o cunoaştere livrescă. Am citit în colecţia ziarului Scânteia cum Gheorghe Apostol, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, a fost împuşcat de legionari cu prilejul unei vizite ce-o făcuse la uzinele "Malaxa" pentru a-i organiza pe muncitori. În urma incidentului a fost spitalizat şi operat de medici sovietici. Am citit, de asemenea, stenograma discuţiilor purtate cu Teohari Georgescu de comisia de anchetă din 1968, unde fostul ministru de Interne afirmă că Apostol a fost împuşcat "din greşeală" de Pătraşcu. În relatarea ce-o face asupra cazului, Gheorghe Apostol nu scrie că Pătraşcu fusese legionar. Insistă asupra faptului că, pentru a muşamaliza cazul, Pătraşcu a fost trimis în Valea Jiului de către Ana Pauker. Abia în 1952, după sancţionarea "devierii de dreapta", Pătraşcu a fost anchetat şi condamnat la trei ani închisoare pentru tentativă de omor asupra lui Gheorghe Apostol.

C.M. : Înainte de a intra în Partidul Comunist, Andrei Pătraşcu fusese legionar. S-a putut înscrie în partidul comunist datorită unor hotărâri luate de Ana Pauker şi colaboratorii ei din acea vreme, printe care şi Teohari Georgescu. Pătraşcu, cu trecutul lui, a făcut repede carieră, funcţia de prim-secretar al Judeţenei de partid Ilfov, în componenţa căreia intra şi organizaţia de partid Bucureşti, fiind una important. După împuşcarea lui Apostol, funcţia a fost dată, mi se pare, lui Miron Constantinescu. Apostol fusese împuşcat ca urmare a faptului că se dusese la "Malaxa" încercând să salveze situaţia. S-a ales cu o împuşcătură de pistol din partea lui Pătraşcu. Puterea comunistă instalată la repezeală în fabrică, la nivelul sindicatelor, fusese dată peste cap de legionari. După dispoziţia personală a Anei Pauker, care se ocupa de primirile în partid, mulţi legionari au fost făcuţi comunişti peste noapte, de unde nu cu multă vreme în urmă fuseseră duşmanii cei mai înverşunaţi ai lor. Foarte tulburi au fost vremurile acelea şi pentru omul de rând, şi pentru cel implicat în politică


Casa Centrală a Armatei şi artiştii (p. 458)

L.B. : Ce era Casa centrală a Armatei ?

C.M. : Eu pot s-o asemuiesc cu o comoară îngropată. Era un loc cu posibilităţi culturale de dezvioltare extraordinare ! Am stat acolo un an de zile şi am fost uimit de potenţialul artistic al CCA. Pot spune şi că în acel timp CCA a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre, dintre care unul este Teatrul "Nottara" de astăzi, care se numea pe atunci Teatrul Armatei. Acolo a jucat Iancovescu, acolos se ataşaseră Vraca – un mare artist şi un om fermecător – şi Mihai Popescu, şi Calboreanu. Cei mai mari actori din România trăgeau la Armată.

L.B. : De ce ?

C. M. : Pentru că era un loc mai sigur. Teatrul Armatei concura în acea vreme Naţionalul. Era cam ceea ce este azi Teatrul "Bulandra". Însăşi Lucia Sturdza-Bulandra a jucat la Teatrul Armatei. Îmi amintesc de mari actori ca Nineta Gusti, Ileana Predescu… Erau regizori ca Finţi şi Vlad Mugur. La CCA mai era un teatru de revistă ce-şi avea sediul pe strada Uranus. Şi Ansamblul Armatei…

L.B. : De nebănuit această posibilitate a trecerii unor mari artişti sub egida Armatei într-un timp când cultura şi arta românească erau branşate la comandamentele realismului socialist !

C.M. : Acolo a reînviat şi opereta, care, după 23 august, fusese azvârlită ca artă decadentă, burgheză, uşoară. Sufletul ei era Sică Alexandrescu. [...] A adus pe scena Armatei, care nu părea adecvată unor asemenea spectacole, mari valori cum ar fi baritonul Ştefănescu-Goangă, a cărui voce părea a fi de neegalat, Sily Popescu, Tasian... La Armată s-au afirmat comicii celebri Mircea Crişan, Radu Zaharescu... Şi alţii, şi alţii... După 23 august, genurile şi artiştii aceştia zăceau de o parte şi aşteptau să fie scoşi la lumina scenei. [...] În Ansamblul Armatei funcţiona un cor extraordinar. În acest cor a cântat Elena Cernei, Irina Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu... În acest cor era floarea cântăreţilor bisericeşti.


Despre SOVROM-uri (p. 479)


L.B. : Sovieticii au transformat ţările în care şi-au instaurat regimul mai întâi cu armatele, apoi cu ajutorul unor mecanisme economice şi abia în cele din urmă şi-au impus regimul politic. Mecanismele economice prin care s-au infiltrat în economia României şi a celorlalte state-satelit au decurs din înţelegerile între Puterile Aliate.

C.M. : Da, la Conferinţa de la Potsdam, Marea Britanie şi America au renunţat, în favoarea URSS, la drepturile lor la reparaţii asupra bunurilor germane şi italiene din Europa Centrală şi Orientală. Astfel s-au constituit sovromurile, întreprinderi mixte sovieto-române sau sovieto-bulgare. În ele, 50% era partea sovietică constituită din aceste prăzi de război ale învingătorilor. Au mai adăugat şi firmele franceze sau belgiene de pe teritoriile acestor ţări ce fuseseră confiscate în timpul războiului de germani, au trimis consilieri şi specialişti sovietici, uneori ceva tehnologie. De cealaltă parte era proprietatea naţiunii respective – solul, subsolul, forţa de muncă, mijloacele financiare. Astfel, Uniunea Sovietică a ajuns cel mai mare proprietar din România, Ungaria sau Bulgaria, deoarece aceste sovromuri au înghiţit ramurile economice principale. Şi-atunci normal ar fi să te întrebi ce fel de relaţii externe poţi avea ca ţară când, de fapt, nu poţi avea o libertate economică de mişcare ? Despre aceste lucruri nu s-a putut vorbi decât după moartea lui Stalin, când s-a semnat un acord sovieto-român privind vânzarea şi predarea către România a cotei de participare sovietice din sovromuri.

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Gânduri de sfârşit de toamnă la Visul unei nopţi de vară

De-aceea, mânios pesemne, vântul
Că n-ascultăm la cântecele sale,
Sorbi din ape neguri otrăvite
Care-au făcut, acoperind pământul,
Şi cele mai nepricopsite gârle
Să rupă malul şi să se azvârle
Din albia umflată de trufie...
Zadarnic boii îndurat-au jugul.
Zadarnic omul îşi trudeşte plugul,
Căci putrezeşte grâul în câmpie
Pân'ce să prindă spic, şi e pustie
Păşunea, corbii-n cete nesfârşite
Se-abat pe câmpul plin de moarte vite...
Popicele în glod zac îngropate,
Potecile sunt părăsite toate
Prin lunci, prin luminişuri, prin poiene,
De nu le mai cunoşti din buruiene.
Şi-n nopţi de iarnă nu s-aud poveşti
Prin case, nici colinde la fereşti
Şi nimeni la petreceri nu se-ndeamnă...
(Actul II, Scena 1, p. 65-66)

Întunecat tablou, nu-i aşa? Şi totuşi, acesta e un citat din atât de "vesela" piesa shakesperiană "Visul unei nopţi de vară". Sunt vorbele Titaniei rostite în mijlocul unui conflict. E conflictul ce tulbură lumea inefabilă a zânelor, elfilor şi spiriduşilor. Gelozie şi adulter în acelaşi timp. Culpe împărţite în mod egal între Titania şi Oberon.

Nici lumea pământească nu este mai sănătoasă moral. Aceleaşi păcate - pentru că le dau în vileag craiul şi crăiasa imperceptibilei realităţi - distrug climatul moral al cetăţii. Mai mult! Acoperite sub veşmântul ipocriziei. De aici insensibilitatea, un soi de moarte sufletească. Cum altfel se explică refuzul net a lui Egeu de a-şi da consimţământul la unirea în duhul dragostei dintre Hermia şi Lysander? Cum să explicăm aruncarea propriei fiice spre însoţire cu Demetrius, cel ale cărui aventuri amoroase sunt arhicunoscute? Şi totul cu înalta îngăduinţă regească a lui Tezeu. Şi teribila alegere: căsătoria Hermiei cu Demetrius, viaţa de vestală sau moartea.

Nenorocirile, deci, au o cauză morală. Un rău moral ce trebuie alungat. Este nevoie de catharsis, de curăţire. Iar mijlocul este... TEATRUL. Suntem în Grecia antică, la Athena (fie ea şi prezentată oarecum apropiat spaţiului britanic) iar aici şi acum teatrul are un rol cultic.

Reprzentanţii breslelor (asta e părerea mea, că sunt trimişii profesiilor din Cetate) sunt însărcinaţi să aducă pe scenă, să facă REALĂ o istorie al cărei subiect este mult asemănător celui din piesa ce-i are ca eroi pe Romeo şi Julieta, o pildă a dragostei duse până la moarte.

Quince, Snug, Flute, Snout, Starveling şi Bottom se constituie într-o confrerie cu reguli proprii, cu întâlniri secrete. Gândiţi-vă la cutumele ce ce însoţesc misiunea Căluşarilor, de exemplu. Cu puterile lor intelectuale limitate, cu mâinile pecetluite de trudă, încearcă să dea ce este mai bun din ei. Iar Bottom este cel mai entuziast.

Repetiţia piesei are loc într-o poiană din pădure. Se începe şi... îl vedem pe Bottom ieşit din starea proprie de om. Ni se spune că ar arăta ca un măgar. Dar este într-adevăr aşa ceva? Ca o paranteză, trebuie să spun că acest "măgar" îmi aduce în minte fie imaginea eroului din romanul lui Apuleius, "Măgarul de aur", şi călătoria sa iniţiatică; fie de "fratele măgar" cu care Francisc de Assisi gratula corpul omenesc; fie de animalul de povară pe care călărea Sancho Panza; evident, nu puteam să uit de mânzul asde la Intrarea Domnului în Ierusalim. Se află într-o tovărăşie bună acest Bottom cu capu-i de măgar!

De aceea nu cred vorbelor lui Puck. Robin Goodfellow doar SPUNE că i-ar fi aruncat lui Bottom urechile măgăreşti. Nu trebuie neapărat să-l şi credem. Este o justificare în faţa lui Oberon. Dorinţa stăpânului său fusese ca Titania să fie vrăjită de o jivină ca oricare, ori aceasta dăduse ochii cu OMUL. "Ce minunată lucrare e omul, cât de nobilă îi este inteligenţa, ce fără de număr îi sunt facultăţile, alcătuirile şi mişcările, cât de chibzuit şi de admirabil e  faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înţelegere, cât de asemenea ui zeu; frumuseţea lumii; pildă a vieţuitoarelor" - rosteşte tot Shakespeare prin vocea lui Hamlet (Actul II, scena 2 din piesa omonimă). Mai degrabă îl aflăm pe Bottom într-o stare ek-statică, urmare a începerii "actului de cult/teatru antic". O stare în care-şi păstrează bună-voinţa şi smerenia. Da! Smerenia!

E un prim act curăţitor. Pentru că în pădure vrajba dintre Oberon şi Titania se dizolvă. Şi, tot aici, după confuzii şi tulburări, se re-constituie cele două cupluri de tineri logodiţi Heermia - Lysander; Helena - Demetrius). Dar, dacă junii amorezi păstrează în memorie doar o vagă imagine uimitoare a straniilor întâmplări, Bottom menţine vie întâmplarea feerică a petrecerii sale cu Titania, inversul a ceea ce ar fi dorit Oberon:

"Ridică, dragă Puck, această mască
Străină, de pe tigva ăstui prost,
Ce deşteptat, ca şi ceilalţi tovarăşi,
Să se întoarcă la Atena iarăşi,
Încredinţat că vis urât a fost
Tot ce i s-a-întâmplat în noapte-aceasta."

Se mai întoarce Bottom între tovarăşii săi cu ceva: cu CERTITUDINEA cpiesa le va fi aleasă pentru a fi interpretată în faţa înalţilor stăpâni din Atena. Iar trupa îşi duce la capăt şi cea de-a doua parte a sarcinii vindecătoare. Ei nu se ocupă de o parodiere a unui act tragic ci dau viaţă - în plină procesiune nupţială - unei tragedii. Să subliniem aici, totuşi, şi care-s personajele cu remarci acide privind jocul actorilor: aceiaşi care în timpul nopţii, în pădure, fuseseră nişte jalnice paiaţe.

Ediţie folosită: William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară / A Midsummer Night's Dream, traducere Şt. O. Iosif, Editura Pandora, Colecţia bilingvă.

Auzit, plăcut, dat mai departe: Agnès Obel - Riverside

Down by the river by the boats
Where everybody goes to be alone
Where you wont see any rising sun
Down to the river we will run

When by the water we drink to the dregs
Look at the stones on the river bed
I can tell from your eyes
You've never been by the Riverside

Down by the water the riverbed
Somebody calls you somebody says
swim with the current and float away
Down by the river everyday

Oh my God I see how everything is torn in the river deep
And I don't know why I go the way
Down by the Riverside

When that old river runs pass your eyes
To wash off the dirt on the Riverside
Go to the water so very near
The river will be your eyes and ears

I walk to the borders on my own
To fall in the water just like a stone
Chilled to the marrow in them bones
Why do I go here all alone

Oh my God I see how everything is torn in the river deep
And I don't know why I go the way
Down by the Riverside

Versuri de la http://www.testimania.com/

Câinele şi Fiara

Duminică a fost citită de la înălţimea amvoanelor bisericilor textul evanghelic ce cuprinde "Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr". Din păcate, fiind prins cu "recensământul", nu mă aflam părtaş la slujbă ci în casă, facând calcule. Astfel că slujba o ascultam la televizor, pe Trinitas. Poate a fost mai bine de astă dată. Pentru că un amănunt din explicarea făcută de Prea Fericirea Sa mi-a atras atenţia. Amănuntul despre prietenia lui Lazăr cu dobitoacele şi despre pierderea umanităţii bogatului. Şi atunci mi-a sărit în ochi un lucru. În Scriptură avem prototipul MAIDANEZULUI de lângă noi! Câinele de care ne lovim la orice colţ de bloc! Animalul de ne mai şi compostează câteodată!

Poate nu m-aş fi împiedicat aşa de tare de patrupedul nostru de toate zilele dacă exact în aceste zile, ca din întâmplare (dacă există întâmplare), nu ne-am lovi de o altă campanie anti-maidanezi. Nişte şacali, care au năpârlit şi şi-au schimbat blana din portocaliu în verde, rescot la lumină o mai veche temă din campania de sunet şi lumină a fostului primar general al Capitalei. Mai ţineţi minte "faptele de vitejie" ale hingherilor lui Băsescu, acte care aruncaseră încă o pată neagră asupra României într-o Europă a civilizaţiei.

Sunt vremuri grele şi vor veni vremuri încă şi mai grele. Nu mai putem vorbi în zilele noastre de un Lazăr ci de zeci de mii de Lazări, dacă nu cumva de sute de miii. Iar tovarăşii de idei, de şpriţuri şi de gheşefturi ai celui ce a fost numit "javra ordinară de la Cotroceni", în marea lor grijă pentru bucureşteni, reîncălzesc o temă care s-ar fi presupus că nu şi-ar mai fi avut rostul. Trâmbiţele portocalii ne-au împuiat capul ani întregi cu succesul stârpirii cotarlelor de pe maidanele Capitalei. Adică avem în faţă o falsă problemă, o dirijare a atenţiei opiniei publice spre ţinte amăgitoare. Nici un cuvânt despre spitalele ce vor fi închise în continuare. Nici unul despre oamenii care vor tremura de frig în case şi apartamente. Azorel - el e problema de căpătâi.

Oamenii aceştia (foşti portocalii, actuali verzi) propun - iarăşi - eutanasierea sălbatecă a câinilor (a prietenilor săracului Lazăr). Vin şi eu cu alternativa. Nu mai bine să fie hingherită fiara de la Cotroceni?