Gânduri de sfârşit de toamnă la Visul unei nopţi de vară

De-aceea, mânios pesemne, vântul
Că n-ascultăm la cântecele sale,
Sorbi din ape neguri otrăvite
Care-au făcut, acoperind pământul,
Şi cele mai nepricopsite gârle
Să rupă malul şi să se azvârle
Din albia umflată de trufie...
Zadarnic boii îndurat-au jugul.
Zadarnic omul îşi trudeşte plugul,
Căci putrezeşte grâul în câmpie
Pân'ce să prindă spic, şi e pustie
Păşunea, corbii-n cete nesfârşite
Se-abat pe câmpul plin de moarte vite...
Popicele în glod zac îngropate,
Potecile sunt părăsite toate
Prin lunci, prin luminişuri, prin poiene,
De nu le mai cunoşti din buruiene.
Şi-n nopţi de iarnă nu s-aud poveşti
Prin case, nici colinde la fereşti
Şi nimeni la petreceri nu se-ndeamnă...
(Actul II, Scena 1, p. 65-66)

Întunecat tablou, nu-i aşa? Şi totuşi, acesta e un citat din atât de "vesela" piesa shakesperiană "Visul unei nopţi de vară". Sunt vorbele Titaniei rostite în mijlocul unui conflict. E conflictul ce tulbură lumea inefabilă a zânelor, elfilor şi spiriduşilor. Gelozie şi adulter în acelaşi timp. Culpe împărţite în mod egal între Titania şi Oberon.

Nici lumea pământească nu este mai sănătoasă moral. Aceleaşi păcate - pentru că le dau în vileag craiul şi crăiasa imperceptibilei realităţi - distrug climatul moral al cetăţii. Mai mult! Acoperite sub veşmântul ipocriziei. De aici insensibilitatea, un soi de moarte sufletească. Cum altfel se explică refuzul net a lui Egeu de a-şi da consimţământul la unirea în duhul dragostei dintre Hermia şi Lysander? Cum să explicăm aruncarea propriei fiice spre însoţire cu Demetrius, cel ale cărui aventuri amoroase sunt arhicunoscute? Şi totul cu înalta îngăduinţă regească a lui Tezeu. Şi teribila alegere: căsătoria Hermiei cu Demetrius, viaţa de vestală sau moartea.

Nenorocirile, deci, au o cauză morală. Un rău moral ce trebuie alungat. Este nevoie de catharsis, de curăţire. Iar mijlocul este... TEATRUL. Suntem în Grecia antică, la Athena (fie ea şi prezentată oarecum apropiat spaţiului britanic) iar aici şi acum teatrul are un rol cultic.

Reprzentanţii breslelor (asta e părerea mea, că sunt trimişii profesiilor din Cetate) sunt însărcinaţi să aducă pe scenă, să facă REALĂ o istorie al cărei subiect este mult asemănător celui din piesa ce-i are ca eroi pe Romeo şi Julieta, o pildă a dragostei duse până la moarte.

Quince, Snug, Flute, Snout, Starveling şi Bottom se constituie într-o confrerie cu reguli proprii, cu întâlniri secrete. Gândiţi-vă la cutumele ce ce însoţesc misiunea Căluşarilor, de exemplu. Cu puterile lor intelectuale limitate, cu mâinile pecetluite de trudă, încearcă să dea ce este mai bun din ei. Iar Bottom este cel mai entuziast.

Repetiţia piesei are loc într-o poiană din pădure. Se începe şi... îl vedem pe Bottom ieşit din starea proprie de om. Ni se spune că ar arăta ca un măgar. Dar este într-adevăr aşa ceva? Ca o paranteză, trebuie să spun că acest "măgar" îmi aduce în minte fie imaginea eroului din romanul lui Apuleius, "Măgarul de aur", şi călătoria sa iniţiatică; fie de "fratele măgar" cu care Francisc de Assisi gratula corpul omenesc; fie de animalul de povară pe care călărea Sancho Panza; evident, nu puteam să uit de mânzul asde la Intrarea Domnului în Ierusalim. Se află într-o tovărăşie bună acest Bottom cu capu-i de măgar!

De aceea nu cred vorbelor lui Puck. Robin Goodfellow doar SPUNE că i-ar fi aruncat lui Bottom urechile măgăreşti. Nu trebuie neapărat să-l şi credem. Este o justificare în faţa lui Oberon. Dorinţa stăpânului său fusese ca Titania să fie vrăjită de o jivină ca oricare, ori aceasta dăduse ochii cu OMUL. "Ce minunată lucrare e omul, cât de nobilă îi este inteligenţa, ce fără de număr îi sunt facultăţile, alcătuirile şi mişcările, cât de chibzuit şi de admirabil e  faptele sale, cât de asemenea unui înger în puterea sa de înţelegere, cât de asemenea ui zeu; frumuseţea lumii; pildă a vieţuitoarelor" - rosteşte tot Shakespeare prin vocea lui Hamlet (Actul II, scena 2 din piesa omonimă). Mai degrabă îl aflăm pe Bottom într-o stare ek-statică, urmare a începerii "actului de cult/teatru antic". O stare în care-şi păstrează bună-voinţa şi smerenia. Da! Smerenia!

E un prim act curăţitor. Pentru că în pădure vrajba dintre Oberon şi Titania se dizolvă. Şi, tot aici, după confuzii şi tulburări, se re-constituie cele două cupluri de tineri logodiţi Heermia - Lysander; Helena - Demetrius). Dar, dacă junii amorezi păstrează în memorie doar o vagă imagine uimitoare a straniilor întâmplări, Bottom menţine vie întâmplarea feerică a petrecerii sale cu Titania, inversul a ceea ce ar fi dorit Oberon:

"Ridică, dragă Puck, această mască
Străină, de pe tigva ăstui prost,
Ce deşteptat, ca şi ceilalţi tovarăşi,
Să se întoarcă la Atena iarăşi,
Încredinţat că vis urât a fost
Tot ce i s-a-întâmplat în noapte-aceasta."

Se mai întoarce Bottom între tovarăşii săi cu ceva: cu CERTITUDINEA cpiesa le va fi aleasă pentru a fi interpretată în faţa înalţilor stăpâni din Atena. Iar trupa îşi duce la capăt şi cea de-a doua parte a sarcinii vindecătoare. Ei nu se ocupă de o parodiere a unui act tragic ci dau viaţă - în plină procesiune nupţială - unei tragedii. Să subliniem aici, totuşi, şi care-s personajele cu remarci acide privind jocul actorilor: aceiaşi care în timpul nopţii, în pădure, fuseseră nişte jalnice paiaţe.

Ediţie folosită: William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară / A Midsummer Night's Dream, traducere Şt. O. Iosif, Editura Pandora, Colecţia bilingvă.