Bookfest 2016: Svetlana Aleksievici - "Războiul nu are chip de femeie"

Prezentarea volumului "Războiul nu are chip de femeie" al Svetlanei Aleksievici, la standul Editurii Litera, cu Ioana Avădani, Laura Câlţea şi Bedros Horasangian şi cu lecturi ale Danielei Nane. Întâmplare petrecută vineri, 3 iunie 2016, în cadrul salonului internaţional de carte "Bookfest 2016".

În ce măsură cartea face parte din propaganda sovietică? Pentru că trimiterile la puştile cu care s-ar fi luptat sovieticii împotriva tancurilor germane, aceasta e o unealtă propagandistică demontată între timp de scoaterea la iveală a enormului arsenal în tancuri, avioane, mitraliere cu care era înzestrată Armata Roşie în ajunul lui 22 iunie 1941.

Şi de când s-o fi ocupat Ioana Avădani cu jurnalismul de război? Pe dânsa o ştiam mai degrabă aplecată spre cauzele "civice" ale GDS-ismului, mai puţin (spre deloc) dedicată prezenţei pe teatrel de război ale lumii.

Bedros Horasangian, Laura Câlţea & Ioana Avadani

Bedros Horasangian, Ioana Avadani & Daniela Nane

Daniela Nane

Bedros Horasangian, Laura Câlţea, Ioana Avadani & Daniela Nane

Bedros Horasangian & Ioana Avadani

Daniela Nane

Bedros Horasangian, & Ioana Avadani

"Cazul Virgil Tănase" - de la o a patra la o a cincea ipoteză?

Mi-a picat în mână volumul lui Liviu Tofan despre celebrul "caz Virgil Tănase". "A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj" - aşa se intitulează. Am citit-o cu mare atenţie şi concluzia pe care am tras-o la final e că fostului jurnalist de la Europa Liberă i-a fost pur şi simplu milă de personajul-cheie al poveştii, scriitorul-"disident" Virgil Tănase. I-a fost aşa de milă încât nu şi-a mai dus cercetarea spre concluziile extreme ci îşi lasă cititorii să-şi facă o părere. Pentru că, în schimb, autorul pune o sumedenie de întrebări în jurul personajelor şi întâmplărilor ce se ivesc tocmai pentru a contracara fumigenele informaţionale aruncate de "băieţii cu ochi albaştri" ai diverselor servicii. Iar pe respectivul Virgil Tănase îl lasă să se aplice pe seama lui exact vorba populară care spune că "orice pasăre pre limba ei piere". Adică i-a cerut scriitorului să-şi prezinte propriul punct de vedere, peste ani.

Şi iată ce ne îndrugă marele "disident" despre motivaţiile "disidenţei" sale, care i-ar fi adus cică ura clanului Ceauşescu, un discurs parcă tras la indigo după acelea ale diverşilor stângişti de pe-aici sau de pe-aiurea ce aruncă vina nenorocirilor comunismului NU asupra ideologiei criminale, ci "modalităţii greşite de aplicare" a unei idei foarte umaniste:

"Trăiam într-o lume rea (şi astăzi cred că era rea, tocmai pentru că, având sămânţa unei lumi mai bune, în loc s-o sădească în pâmânt, o zidise într-un strat de beton armat); trăiam într-o lume de minciună ai cărei diriguitori vroiau să construiască cu ocnaşi o lume concepută pentru oameni liberi. [...]
Pe un drum greşit, calităţile politice ale lui Nicolae Ceauşescu nu puteau duce decât la dezastru, nu la cel evocat adesea din punct de vedere al democraţiilor occidentale, ci la eşecul unei experienţe istorice inedite, ce putea fi o soluţie în momentul în care, sunt convins, capitalismul şi economia de piaţă şi-au epuizat calităţile şi agonizau. [...] Acestea toate m-au împins să refuz orice compromis cu regimul totalitar român. [...]  Realităţile unei societăţi [Occidentul, n.m.] ce nu mai are nevoie de cultură (în care nu-şi poate privi decât moartea) şi unde arta este în primul rând o marfă."  [Tofan, p. 151-152]

Deci în spatele opoziţiei sale faţă de Ceauşescu nu s-a aflat niciodată principiul LIBERTĂŢII (adică al democraţiei, al libertăţii de expresie, de manifestare, de întreprindere) ci acelaşi elan utopic spre fantasmagorii politice. De aceea oare domnul Virgil Tănase s-a aruncat imediat după 1989 - scriitorul evită să spună asta, aşijderea şi domnul Tofan - în braţele lui Ion Iliescu, trecând cu vederea crimele Revoluţiei dar, mai ales, pe cele ale Mineriadei, act criminal ce poate fi catalogat drept "terorism de stat"? În numele artei - bine stipendiate - a făcut parte din grupusculul de scriitori şi artişti apropiaţi FSN-ului? Hai să zicem că aceste lucruri nu interesează pentru că se petrec peste ani şi ani de la pretinsa încercare de asasinare comandată de Ceauşescu.

Dar cum rămâne cu "sinceritatea"? Cum poate fi "sincer" cineva care devine părtaş al unei operaţiuni cât se poate de evidente de măsluire a faptelor. Adică de minciună! Şi domnul (sau tovarăşul?) disident Tănase mai scăpa un lucru din vedere: că prin participarea sa la o operaţiune de intoxicare mediatică organizată DE UN SERVICIU SECRET (DST în cazul de faţă) făcea ca toată propaganda denigratoare a statelor comuniste împotriva adevăraţilor luptători pentru libertate şi adevăr să capete un aer veridic. "Uite dom'le", ar fi putut trage concluzia un neavizat, "au dreptate ăştia când spun că disidenţii sunt spioni în slujba reacţiunii străine." Dar să-l lăsăm la o parte pe acest individ. Aşa cum lăsăm la o parte şi scornelile - subliniate de însuşi Liviu Tofan - ale preconizatului asasin Matei Pavel Haiducu - HIRSCH.

Altceva sare în ochi - conexiunile cazului cu activitatea revoluţionarului de profesie Ilich Ramirez Sanchez cunoscut şi drept Carlos Şacalul. Pentru Liviu Tofan conexiunea e doar una secundară în acest volum. Ştiu că s-a ocupat de prezenţa şi legăturile lui Carlos cu regimul Ceauşescu într-o altă carte dar încă nu mi-a picat sub ochi. Pentru autor principala filieră e aceea a "dosarului Hernu" - a patra ipoteză a cazului, după cum consideră domnia sa.

Dar dacă lucrurile nu stau chiar aşa? Dacă am avea chiar o a cincea ipoteză şi, pentru a o expune, mă voi baza pe un alt volum citi recent: "În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional" de Oliver Schrom. Autorul e un jurnalist neamţ iar tendinţa volumului e aceea de a elimina trimiterile către URSS ca aliat al teroriştilor de teapa lui Carlos. Mai mult, şi activităţile sale în celelalte ţări socialiste sunt minimizate (Ungaria, RDG, Iugoslavia; cât despre Cehoslovacia şi Polonia, mai că nu sunt menţionate) deşi Carlos se plimbă cu arme şi bagaje fără nici o îngrădire. Şi deşi KGB şi GRU sunt cât se poate prezente în aceste state dar şi în altele. Arăbeşti sau musulmane. Dar nimic nici despre serviciile sovietice. Şi atunci de ce să fac referire la acest volum? Pentru că rămân faptele, datele şi milcările personajelor pe care le coroborâm cu cele din primul volum menţionat.

Afacerea Tănase are loc în intervalul ianuarie 1982 (apariţia pamfletului în revista Actuel) şi 31 august acelaşi an (conferinţa de presă a lui Virgil Tănase, Paul Goma şi Matei Haiducu). Cu un an înainte însă avusese loc atentatul de la Europa Liberă - 21 februarie 1981, premers de coletele capcană destinate unor opozanţi români din exil (fără victime însă). Şi aici revenim la volumul lui Schrom, din care aflăm că în pregătirea acţiunii din Munchen a contribuit şi belgianul "Eric" care îl recrutase pe bascul din ETA ce trimisese coletele capcană. "Şi tocmai acest Eric i-a făcut greutăţi grupului Carlos la Munchen. În seara zilei de 12 februarie 1981, specialiştii de ascultare unguri au interceptat o convorbire a lui Weinrich [mâna dreaptă a lui Carlos, n.m.]. El i-a dat de înţeles lui Carlos, care se afla la Budapesta, că Eric nu poate să livreze obiectele necesare şi că de aceea atentatul se mai amână puţiin." [Scrom, p. 220]Apoi iar se mai amână puţin pentru că pe 16 februarie 1981 este arestat la frontiera dintre Elveţia şi Germania "Roberto" Bellini, care ar fi trebuit să aibe un rol în atentatul preconizat. Iar când acesta se petrece, afectată NU va fi secţia română, ci doar cea cehoslovacă, deşi se afirmă că atentatul ar fi fost produs duin ordinul lui Ceauşescu. Apropo, Carlos nu era prezent în RFG iar ofiţerul de legătură Niţescu l-ar fi tachinat atât pentru eşc, cât şi pentru faptul că Carlos stătuse în tot timpul acesta la loc călduţ în Budapesta: "Plin de sarcasm, l-a întrebat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data viitoare să poată lua şi el parte personal la operaţiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a sarcinii." [Scrom, p. 225]

Şi iată că ne aflăm la un an depărtare, în 1982 - anul "afacerii Tănase - cân acelaşi Carlos se pregătea de un alt atentat, de data aceasta la Paris, contra unui ziarist arab şi a publicaţiei ce-şi avea sediul în capitala Franţei. Pentru organizarea actului criminal o trimite pe însăşi tovarăşa sa de viaţă, Magdalena Kopp - persoană care nu era în evidenţele serviciilor de securitate occidentale şi nici nu se ştia de relaţia pe care o avea cu Carlos - împreună cu alt participant de la Munchen, "Luca" (Bruno Breguet pe numele real)  şi care urmau să se coordoneze cu acelaşi belgian "Eric". Să observăm un lucru: Magdalena Kopp venea de la Bucureşti. Şi să trecem la ce istoriseşte Schrom:

"Nici cu Eric nu au reuşit să se întâlnească, aşa cum fusese stabilit. El ar fi trebuit să-i dea lui Kopp cheia maşinii în al cărei portbagaj se afla explozibilul. Când belgianul n-a venit nici la ultima întâlnire stabilită şi n-a dat nici o veste, Kopp s-a gândit să renunţe. Ea l-a sunat nervoasă pe Carlos la Budapesta şi a dat frâu liber supărării, mai cu seamă că într-o cafenea îi fusese furată poşeta [hopa!, n.m] cu toţi banii şi cu paşapoartele false. Însă Carlos i-a poruncit să rămână.[...]
La următoarea întâlnire stabilită, totul a decurs o.k. Maşina se afla într-un garaj subteran pe Champs-Elysees. Era un Peugeot alb, mai vechi.
Când, pe 16 februarie 1982, s-a dus acolo cu Luca, au avut probleme s-o deschidă. Eric le dăduse zece chei, spunându-le că una dintre ele se potriveşte precis. Au durat o veşnicie până când au reuşit să deschidă portiera din faţă, dar şi mai mult până când au deschis portbagajul, căci ea vroia să vadă dacă explozibilul există într-adevăr. Cu multă trudă au reuşit să-l deschidă. Au văzut cinci kilograme de Penthrit, suficient ca să producă o spărtură substanţială în peretele unei ambasade.
Tocmai când vroiau să urce în maşină şi să plece, au venit doi bărbaţi care li s-au adresat. Kopp nu înţelegea frenţuzeşte, dar i s-a părut că aude cuvântul bilet. Dar unde dracu' era biletul de parcare? Eric nu le dîăduse nici un bilet şi nici în torpedo nu se afla unul. Nedumerită, ea s-a întors spre Luca şi a văzut cum elveţianul ăşi scoate pistolul, îl ţinteşte pe unul dintre bărbaţi şi apasă pe trăgaci. Clic, armă blocată." [Schrom, p 232 - 233]. Treaba e că oricât a vrut să tragă "Luca", arma nu s-a descărcat, Magdalena Kopp a luat-o la fugă, sunt prinşi amândoi şi întemniţaţi. Motiv pentru Carlos să înceapă o serie de atacuri sângeroase împotriva Franţei - atât în Hexagon, cât şi în lume - cu scopul de a forţa autorităţile franceze să-i elibereze tovarăşa. La un moment dat, în iunie 1982, nevoit să schimbe ruta de transport a explozibililor şi armelor, Weinrich, mâna dreaptă a lui Carlos, îi dă sarcina lui Christa Margot Frohlich să facă transportul dinspre Bucureşti spre Franţa, via Italia. "Pe 16 iunie 1982, Frohlich a părăsit Bucureşti, supraîncărcată. A luat avionul mai întâi până la Roma, unde pe aeroport a atras atenţia poliţiei italiene prin faptul că avea un bagaj de mână neobişnuit de greu. De aceea, doi funcţionari i-au cerut permisiunea să arunce o privire în geanta ei. Spre disperarea ei. au apărut 20 kilograme explozibil, marca hexogen, mai multe detonatoare şi trei paşapoarte false, dintre care unul pe numele de Margit Stadelmann... [...] carlos se afla într-o situaţie dificilă; acţiunile lui s-au încetinit. Frohlich era al treilea membru al grupului, arestat în decurs de patru luni." [Schrom, p. 238 - 239 ]

Ori în acest timp se defăşura mascarada "răpirii lui Tănase" sau a "încercărilor de asasinat". Cu mare tam-tam mediatic, cu mare conferinţă de presă a preşedintelui Mitterand (9 iunie 1982). Mare tâmbălău pentru ... nimic, vreme în care oamenii lui Carlos erau prinşi ca muştele, după ce treceau prin Bucureşti; vreme în care se petreceau omoruri adevărate. Sau poate era doar un specctacol de sunet şi lumini?

Unul făcut pentru a-i băga în ceaţă pe Carlos, oamenii lui şi pe stăpânii lor reali. Un fals scandal între două state, vreme în care Occidentului îi sunt viraţi unul câte unul oamenii Şacalului de către oamenii lui Ceauşescu. Şi poate ţinta iniţială a târgului o fi fost Carlos însuşi, dar cum acesta nu se dădea dus din Budapesta, berlinul de Est sau Bucureşti, cei de la servicii s-or fi văzut nevoiţi să se mulţumească cu subalternii. Dar buni şi ăştia câtă vreme o reţea - aceea a lui Carlos - pe care, până atunci, occidentalii nu fuseseră în stare să o neutraizeze, iată că îşi pierdea oamenii. Culmea, pionii folosiţi ca fumigene, gen Tănase, serveau, din punct de vedere ideologic, mai curând patria sovietică decât aceea română,  în vreme ce, prin efectele nebănuite din subteranele războiului invizibil, tocmai aceşti sovietici şi aliaţii lor aveau de pierdut.

Un an mai apoi, pe 25 august 1983, avea loc ultimul mare act sângeros al "războiului privat cu Franţa" - explozia de la "Maison de France" din Berlinul de Vest, centrul cultural francez. Investigaţiile vest-germane legate de acest caz au dus însă la concluzia că RDG şi celelalte ţări socialiste (în frunte cu măreaţa Uniune Sovietică) au sponsorizat terorismul internaţional.. Chiar şi Schrom e nevoit să recunoască - p. 261.

Liviu Tofan, "A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj", Editura Polirom, Colecţia Hexagon, Bucureşti 2012.
Oliver Scrom, "În umbra Şacalului. Carlos şi iniţiatorii terorismului internaţional.", Editura Vremea XXI, Colecţia Fapte, Idei, Documente, traducere de Erika Dumitraşcu, Bucureşti, 2013,

Cristian Troncotă - lansarea ediţiei a doua a volumului "Duplicitarii"

Lansarea, miercuri 17 Decembrie 2014, la librăria Mihai Eminescu din Bucureşti, a ediţiei a doua a volumului "Duplicitarii" semnată de generalul Cristian Troncotă. Alături de gazdă, au mai intervenit Florian Banu, Liviu Ţăranu, Constantin Corneanu, Ioan Scurtu, Filip Teodorescu, Aurel David, Vasile Mălureanu.

Remarcăm şi prezenţa lui Victor Roncea, care a publicat deja un material pe această temă. Dar eu - sâc, sâc - prezint  mult mai multe din cele din seara respectivă.

În înregistările de mai jos veţi putea urmări aproape în totalitate discuţiile ce s-au întins pe aproape două ore. Mi-au schimbat doar câteva minute, piersere cauzată de necesitatea schimbării memoriei aparatului de înregistrare.

Partea a doua s-ar mai putea intitula şi "Teroriştii vor veni la ora 6", dat fiind că punctul central s-a purtat în jurul fatidicei ore din seara zilei de 22 Decembrie 1989 la care se anunţaseră încă de la prânz că se vor ivi "teroriştii" (!).

Am reuşit şi eu să strecor o întrebare, mai spre sfârşit. Aş fi avut multe altele, deşi s-a făcut atingere la câteva chestiuni, iar după ce am revăzut înregistrările s-au mai ivit câteva. Cum domnul general Toncotă m-a invitat să fiu incisiv, îi arunc mănuşa pe această cale:

1. În presă a fost (re)publicat un document-analiză înaintat lui ceauşescu după întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov în Malta. Aş vrea să ştiu dacă cele înfăţişate acolo de generalul Iulian Vlad nu erau mai degrabă informaţii pe care Ceauşescu le aştepta, şi le închipuia deja. Un scenariu construit portivit viziunii pe care o avea deja Ceauşescu cu privire la ceea ce se întâmpla în largul insulei din Mediterana. Îmi pun această chestiune pentru că în cuprinsul documentului se face trimitere la încercări viitoare de destabilizare a... Chinei, ori evenimente de acest fel se desfăşuraseră dehja în urmă cu mai bine de jumătate de an în Piaţa Tien An Men, exact în timpul desfăşurării vizitei unui anume Mihail Gorbaciov în China.

2. Aţi făcut referire, domnule Troncotă, la episodul cetăţenilor sovietici surprinşi în ţară şi cărora li se reţinuseră paşapoartele la ambasada sovietică. Nu cumva se repetă un tipar întâlnit cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în Spania brigăzilor internaţionale, în care au fost reţinute paşapoartele acelor voluntari?

3. S-a făcut trimitere la acele unităţi Gladio din Occident, despre a căror existenţă opinia ubliă a aflat la mijlocul anilor '90 ai secolului trecut. Credeţi că sovieticii ar fi putu fi păcăliţi atât de uşor şi nu şi-ar fi pus problema existenţei unor reţele subversive în eventualitatea în care ei ar fi invadat Occidentul?

4. Cel puţin în cazul Italiei aceste unităţi Gladio au fost puse în relaţie cu activitatea lojei Propaganda Due a lui Licio Gelli. Şi numele lui Nicolae Ceauşescu a fost vehiculat ca aderent la această lojă de tip masonic. Ceea ce ar presupune şi o extensiune la nivel militar prin activarea unor unităţi "Gladio" autohtone. Nu cumva încercarea de lichidare a USLA (şi a altor unităţi) a fost o încercare de distrugere a eventalelor focare de opozişţie anti-sovietică pe care vecinii de la răsărit le credeau camuflate sub ceea ce credeau ei că ar fi doar o faţadă?

5. La întrebarea legată de arma "sinuciderii" lui Milea mi s-a servit un argument de tip "Păcală". Adică o fantezie (arma oferită lui Milea de ofiţerul de la Transmisiuni) adeverită prin altă fantezie ("mărturia" unuia de la Direcţia 5 că Milea i-ar fi cerut şi lui arma). De fapt, privind retrospectiv, nu îşi poate pune oricine problema veridicităţii respectivului securist şi, pornind de aici, să ajungă la tabloul unui complot mult mai amplu în chiar sânul clădirii CC-ului?

6. Cercetarea trecutului are îndeosebi motivaţii practice, spre a prevedea oarecum viitorul. Există o analiză a "stilisticii" dezinformării sovietice? Se repetă această "stilistică" în condiţiile de astăzi ale Războiului Rece 2.0?

7. Vă prezint următorul tablou: într-un oraş la doi paşi de graniţă apar brusc nişte omuleţi verzi care atacă trupele aliate aflate în acea localitate. Acţiunile au loc cu aproximativ 10 zile înaintea unei preconizate ofensive a statului vecin. Lămuresc evenimentele de astăzi cele petrecute în Iaşii zilei de 29 iunie 1941?

Gaudeamus 2014: Mihai Retegan îşi face autocritica

"1968 Din primăvară până în toamnă"

Din păcate nu am prins de a început desfăşurarea evenimentului publicistic, aşa încât cuvântul domnului Ioan Scurtu mi-a scăpat. Dar am reuşit să prind momentul pentru a pune o întrebare. Din răspunsul căreia am aflat că Mihai Retegan este... UN NOSTALGIC COMUNIST! Dar stai... în măsura în care şi Larry L. Watts ar fi bântuit de aceeaşi nostalgie. Adică deloc.

Lansarea de care vorbim s-a petrecut la standul editurii RAO, şi ne referim la apariţia ediţiei a doua a cărţii lui Mihai Retegan, "1968 Din primăvară până în toamnă", volum lansat în cadrul “Târgului internaţional GAUDEAMUS Carte de învăţătură – 2014″. Alături de autor au fost prezenţi directorul editurii, Ovidiu Enculescu, Rene Kubášek, directorul Centrului Cultural Ceh, Ioan Scurtu şi Adrian Cioroianu. Localizare temporală: 21 Noiembrie 2014.

August, luna preferată de Rusia pentru "turism" extern

Am intrat, iată, de două zile în luna august. Şi, că tot pomenim de această lună, să ne reamintim un alt clişeu din care Rusia nu vrea să iasă cu nici un chip şi pe care, credem noi, îl va repeta. Da! Îl va relua peste câteva zile, o săptămână, două trei!

Să ne readucem aminte unele fapte:
- în AUGUST 1939 are loc ultima etapă (şi cea mai importantă) a bătăliei de la Halhân Gol, în care "turiştii" sovietici aflaţi în "vizită" în Mongolia fac praf o întreagă armată japoneză. Era consecinţa ultimă a unor evenimente izbucnite "primăvara";

- în AUGUST 1968 tot "turiştii" sovietici ajung în "vizită" în CehoSlovacia, ocazie cu care fac praf "primăvara de la Praga". Inutil să spunem că era consecinţa ultimă tot a unor evenimente începute "primăvara";

- în AUGUST 2008 iarăşi nişte "turişti", de data aceasta rusnaci, dar moştenitori ai necuprinsei sete de vilegiatură de tip sovietic, întreprind o excursie în Georgia (fosta Gruzie sovietică), cu intenţia de a face praf culoarea portocalie cu care se înveşmântase ţara şi, totodată, de a achiziţiona şi oarecari suveniruri. Teritoriale, că rusnacii nu se mulţumesc cu chiţibuşuri. Da, aţi ghicit! Preparativele fuseseră demarate încă din "primăvară".


Suntem în AUGUST 2014, din "primăvară" s-au făcut nişte turnee exploratorii cu "euro-tankul" şi, cum atmosfera este pe placul şefului companiei de turism geopolitice "Auroasia Tour Neosovietisation", Vladimir Vladimirovici Putin, se prevede un număr masiv de "turişti" vorbitori de rusă şi nostalgici de sovietism care vor trece masiv hotarele răsăritene ale Ucrainei cu scopul de a vizita, dacă se poate, chiar şi părţile carpatine ale vecinei lor.

Asta ca să ştiţi la iarnă de ce va trebui să vă puneţi o plapumă în plus când veţi dori să vă culcaţi. Dacă nu cumva va suna alarma anti-aeriană!

Că tot veni vorba, iată că deja sute de "turişti" din Moscova vor să-şi facă rezervări - detalii aici.
Alţii sunt încântaţi, se pare, să facă un turneu multinaţional, dornici să cunoască cultura başkanilor găgăuzi - detalii aici.

Bookfest 2014: "Putin. Biografia interzisă" de Stanislav Belkovski la Editura Corint

În prezenţa semnatarului prefeţei - Emil Hurezeanu, a domnului Mircea Druc şi a lui Ion M. Ioniţă, în data de 31 Mai 2014, în cadrul Salonului internaţional de carte "Bookfest 2014" a fost lansată, de către Editura Corint, cartea lui Stanislav Belkovski, "Putin. Biografia interzisă".

Cu această ocazie, Emil Hurezeanu a aflat, cu mirare, că a ajuns "Prof.univ,dr.", după cum e semnalat în paginile cărţii.

Dar semnalez şi eu să ascultaţi cu atenţie vorbele celor prezenţi în această înregistrare. Măcar ale fostului premier al Republicii Moldova, Mircea Druc.

Câtă asemănare cu un chelios de pe la noi!

Bookfest 2014: Larry L. Watts - "Aliaţi incompatibili", la editura RAO

Lansarea cărţii domnului Larry L. Watts, "Aliaţi incompatibili", la standul Editurii RAO, pe data de 31 Mai 2014. Eveniment desfăşurat în cadrul Salonului internaţional de carte "Bookfest 2014".

Ungaria virează încetişor spre coana Rusie?

Cred că mai ţineţi minte că am pronosticat cum că în Ucraina va fi război. Am precizat tot acolo că Rusia doreşte toată Ucraina şi mai mult decât atât. Ea vizează o graniţă comună cu Ungaria, prin intermediul căreia îşi va implanta adânc influenţa în Europa.

Iată că declaraţii din ultima vreme vin să demonstreze că Viktoraş Orban, proaspătul reales premier, se pregăteşte încetişor să o dea cotită. "Maghiarii care trăiesc în bazinul carpatic au dreptul la dublă cetăţenie, la drepturi comunitare şi la autonomie", a spus Orban cu o zi în urmă, bătând apropoul la Transcarpatia (adică la Maramureşul istoric), după cum informa o depeşă a Mediafax.

Şi-a dat seama între timp că sărise calul, aşa că a doua zi (adică astăzi) ministrul său de externe, Janos Martonyi, a retractat cele afirmate, scâldând-o cu "să vezi... că n-a zis autonomie teritorială... că autonomie personală (!?)... că autonomie culturală...

Dar acelaşi Martonyi, tot la Bratislava, s-a trezit să remarce că ţările din est ale NATO, vecine cu Ucraina, nu ar avea nevoie de suplimentarea trupelor (!!!), după cum precizează un alt material Mediafax. O fi domnul Martonyi - ori conducerea Ungariei - puţin ranchiunos pe Polonia, România şi Ţările Baltice pentru că aici se tot aduc într-o veselie avioane, nave şi soldaţi? ori a rămas în minte cu mai vechiul slogan - pentru că ce se învaţă în tinereţe se uită mai greu - cum că "URSS - bastion al păcii e!" şi cum dânsul "luptă pentru pace" a trecut "la lupta cea mare".

Sau poate, cu bătaie ceva mai lungă, s-o fi gândit că prezenţa unor terţi (americani, francezi, olandezi, canadieni) prin Transilvania ar transforma în baloane de săpun o eventuală propagandă ungară cu acuze despre "genocidul la care ar fi supuşi maghiarii în arcul carpatic" dacă nişte "turişti" veniţi de la Maskva cu viză de Budapesta ar vrea să facă nişte vizite în stil caracteristic prin Transilvania.

Germina Nagâţ (CNSAS) - emigrarea evreilor poate fi comparată cu Holocaustul

Nu ştiam de această Germina Nagâţ până la conferinţa de care am făcut vorbă cu o postare mai înainte. După aceea, curios fiind, am dat o căutare pe Google şi am aflat că nu cu mult timp în urmă s-a aflat în mijlocul unei polemici care a avut drept rezultat ieşirea lui Marius Oprea din grupul neo-kominternist GDS - Grupul de Dialog Social (ist?). Are şi o carte premiată de acelaşi GDS, semn că e pe felie cu gruparea înfiinţată de Brucan în iarna lui 1990.

Joi a ţinut şi dumneai o prezentare din postura de Director de Investigaţii la CNSAS, "Emigrarea etnicilor germani din perspectiva documentelor din Arhiva CNSAS", în care - folosind tehnica montajului sovietic din misiunile de dezinformare, şi utilizând un ton plângăcios (am acasă imaginile video care-mi sunt martore!) - a afirmat că "cele două etnii au fost extirpate din sânul naţiunii române". Problema este că lega un apisod din anii '50 (dintr-un alt context politic) cu ceea ce s-a petrecut, sub pecetea unui pact secret RFG-RSR, în deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, deci în alt context.

Cum în cadrul dezbaterii nu am reuşit să-mi strecor şi eu întrebările, am chestionat-o imediat după încheiere iar rezultatul îl aflaţi imediat mai jos, în clipul postat! Plecarea în Israel este echivalată cu Holocaustul! Securitatea ar fi avut raporturi strânse cu Stasi! Precizez că Stejărel Olaru împreună cu Georg Herbstritt precizează în lucrarea lor "Stasi şi Securitatea" (Humanitas, 2005) că raposrturile dintre cele două instituţii erau începând cu mijlocul anilor '60 cel puţin reci, dacă nu chiar duşmănoase. Larry L. Watts spune şi el că legăturile cu Stasi şi cu celelalte servicii ale "ţărilor socialiste şi prietene" s-au rupt în 1971.

Cum a fost la conferinţa Fundaţiei Konrad Adenauer despre acordul secret RFG - RSR privind emigrarea germanilor

Joia ce a trecut (adică pe 8 mai) m-am prezentat şi eu la conferinţa Fundaţiei Konrad Adenauer cu tema "Acordurile secrete - istoria emigraţiei asistate a etnicilor germani din România". Punctul de interse l-a reprezentat prezenţa la manifestare a NEGOCIATORULUI din partea RFG, doctor Heinz-Günther Hüsch.

doctor Heinz-Günther Hüsch

Am şi filmat bună parte din discursurile celor prezenţi (Ovidiu Ganţ, Vasile Dâncu, Germina Nagâţ, Heinz Günther Hüsch, Radu Preda si Sven-Joachim Irmer) dar cum traducerea se făcea la cască iar cea mai mare parte a discuţiei a avut loc în germană, nu am mai găsit rostul urcării acestora pe Youtube.

Scopul principal pentr care am vrut să asist la ceea ce spunea acest domn din Germania a fost acela că nu am mai vrut să depind de VICIEREA produsă de mediile româneşti şi, în principal, de aşa-zise instituţii din România gen CNSAS. Cum e cazul acestei Germina Nagâţ, director de investigaţii la CNSAS (Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii) şi cadru de nădejde al GDS. Vom reveni.

Ce am aflat de la domnul Hüsch (iar presa românească nu prea subliiază)?
- că operaţiunea strict secretă dintre RFG şi România ocupă în arhivele germane 55 de volume, cu 25.000 de file şi că aceste dosare sunt încă RESTRICŢIONATE ACCESULUI! Prin urmare, şi declaraţiile publice ale domniei sale pe tema dată sunt supuse... autocenzurii.
- după cum reiese şi din titlul conferinţei, domnul Hüsch a evitat să folosească vreodată cuvintele "cumpărare" ori "vânzare" în ceea ce priveşte termenii acordului secret RFG-RSR.
- că operaţiunile cuprinse în respectivul acord au continuat ÎNCĂ DOI ANI după căderea lui Ceauşescu, perioadă post-revoluţionară în care aproape că minoritatea germană a dispărut de la noi. Remarc că nimeni de pe la noi nu-şi pune problema acestui exod girat de FSN.
- că preliminariile au avut loc în 1968, după stabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG în 1967. Treptat s-a ajuns la un acord între cele două părţi prin care s-au stabilit condiţii reciproce contractuale. RSR trebuia să permită emigrarea a cel puţin 20.000 - Mergând până la 40.000 de etnici germani într-o perioadă de 4 ani de zile, urmând ca partea germană să recompenseze financiar această oportunitate. Sumele variau în funcţie de nivelul de educaţie al celor ce primeau paşaportul (între un minim de 1700 mărci şi un maxim de 11.000 de mărci). Şi atunci de ce minte presa "românească" în stil dezinformativ când extinde acest maxim (11.000 mărci) asupra tuturor germanilor emigraţi? or fi avut cu toţii studii superioare?
Treptat, s-au mai adăugat, ici şi colo, diverse cereri sau... oferte. Partea română a dorit achiziţionarea la un moment dat de auto-utilitare şi cererea a fost îndeplinită, cu toate că aceste utilitare (maşini de pompieri) intrau sub embargou NATO, România făcând parte din Tratatul de la varşovia. La rândul ei, partea germană se oferise să dăruiască nişte automobile Mercedes dar acestea au rămas în Germania pentru că PREŞEDINTELE Ceauşescu a preferat să folosească o maşină naţională în călătoriile sale. Şi iarăşi observăm cum presa "românească" dezinformează, precizând doar cuvântul "maşini" atunci când se referă la pretenţiile României, ca şi cum partea română ar fi dorit achiziţionarea de automobile de lux, că la acestea se gândeşte imediat mintea omului comun.
- că acest tratat secret a fost în conexiune şi cu un acord privind obţinerea unui împrumut cu dobândă avantajoasă pentru partea română, statul romând accesând astfel din băncile germane 800 milioane de mărci. Ceea ce înseamnă că această operaţiune germano-română (emigrarea asistată a minorităţii germane în RFG) se înscria într-un aranjament complex, fiind doar o faţetă a întregului mecanism.

Domnul Hüsch a mai prezentat modul în care să făceau negocierile, unde anume se desfăşurau. Din păcate (pentru ei) unii n-au înţeles că anumite lucruri povestite mai cu umor de către AVOCATUL german - că asta îi este profesia - se înscriu la capitolul "tactici de negociere".

Din păcate nu am avut când să mai strecor şi eu întrebări. Moderatorul Radu Preda selecţionând pe unii care-i erau mai pe plac (bănuiesc eu). Bun, unii au pus întrebări clare şi răspicate, la obiect - aşa cum a fost cazul cu Herbert Grünwald, Liviu Ţăranu sau Adrian. Dar nu se poate să-l laşi pe un Dan Tabalabă Tapalagă să debiteze vreo cinci minute despre cum jucau la el îl localitate fotbal saşii cu românii! Ăsta-i cică jurnalist şi ditamai ştabul de Hotnews şi nu posedă nici simţul măsurii şi nici al ridicolului. Cât despre concizie, m-am lămurit.

Şi aş fi avut ce să întreb!
- Ce reacţii au avut RDG şi URSS faţă de emigrarea evidentă a etnicilor germani din RSR?
- De ce s-a implicat în operaţiune DOAR o ţară germanică? În fond, saşii şi cu şvabii fuseseră câteva secole supuşi habsburgici şi nicidecum ai Germaniei.
- Ce sume s-au plătit DUPĂ 1989? Cui şi pe ce dată? Plata s-a făcut tot cash?

Odessa în flăcări SAU Cum nişte fetiţe te bagă în mormânt

Deci aşa! Astăzi s-a aprins vâlvătaia şi la doi paşi de graniţele noastre. La Odessa adică. Un grup de manifestanţi naţionalişti ukrainieni a fost atacat cu bâte şi cu pietre de câteva sute de "rusofoni". S-a lăsat toată petrecerea cu vreo patru morţi. Din partea "pro-europenilor". Nu ştim de ce li se spune "pro-europeni" şi nu se utilizează firescul "naţionalişti"? Asta-i altă problemă. Revenim la subiectul "fierbinte". Cum văzură asta nişte piţipoance, cliente frecvente ale cluburilor din zonă, s-au ocupat cu ceea ce ştiu ele mai bine: prepararea de cocktailuri. Rezultatul? Vreo 40 de rusofoni morţi, de 10 ori mai mult decât făcuse toată armata ucrainiană de la izbucnirea crizei până acum. Periculoase fiinţe!

Sursa foto: https://twitter.com/howardamos/status/462245077918965760/photo/1

Un scenariu, două ţări şi o desincronizare

Ceea ce se petrece în ultima vreme la confinele ţării noastre dovedeşte (a câta oară?) că măreaţa Rusie ştie doar să se repete. Este şablonardă, fără imaginaţie şi, pentru cineva care este cât de cât familiarizat cu procedeele aplicate de-a lungul istoriei, paternurile folosite apar în toată goliciunea lor. Cât de stupidă ne apare, de exemplu, aceste pretexte pe care le agită Rusia pentru a-şi acoperi ocupaţia militară din Ucraina. Nu mai este vorba de "protejarea creştinilor din Orient", "nici de protejarea slavilor din occident" ori de "protejarea proletariatului din Univers". Acum avem de-a face cu "protejarea rusofonilor". Aceeaşi Mărie, altă pălărie.

Altceva mi se pare ciudat, când lucrurile sunt asemănătoare, dar nu produc aceleaşi efecte deşi scenariul urmat indică aceiaşi "păpuşari" de la Moscova. Iar ceea ce propun acum este să privim evenimentele de acum mai bine de 24 de ani dintr-o altă perspectivă pentru a face lumină întro problemă care a făcut să curgă multă cerneală şi pe care "emanaţii" nu se grăbesc ei să o elucideze: TERORIŞTII!

Ce am avut în decembrie 1989? Pe fondul nemulţumirilor populaţiei, în contextul internaţional al reformelor lui Gorbaciov şi impunerii în ţările lagărului socialist al unor echipe noi de conducere, în ţară izbucnesc manifestaţii deschise împotriva regimului Ceauşescu. Declanşatorul, nu mai este un secret astăzi, Laszlo Tokes, agent al serviciilor secrete străine "prietene". În ciuda represiunii armate ordonate de Ceauşescu, revolta timişorenilor se menţine şi Ceauşescu, trăind cu iluzia că este acelaşi fiu mult iubit al poporului din 1968, decide organizarea unui miting de susţinere în centrul Bucureştilor. Gravă eroare! Mitingul se sparge prin grija unor profesionişti ai diversiunii - facilitat şi prin mesajele alarmiste ajunse la urechile populaţiei prin emisiunile Europei Libere; mai mult, apar protestatari chiar în buricul Bucureştilor şi, la nici 24 de ore de la "nefasta" (pentru Ceauşescu) manifestaţie de susţinere, regimul se face fărâme sub presiunea sutelor de mii de oameni adunaţi în Piaţa Palatului. Fugarul preşedinte Ceauşescu împreună cu soţia sa, Elena Ceauşescu, ajung la Târgovişte unde sunt ucişi după un proces tipi stalinist.

Şi acum să vedem câteva amănunte. Nemulţumirea românilor, oricât ar spune mulţi acuma, era profundă cauzate de condiţiile de viaţă extreme. Dar lipsea o opoziţie care să-şi facă auzit glasul. Cei mai aprigi duşmani ai lui Ceauşescu erau, paradoxal, sovieticii. Aceştia au infiltrat, în zilele lui decembrie 1989, masiv România cu agenţi, aşa-ziii "turişti". Se vehiculează un număr de 50 sau 60000 de asemenea amatori de voiaj. Costin Gerogescu afirmă existenţa a 2000 de asemenea agenţi pregătiţi să deschidă calea trupelor masate pe Prut. Câţi din aceştia au participat la declanşarea protestelor la Timişoara? Nu ştim sau nu ni se spune. Au fost oare şi la Bucureşti pe 21 decembrie? Există şi informaţii conform cărora în Timişoara s-ar fi folosit arme de foc împotriva forţelor armate sau că moartea anumitro civili protestatari nu poate fi explicată altfel decât prin acţiunea unor alte forţe armate decât Armata, Securitatea şi Miliţia. Nu există însă o certitudine. Dar ce ştim sigue este că din seara lui 22 decembrie chiar ne-am lovit de un fenomen denumit "teroriştii printre noi". Ulterior s-a căutat să se spună că cele peste 1000 de victime produse după fuga lui Ceauşescu ar fi fost cauzate fie de acţiunea pripită a celor înarmaţi (Armată, gărzi patriotice, Miliţie), de acţiunea nebunească sau interesată a unor comandanţi militari sau comandanţi "emanaţi" ori de erori de comunicare. Dar lipsesc victimele cauzate de "terorişti"! Acum 24 de ani puterea emanată agita cât se poate de mult "fenomenul terorist" pus în legătură directă cu cadrele Securităţii pentru ca mai apoi, prin grija diferitelor comitete şi comţii, "acţiunea teroriştilro să dispară cu totul.

Ori, iată că în confruntările de pe Maidanul kievean am avut parte în afară de represiunea ordonată de Ianukovici şi de contrareacţiile manifestanţilor, de acţiunea unor trăgători misterioşi care, prin pierderile provocate, au incitat şi mai mult spiritele şi au radicalizat părţile. Să fie vorba tot de "turişti" şi în cazul Maidanului? Zeci de morţi civili dar şi zeci de morţi din cadrul forţelor de "represiune" (că nu li se poate spune "de ordine") a fost bilanţul ciocnirilor care au dus la presiuni ale UE, de aici la încheierea unui acord Ianukovici - opoziţie pentru ca imediat mai apoi puterea "legală" să se prăbuşească şi ea tot într-o singură zi. Spre diferenţă de Ceauşescu, fugarul Ianukovici nu şi-a găsit adăpostul într-o unitate militară care să-i pregătescă ceremonia funebră, ci pe teritoriul ţării vecine, Rusia, care se pregătea să-i cânte prohodul ţării căreia pretindea că-i este apărătorul.

La câteva zile, alţi "turişti" înarmaţi până-n dinţi patrulau pe străzile Crimeei ca să îi "protejeze" pe rusofoni de "fasciştii criminali", de "puciştii violenţi" de la Kiev. Şi de aici, pretextul cel mai bun pentru Rusia ca să invadeze militar Ucraina.

Să reluăm foarte simplificat:

proteste - lunetişti - violenţe - fugă - intervenţie de protecţie

O sublinire foarte importantă: "lunetiştii" în cauză acţionau când Ianukovici era încă în funcţie. Victimele erau civili. Poate şi militari? Nu ştim. Civili ştim sigur. Efectul direct l-a constituit căderea regimului legal şi instaurarea uneia revoluţionare. O putere revoluţionară "demonizată" mediatic cu abilitate de către ruşi ceea ce duce la al doilea efect mai curând teatral: reacţiile rusofonilor. Iar de aici, la apariţia "eliberatorilor şi pacificatorilor soldaţi ruşi".

Ne reîntoarcem la România lui decembrie 1989. Nu ştim sigur dacă până în 22 acţionaseră criminal acei "turişti". Dar ştim sigur că din seara lui 22 ne-am lovit direct de "fenomenul terorist". Atenţie însă! Regimul Ceauşescu deja căzuse. Se prăbuşise în doar câteva ore ca un castel de cărţi de joc.

Să reluîm şi aici foarte simplificat:

proteste - fugă - lunetişti şi... autoinvitaţii ale sovieticilor de a-i proteja pe români

Ceva este schimbat în schemă. "Fuga" se produce ÎNAINTE de acţiunea "oficială" a "teroriştilor". Iar "deznodământul" - acţiunea de "protecţie" - nu se mai derulează. Ce să se fi petrecut?

Părerea mea este că a avut loc un eveniment neprevăzut pentru "păpuşari": căderea foarte rapidă, ieşită din grafic, a regimului Ceauşescu, ceea ce a dus la un decalaj între operaţiunile preconizate şi teatrul de acţiune real.

Şi anume:
Conform planului, agitatorii au iniţiat declanşarea în rândul românilor a protestelor la Timişoara. Pe 21 decembrie agenţi de acest fel au contribuit şi la destabilizarea mitingului organizat de Ceauşescu. Păpuşarii se aşteptau ca românii să protesteze dar regimul să nu cadă imediat. Pentru destabilizarea şi mai puternică a lui Ceauşescu se intra în etapa de activare a "lunetiştilor" în Bucureşti începând cu seara lui 22 decembrie. Fuga lui ceauşescu s-a produs însă neaşteptat de repede iar ordinele primite la trimiterea agenţilor sovietici în misiune nu au fost contramandate. Puterea ajunge în ziua de 22 în mâna "emanaţilor". Aceştia nu aveau pretextul pntru eliberarea din funcţie a cadrelor militare de pe posturile de conducere. Prin urmare acestea se menţin la ora la care "teroriştii" îşi intră în rol. Imediat după aceea, conform scenariului, plouă cu telefoane dinspre Moscova spre centrul de comandă al Armatei cu oferte generoase de ajutor "frăţesc". Aşijderea la frontieră, unde ofiţeri binevoitori sovietici erau nerăbdători să-şi dea ajutorul în combaterea "terorismului". Conducerea militară legală refuză. Acţiunea de protecţie eşuează. Mai mult, cu toate eforturile "emanaţilor", pensionarii cu trese kaghebiste cocoţaţi de emanaţie sunt retrimişi, treptat-treptat, să-şi savureze pensia la domiciliul conjugal. Mâna lungă a Moscovei se face simţită şi câţiva generali ajung la cimitir în urma unor boli declanşate suspect de repede.

Asta este ceea ce aş numi "degetul lui Dumnezeu în istorie"!

Gaudeamus 2013: Iliescu şi Cioroianu despre Gorbaciov

Pe data de 23 Noiembrie 2013 a fost lansată traducerea în româneşte a "Memoriilor" lui Mihail Gorbaciov, în prezenţa lui Adrian Cioroianu, Victor Ciorbea şi Ion Iliescu.

Coabitaci din toate ţările, uniţi-vă!

Coabitacul nu este, cum am crede, un specimen politic autohton. În realitate el ne-a fost băgat pe gât (ca să nu spun mai rău: în fund) de către EUROcoabitac. Indivizi şi individe precum Barroso, Reding, Merkel sau, mai nou, Bonino sunt expresia vie a felului în care se manifestă şi se exprimă coabitacul european. În anul ce a trecut, 2012, ne-am lovit şi în România de modul de a acţiona al eurocoabitacului, prin impunerea totală şi brutală a deciziilor de la Bruxelles atunci când decizia poporului la referendumul din 29 Iulie a fost clară.

Ei, dar acest an 2012 la care am făcut referire devine chiar puţin mai straniu, un an în care - prin anumite acţiuni publicitare - stăpânii de la UERSS şi-au dezvăluit într-un mod care ar putea fi psihanalizabil (dacă s-ar vrea) intenţiile lor totalitare. Şi asta pentru că mediul politic natural al eurocoabitacului este cel marxist-leninist.maoist. Şi oricât s-ar strădui să se prezinte demagogic drept altceva (îndeosebi spre lozinca de mare apărător al drepturilor omului şi defensor al democraţiei şi LEGII - neapărat LEGII - tinde), el tot la vechile izvoare din care a sorbit tinde să ajungă.

Astfel, în acelaşi an 2012 instituţiile UE au lansat o campanie de susţinere în rândul masselor a ideii de lărgire europeană. Ceea ce a rezultat a fost un clip ce a declanşat imediat valuri de acuze de rasism şi imperialism. Iar cei ce au reacţionat chiar au dreptate! Pentru că vedem o fătucă de rasă albă care îşi crează clone absolut identice pentru a-i ţine în frâu, adică sub ameninţarea armei, pe trei periculoşi BĂRBAŢI (semn că se vrea a fi în acelaşi timp şi cu un mesaj violent feminist). Cei trei bărbaţi - un arab, un asiat şi un negru - au fost descifraţi ca simbolizând spaţiul african, musulman şi extrem-oriental pe care EUROpa le va ţine sub control. Dar o Europă a clonelor, cu o gândire şablonardă, pesemne pe placul lui Soros şi în spiritul corectitudinii politice pe placul eurobirocraţiei.



După stârnirea scandalului clipul a fost rapid înlocuit pentru ca, la câteva luni mai apoi, o altă producţie "europublicitară" să prilejuiască replici contestatare aprige. Un afiş produs conceput sub marca Europe4All, care prezenta sub formă grafică o STEA compusă din simboluri religioase diverse, avea în componenţă şi bine-cunoscuta siglă a bolşevismului (secera şi ciocanul), ca un soi de "religie politică" pesemne. Ba chiar se afla sus de tot situată, un soi de vârf al "toleranţei" promovate de către "steaua pe care o putem cu toţii împărtăşi", după cum suna sloganul ce însoţea desenul. Prin urmare revenim la acelaşi vis bolşevic ce-i bântuie pe comanditarii europeni, în czul al doilea însoţit şi de un sincretism religios subliminal.

Pentru aceste campanii s-au plătit bani. nici o firmă de publicitate nu lucrează în astfel de cazuri fără să i se vireze oarecari sume în cont. Prin urmare şi eurocoabitacii din subordinea lui Barroso au plătit cuiva. Dar cât? Cei care s-au străduit să afle NU au reuşit să obţină un răspuns clar şi transparent de la oficialităţile europene. Transparente sunt idealurile care-i amână pe aceşti eurocraţi: măreţul simbol al fostei Uniuni Sovietice prin care se domina lumea.

Un scurt interviu cu domnul Larry L. Watts

Am fost în contratimp cu lansarea, la recenta ediţia a Târgului de carte BookFest 2013, a noului volum scris de domnul Larry L. Watts, "Cei dintâi vor fi cei din urmă". Am ajuns cu o oră mai târziu dar, din fericire, se găsea încă în şedinţa de autografe. Am avut însă onoarea ca domnia sa să îmi acorde un scurt (foarte scurt) interviu legat de conţinutul scrierilor sale.

Larry L. Watts

Larry L. Watts şi Monica Ghiurco - o colaborare marca TVR

Manuela Cernat, un critic de cinema pasionat de istorie

Mentalitatea din spatele unui accident

Într-o carte scrisă de un general kaghebist, care se ocupa cu protecţia şi paza demnitarilor, găsisem că el şi oamenii lui erau invidioşi pe omologii lor americani. Dintr-un motiv foarte simplu: cei din Secret Service erau obligaţi să respecte legea şi, de aceea, îi obligau la rândul lor pe preşedinţii SUA să respecte legea. Nu acelaşi lucru îl puteau face militarii sovietici. "Partidul", adică prim-secretarii (şi alţi mahări) aveau ultimul cuvânt şi îi obligau pe subordonaţi să nu-şi mai respecte normele profesionale. Aveau marea plăcere de a lua volanul în mână şi să calce pe acceleraţie. Aşa că îi forţau pe şoferii din aparatul de protecţie să le cedeze locul de şoferei. De aici şirul de accidente care i-a avut în prim-plan pe conducătorii Uniunii Sovietice.

Interesant este că în ceea ce-l priveşte pe Nicolae Ceauşescu nu am auzit nimic de acest fel. Nu am găsit pe nicăieri că s-ar fi găsit măcar 5 minute la volan. Ceea ce se traduce prin aceea că respecta atât funcţia din stat pe care o îndeplinea, cât şi efortul aparatului de protecţie.

Iată că astăzi, 13 aprilie 2013, pe la orele 13, actualul preşedinte al României a fost implicat într-un accident. El, personal. Pentru că domnia sa se afla la volanul Loganului implicat, nu vreun şofer de la SPP. Şi nici nu avea escorta care ar fi trebuit să fie obligatorie. În faţa opiniei publice Traian Băsescu va încerca să scape uşor, transferând totul într-o chestiune minoră aplanată printr-o "înţelegere amiabilă". În realitate însă vor exista ţapi ispăşitori despre care însă nu se va vorbi: oamenii din SPP. Care vor fi sancţionaţi. Şi cu motive legale ce ţin de nerespectarea de către ei a legilor protecţiei demnitarilor. Băsescu nu va aminti nimic de aceste "victime colaterale" ale comportamentului său iresponsabil.

C'aşa-i cu ăştia de au mentalitate sovietică.

Redegista Merkel vrea să reimpună "doctrina Brejnev"

Un articol din "Adevărul" pune în faţa cititorilor o iniţiativă ("Scrisoarea celor patru") care ar proveni, cică, de la miniştrii de Externe din Germania, Olanda, Finlanda şi Danemarca, prin care aceştia "cer şefului CE un mecanism de intervenţie contra statelor membre care încalcă statul de drept şi valorile fundamentale ale UE" şi îi propun "un mecanism de intervenţie statelor care le încalcă".

Lucrurile acestea le-am mai auzit, dar în altă formă, şi ele veneau din URSS şi de la aliaţii acesteia. Erau schimbaţi doar unii termeni: "socialism" în loc de "valori fundamentale ale UE", "democraţie populară" în loc de "stat de drept". Punctul central era în schimb acelaşi: "drept de intervenţie".

Pentru că directivele apăruseră în preajma invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, această impunere a "suveranităţii limitate" a primit denumirea de "Doctrina Brejnev". Iată cum o descrie Wikipedia:

Doctrina Brejnev a fost un model de politică externă sovietică, care a fost pentru prima oară expus de S. Kovalev în numărul din 26 septembrie 1968 al ziarului Pravda intitulat: „Suveranitatea și obligațiile internaționale ale țărilor socialiste”. Leonid Brejnev a reluat această teorie într-un discurs ținut la Congresul al V-lea al Partidul Muncitoresc Unit din Polonia din 13 noiembrie 1969 spunând:

"Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare comune a tuturor țărilor socialiste."

În practică, aceasta însemna că era permisă o anumită "suveranitate limitată" a partidelor comuniste, dar niciunei țări nu-i era permis să părăsească Pactul de la Varșovia, să deranjeze monopolul comunist al puterii în statele socialiste, sau să compromită în vreun fel puterea și unitatea blocului răsăritean.
În mod implicit, acestă doctrină presupunea că URSS-ul are rolul de lider al lumii socialiste, și că ea își aroga dreptul de a defini "socialismul" și "capitalismul" conform intereselor proprii. Doctrina Brejnev a fost folosită pentru justificarea invadării Cehoslovaciei și înfrângerea Primăverii de la Praga din 1968, dar și în cazul invaziei dintr-o țară nemembră a Pactului de la Varșovia, Afganistan, în 1979. Doctrina Brejnev a fost înlocuită de doctrina numită în glumă Sinatra, în 1989. 

Cred că doar oamenii profund viciaţi şi în totalitate corupţi şi vânduţi intereselor străine mai refuză să vadă că în zilele acestea ne confruntăm cu un nou imperialism care utilizează mai vechile procedee ale sovietismului. Pentru că rădăcinile intelectuale ale conducătorilor  care impun această nouă tiranie  se hrănesc din aceeaşi ideologie ca a părinţilor lor. Neomarxismul şi religia corectitudinii politice îmbrăcate cu haina germanismului arogant.

Magda Ursache: “Nu-l lăsaţi singur pe Dinu Giurescu!”

Un text apărut pe www.ziaristionline.ro

Graniţe moi
 
 „Sînt împrejurări în care trebuie să-i ceri vrăbiei să devină vultur”. – Constantin Călin
Iată-ne plictisiţi, sîcîiţi, scîrbiţi de identitate; ne place să ortografiem Tzara noastră, de glumăreţi ce sîntem; ne arătăm alergici la majuscula din numele ei, doar-doar am face-o şi mai mică, şi mai săracă, deşi România e ţara cu două state (mai mult sau mai puţin independente, de sine stătătoare), iar cel mai mare popor al Europei din Sud-Estul Europei sînt românii.

Primim îndemn (de la Neagu Djuvara, în Răspuns criticilor mei şi neprietenilor lui Negru Vodă, Humanitas, 2011) să nu mai „cosmetizăm” istoria, să n-o mai vedem prin grila naţională, „falsificatoare”, să nu mai exagerăm „bombastic” victoriile, mai mereu „mincinoase”, cf. istoriei oficiale numită în derîdere Vulgata de noul medievist. Preferabil ar fi să ne prezentăm „descălecaţi”, în acceptul de cuceriţi şi colonizaţi: „numai năvălitorul agresiv e creator de noi entităţi statale, nicăieri băştinaşul sedentar”. Statul valah ar fi fost întemeiat (sec. XIV, vă rog!) nu de boierii ortodocşi ai locului, ci de nobili turanici, catolici de stepă. Veliki voivoda Thocomer, alias Negru Vodă, tatăl lui Basarab, ar fi fost instalat de hanul tătar Nogai; era susţinut de Ladislau Kán (Cumanul), regele maghiaro-cuman. Că populaţia valahă i-a urmat pe Thocomer şi Basarab, cumanii fiind demult asimilaţi şi deveniţi boieri români, nu contează. Contează doar ADN-ul cuman al voivozilor (nu voievod, nici voevod, cum scriam). N. Djuvara agreează să spună VLAŞKOE ZEMLIA pentru Ţara Românească, asta ca să sfîrşim odată cu „cusurul naţional al înfrumuseţării istoriei” şi să fim fără cusur. Să ne intre-n cap că alogenia a salvat România. Arta războiului am deprins-o de la cumani, lor le-am datorat descălecatul şi statul. Ne-am putea numi, numai s-o vrem, Cumania, dat fiind aportul la toponimie şi onomastică. Talabă (ce nume poetic!) e cuman. Iar Basarab cumanul a fost vasalul lui Carol Robert, care-l apela „voivodul nostru transalpin”; chit că l-a bătut zdravăn la Posada (1330, vă rog!), tot vasal al ungurilor a fost, după N. Djuvara. Ce-i drept, nu i-a convins pe medieviştii Florin Constantiniu, Răzvan Theodorescu, Ioan Caproşu („Dacă te iei după bazne”, obişnuieşte să spună profesorul ieşean), Matei Cazacu, Radu Ştefan Vergatti şi nu mă convinge nici pe mine. Îl cred pe acad. Victor Spinei: „Basarab era român”. Şi nu numai istoricii i-au replicat. N. Djuvara nu scapă nici de ironia lui Doru Buşcu: iată-ne „fii de daci şi de cumani”!

Numai bruxellezul TRU a exultat în „Idei în dialog” (nr. 9, sept. 2007), cum că s-a zis, în fine, cu „dogma românismului integral” şi cu statul român, care a avut mereu eficienţa redusă şi-n Evul Mediu, şi-n istoria modernă.  Efect al demonstraţiei lui Djuvara asupra lui Ungureanu.

Causa causorum: desconsiderarea românilor, mereu culpabili ca popor. H.-R. Patapievici a rămas la aceleaşi idei din Politice privind etnopsihologia poporului român, pe care obişnuieşte să-l numească turmă. Trebuie să-i rostim (ca să nu fim acuzaţi de lipsă de percepţie) adevărurile sale că… Ei, ştiţi dumneavoastră care: cu spaţiul mioritic şi fecala etc. „Chestii” pentru care trebuie să ceri scuze cititorilor cînd le citezi. În gîndirea patapeică, avem „identitatea slabă” (doar luptăm de ceva vreme s-o anemiem!), iar „limba patriotismului nu este limba română, ci un limbaj (dizgraţios) inventat” (v. Despre idei & blocaje).

Credeaţi cumva, după Vulgata românilor predată-n şcoli, că la Rovine fost-a victorie? Nici vorbă, dacă Mircea (argument Djuvara) a pierdut tronul după bătălie. Pe care l-a cîştigat Vlad numit (de ce oare?) Uzurpatorul. Bătălia de la Rovine e un mit, umflat de Eminescu – mitificatorul (şi Doina e declarată iarăşi fundamentalistă, incorect politică). Patriotismul poetului are limite peste limite, morale, desigur. Postmodern e să nu simţi nimic pentru patrie, chiar s-o deteşti ca Mircea Cărtărescu. Nobelizabilul se tot plînge că vieţuieşte într-„o ţară fără identitate, fără istorie, fără nimic de aşteptat de la ea”.

Să fie asta „normalitatea” cerută? A vorbi reprobabil de neam şi de amprenta etnică în poezie şi proză – „mentalitate paseistă” – îmi sună ca din anii ’50-’60. Am făcut liceul în plin stalinism (l-am terminat în 1961), cînd Iorga era pus la colţ (roşu) pe coji de nucă, iar istoria începea cu întemeierea cnezatelor. Constat că-i la fel de rău. Aş fi vrut să nu mai aud vocabula comisar (acum, U.E.); cît despre democraţia transnaţională, îmi pare bucăţică ruptă din internaţionalismul proletar, preconizînd, prin celebrul Manifest, că naţiunile ca şi antagonismele dintre ele vor dispărea.

Eminescu, ni se spune, ar fi fost în greşeală folosind în Scrisoarea a III-a (se mai predă oare?) cuvîntul limbă pentru neam: „Un Sultan, dintre aceia ce domnesc peste vr’o limbă…”; că ar fi corect să eliminăm limba din definiţia naţiunii, deci aromânii (de la Dosoftei la Bolintineanu, Goga, Iosif, Ion Barbu etc, plus familia Djuvara cu Trandafir cu tot) nu-s români, nici megleno ori istroromânii. Tot n-avem noi grija celor de peste hotare, nu-i protejăm. Sînt şi voci care se întreabă de ce om fi adoptat numele de român la mijloc de veac XIX, cînd apusenii ne ştiau de valahi? Eventual să mutăm capitala la Suceava (la Iaşi, ar aminti de Unirea mică a „ofiţeraşului muieratic” Al. I Cuza), să schimbăm data zilei naţionale şi imnul Deşteaptă-te Române, ca fiind un kitsch patriotic.

La polul opus, Cezar Ivănescu (şi n-a fost nominalizat pentru Nobel) mărturiseşte într-un interviu, publicat în toamna lui 2004, în „Revista Nouă”: „Nu cunosc cu adevărat mari poeţi care să nu fie dublaţi de mari caractere, de oameni care trăiesc pînă la capăt drama poporului lor”. El a şi murit-o. Mai dau un singur exemplu: Adrian Popescu, caracterizat soi-même „cuviincios, naturist, tradiţionalist”, face poezie înaltă.

Dacă noi ne manifestăm lipsa de respect faţă de istorie, cultură, limbă, adică faţă de noi înşine, cum să pretindem preţuirea altora?  Îndată ce apare vreo însemnare negativă despre români, ne şi repezim s-o aprobăm. Universitatea Ulster face un test de inteligenţă a europenilor prin prof. Richard Lynn. Cel mai bine ies nemţii şi albanezii, urmaţi de polonezi: jos, francezii şi bulgarii; şi mai jos, turcii şi românii, apoi sîrbii. Aşa o fi? Francezul e mai puţin inteligent ca englezul, iar bulgarul are acelaşi IQ? Ruşii sînt inferiori englezilor, egali cu spaniolii? Noi nu punem nimic la îndoială: sîntem proştii Europei, fenomenal de proşti.
Conştiinţa etnică se augumentează cînd statul e slab? La noi, nu: deriva ei a pornit odată cu deschiderea graniţelor (transparente, deci străvezii) pentru bunuri de patrimoniu ca brăţări dacice şi incunabule; a continuat, în paralel cu distrugerea fesenistă a economiei, devenită subterană. „Nu ştim să ne vindem ţara!”, perora la televizor un specialist în vînzări de solduri. Ar fi fost bine să nu ştim s-o vindem, dar am ştiut. Mai exact, au ştiut capitaliştii de stat, împliniţi şi îmbelşugaţi prin furt din averea comună, a ţării. Geaba avertiza C. Stere, în 1915, că e o crimă împotriva românismului să renunţi la pămînt. Noi cedăm prin tratate ce-am avut. Şi de ce n-am fi dat de pomană (isprava lui MRU) Fundaţia (de miliarde) Gojdu, pe motiv că tot în Europa rămîne? Rîdem („Ce, Ardealul poate fi pus în buzunar şi dus?”; „E şvaiţer România să-i scoţi gaura, Ţinutul Secuilor?”) de cei cu „grija hotarelor”, responsabilitatea în privinţa frontierelor fiind etichetată naţionalism; provocările secesioniste nu le stopăm, dînd de la noi fără să ni se ceară, cu psihologia hoţului de păgubaş.

Semne rele vin de peste tot: din Basarabia federalizată, din Ucraina (în Cernăuţi, a dispărut strada Constantin Brâncoveanu), din Ardeal – un lanţ de fapte antistatale. Primarul udemerist Antal Arpad, scrie presa, i-a permis lui Csibi Barna să vîndă tricouri cu harta României ciuntită. Se arborează inscripţia Szekely föld nem Románia, ba chiar există un blog cu acest titlu: în traducere, „Ţinutul Secuiesc nu-i România”. Preşedintele CNS ( Consiliul Naţional – sublinierea îmi aparţine – Secuiesc) susţine că secuii sînt un popor care trăieşte în altă ţară şi vor ţară (aşadar, secuii sînt popor, iar românii – populaţie); turistul propagandist neorevizionist Baier Zsolt, membru fondator Fidesz, e şi mai categoric: „Sintagma stat naţional-unitar trebuie scoasă din Constituţia României cu Kalaşnicovul” (şi dacă nu-l conducem definitiv la graniţă înseamnă că autoritatea statului e poveste). Partidul Civic Maghiar din Covasna şi Harghita vrea stat în stat. Va fi ţinutul Secuiesc „unitar, sfînt şi inviolabil”? Va fi, dacă vor parlament propriu, justiţie proprie, poliţie proprie, taxe proprii. Asta nu înseamnă alt stat? Statul administrează ţara: scurt.

UDMR a renunţat şi la mănoasa guvernare comună pentru a nu accepta Articolul 1 din Constituţia la care se uită cruciş Hunor. Frunda (numit consilier al premierului Ponta) susţine apăsat, în emisiunea lui Radu Tudor, că „România nu e stat naţional”, primind cuvenita replică a analistului: „mă deranjează că funcţiile mari instigă la nerespectarea Constituţiei”, ceea ce nu l-a oprit pe europarlamentar să-şi continue aria: Franţa în ’56 şi Italia în ’59 au renunţat la stat naţional. Or fi renunţat, că-s state mari, forţoase, nu-s uşor de distrus.

Cît despre Marko Bela, ne cîntă FINAL COUNT DOWN, numărătoarea finală. Şi de ce credeţi că s-au dus, pe bănişorii lor, un senator şi un deputat UDMR, în februarie 2008, la Pristina? După a lor declaraţie, să vadă pe viu momentul cînd pe harta Europei apare un nou stat. UDMR seamănă vînt, noi culegem furtună. Or, după spusa lui Avram Iancu, „Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim…”.
„Cel mai mult îmi place ziua mea”, hăhăie preşedintele din papa-mobil, pardon, din snowmobil. Ce, are zi naţională? Asta-i grija guvernului, dumnealui se dă cu Băse-mobilul. Şi ca ţara asta să nu mai fie descurajantă (vorbă de consilier prezidenţial), hai s-o fragmentăm, s-o dezmembrăm, să avem nu judeţe, ci macroregiuni autonome faţă de centru, una urmînd linia Diktatului de la Viena, din 1940.
Că ungurii se simt mai ataşaţi naţiunii lor decît statului român e firesc, pînă la urmă, însă nu pricep de ce românii vor să-l atomizeze. UDMR e decis să termine statul naţional, iar cozile de topor româneşti combat la gazetă pentru „structură federală”. Madam’  Barki a vrut „stat ardelean autonom”, Sabin Gherman şi alţi ghermani au susţinut-o. A spus Tökes la Bruxelles că maghiarii sunt supuşi unui „genocid paşnic”, a fost decorat de preşedinte cu-a României stea. Cineva cerea for străin pentru cele două tabere concurente: românii şi maghiarii; alt român căuta precedente de stat în stat(e) UE.

„Vai, vouă, fariseilor şi cărturarilor”!, le striga Iisus Hristos.

În Cuvînt înainte la revista „Geopolitica şi Geoistoria”, nr. 1, sept. – nov. 1941 , revistă română pentru sud-estul european, Gh. Brătianu scria: „Un Stat cu o astfel de situaţie, în care te urmează în tot locul vînturile, valurile, dator este, el cel dintîi, să cunoască această situaţie, să-şi dea seama permanent de toate, bune şi rele, cîte se ascund într-însa. Toţi membrii acestui Stat, şi în primul rînd pătura lui conducătoare, trebuie să-şi aibă gîndul mereu aţintit la ele”. A murit martiric, în închisoare. De altfel, Secţia de Istorie a Academiei a fost desfiinţată şi vîrfurile ei zvîrlite în puşcărie de comunişti.

În legea din ’50 a raionării, Dej aducea ca argument bunăstarea: împărţirea în regiuni /oraşe /raioane s-ar face pentru apropierea aparatului de stat de muncitori; ca acelaşi argument să fie adus de Băsescu -  Boc, pentru reformarea Statului tip PDL: atragerea de fonduri, deci „să trăiţi bine!”. Abia în ’68, plenara partidului a abolit vechea împărţire din ’50, după model URSS, revenindu-se la judeţe şi municipii.
Ca să devenim gubernie, Stalin a desfiinţat judeţele, iar în Constituţia din ’52 a fost trecută Regiunea Autonomă Maghiară. Sub tanc, eram, apud Stalin, stat multinaţional. În copilăria mea fuseseră plantaţi anume copaci pe Tîmpa, ca să se scrie „vegetal” Oraşul Stalin. Cîteva litere se pot descifra şi azi. Atunci eram ocupaţi, ţară învinsă. Acum nu ne mai pune nimeni pistolul (lui Vîşinski) la tîmplă să recroim teritoriul. Am uitat de RAM? Gherila maghiară n-a uitat, face paşi mici şi siguri în direcţia regionalizării, UDMR acţionînd ca dizolvant naţional.

„Judeţele, ca împărţiri administrative, sînt contemporane cu întemeierea statului”, citim în Const. C. Giurescu, Istoria Românilor. Pentru ca Dinu C. Giurescu, din aceeaşi dinastie de mari istorici, să avertizeze: „Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă stabilitatea ei, se joacă apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apără România. Statul de astăzi apără pe altcineva, dar nu obştea românească”. Aşa este. Ce alt stat din lume îşi transformă cetăţenii majoritari în minoritari, şi încă oprimaţi, fără toate drepturile?

Alt fapt cutremurător e legea arhivelor: întoarcerea documentelor spre emitent, Austria şi Ungaria, pînă în 1918, e iresponsabilă (răspunderea şi-a asumat-o Boc, peste Parlament), în ignorarea faptului că arhiva se evacuează prima în stare de război, documentul fiind argumentul prim al istoriei. Dacă arhivele dispar, memoria fiinţei statale (da, fiinţă) dispare şi ea.

Ne destrămăm? Unui popor cu moralul scăzut, demoralizat, nu-i pasă de desfiinţarea statului. O priveşte cu scepticism ieftin.

Un prieten, Daniel R., pe care cred că-l cunosc bine, îmi spune cam resemnat, după părerea mea, cam fatalist la vîrsta lui: „Dacă ei vor, ne iau Transilvania, ce-au vrut puterile Axei, asta s-a întîmplat. Nu putem face nimic, suntem cu spatele la zidul UE, ocupaţi de FMI”. Ah, pasivitatea noastră, blamată de Noica în Jurnal filosofic! Poate că lupta e pierdută, i-am spus, dar trebuie să reacţionăm, dacă nu vrem să fim „ţară neaşezată şi mişcătoare” (l-am citat pe Simion Dascălul), cu graniţe moi.

România, stat naţional şi unitar, asta-i replica de spus şi răspus, cu ea trebuie să ne apărăm. Un nou discurs despre „naţionalismul creator” (sintagma mult blamatului Mircea Eliade, se înţelege de ce) a apărut. Nu-l lăsaţi singur pe Dinu C. Giurescu, domnilor istorici. Dreptul la replică e liber acum. Etniile trebuie să se respecte, nu să încerce una subjugarea, dominarea  celeilalte. Pe cale de consecinţă, dacă drepturile cetăţeanului unui stat nu sînt respectate, pot fi anulate şi drepturile omului. 

Magda Ursache / Ziaristi Online

Memorie parlamentară de 256 Giga (IV)

"MÂNA LUNGĂ A MOSCOVEI"

Iată o expresie care se poate explica şi aşa: "Rusia nu uită şi nu iartă nimic chiar dacă trec decenii întregi". Toţi cei care se opun intereselor Moscovei - geopolitice, economice, militare - la un moment dat vor simţi pedeapsa venită dinspre Răsărit. Într-un mod saul altul.

Colonelul Gheorghe Trosca, de exemplu, a simţit-o în decembrie 1989. Fusese la un moment dat ofiţer în cadrul aşa-numitei "divizii anti-KGB" şi se ocupase de dosarul "Corbii". Moscova , deşi e abilă, nu este şi prea imaginativă. Aplică mereu aceleaşi reţete. Când a invadat CehoSlovacia în 1968 una din primele griji a fost asasinare tuturor ofiţerilor cehoslovaci care se ocupau cu supravegherea activităţii KGB. Şi iată că în decembrie 1989 şi Trosca este asasinat la ordinele generalului Militaru.

Generalul Ştefan Guşă s-a opus în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 ajutorului "frăţesc" al trupelor Tratatului de la Varşovia, propus, evident, de către Moscova. Moare de cancer osos la numai 54 de ani, de cancer osos. Deloc suspect, nu-i aşa? Iar mai apoi se declanşează asupra memoriei sale asasinatul ritualic, prin presă şi declaraţii.

Generalul Dumitru Puiu se afla la Otopeni în zilele Revoluţiei. Conform spuselor lui Mircea Dogaru, ar fi fost şi în comisia de anchetă ce a mers la Viena pentru a analiza împrjurările morţii lui Marin Ceauşescu, "sinucis" şi el. Numai că după aceea este declarat nebun şi... moare.

Generalul Victor Atanasie Stănculescu, cel care a dat ordin trupelor să se întoarcă în cazărmi, cel care a participat la procesul Ceauşeştilor. Dar este şi cel care contribuie la alungarea generalului KGB-ist Nicolae Militaru şi tot cel care, în iunie 1990, îl forţează - se pare - pe Iliescu (ori pe adevăraţii autori) să oprească Mineriada. O vastă campanie de presă are loc, se deschid procese şi, în 2007 - adică pe vremea lui BĂSESCU, este trimis la puşcărie.

Timp de mai bine de un deceniu România s-a chinuit să scape din aşa-zisa "zonă gri". Adică să intre într-o asociaţie colectivă care să asigure protecţia militară, cel puţin. Minciunile Revoluţiei, înscenările de conflicte inter-etnice, Mineriadele desfăşurate cu neprecupeţitul efort al serviciilor de la Răsărit (dar şi din Vest), promisiunile deşarte făcute de un lider internaţional sau altul, toate acestea au făcut ca timp de peste un deceniu ţara noastră să fie mereu în pericol de a fi agresată. Iar războiul modern - ştie oricine - nu mai înseamnă agresiune directă. Şi iată că a venit 11 septembrie 2011!

Iar în frunte guvernului României se afla... Adrian Năstase. Acesta nu a pierdut ocazia ci, profitând de conjunctură, a manevrat situaţia în aşa fel încât România să fie acceptată în NATO. Tot el a dus şi greul negocierilor cu Uniunea Europeană. ori asta înseamnă: afront adus Rusiei. Ieşirea de sub aria de interese ruseşti. Însemna şi înseamnă nu numai că avem o siguranţă militară, ci şi una economică, pe cât se poate. Spaţiul de manevră al Moscovei, în ceea ce ne priveşte, s-a restrâns foarte mult. Iar afrontul se plăteşte. Tot în timpul lui Băsescu. Adică în 2012 când fostul prim-ministru este arestat şi trimis la puşcărie.

Şi tot în timpul lui Băsescu, pentru că un personaj pomenit mai sus nu fusese destul de mult târâit prin noroi, are loc un alt asasinat moral: lui Gheorghe Trosca - asasinat în faţa Marelui Stat Major în decembrie 1989 - i se retrage de către preşedintele Băsescu titlul de erou al Revoluţiei. Actul venea ca urmare a deciziei unei instituţii, CNSAS, controlate masiv de tot felul de indivizi cu trecut KGB-ist, ori fiind odrasle de kominternişti. Cică un cadru al fostei Securităţi era în acelaşi timp şi colaborator al Securităţii şi făcuse poliţie politică. Pnetru că îi pusese sub urmărire pe posibilii colaboratori ai Moscovei. Ceea ce se consideră, prin logica ciudată pe care o au partizanii băsismului, că era "poliţie politică".

Dar poate nu numai de aceea să se fi produs această execuţie în efigie a imaginii lui Gheorghe Trosca. Poate că prin acest act se încerca şi aruncarea oprobiului public asupra întregii echipe a diviziei anti-KGB. Dar de ce să se încerce un lucru de genul acesta.

Mai întâi, pentru că venea în spiritul celebrului "Raport al Comisiei Prezidenţiale pentru Studierea Comunismului în România", o însăilare propagandistică elaborată sub supravegherea lui Vladimir Tismăneanu, odraslă kominternistă şi cu mari bănuieli că ar fi agent infiltrat al Moscovei în Occident.

În al doilea rând poate că este vorba de altceva, de nişte lucruri deranjante din viaţa preşedintelui (încă) al României, Traian Băsescu. pentru că iată ce am găsit pe undeva pe net:


Departamentul anti-KGB i-a cerut lui Ceauşescu arestarea lui Băsescu.

Doc. 43766.

După accesele de independenţă faţă de Moscova ale lui Nicolae Ceauşescu din 1968 (lucru de netolerat de Kremlin), URSS a pus la cale schimbarea acestuia cu un conducător fidel Moscovei şi repunerea României în sfera de influenţă directă sovietică. Planul întocmit de KGB s-a numit „Dniestr“ (Nistru). A ţinut piept Moscovei doar UM 0110, divizia anti-KGB, o divizie ultra-secretă a Securităţii.

Ceauşescu a creat propria Securitate, UM 0920/A, devenită apoi UM 0110. O divizie secretă, aparte de restul DSS (Departamentul Securităţii Statului). Era secretă chiar şi faţă de DSS, care nu ştia nici măcar care sînt agenţii şi nici unde este sediul. UM 0110 şi-a făcut bine treaba, avînd în arhivă detalii despre reţeaua KGB în România, numele sovieticilor de legătură şi numele agenţilor sovietici din România.

Amiralul Gheorghe Anghelescu, ca şef al Marinei Comerciale, era şeful lui Traian Băsescu, comandantul navei Biruinţa. Între 1987-1989, Silviu Predoiu, ofiţer sub acoperire DIE, este trimis la Anvers, ca reprezentant comercial, avînd biroul alăturat de cel al lui Traian Băsescu. Mentorii tripletei Traian Băsescu - Gheorghe Marin - Silviu Predoiu sînt suspectaţi sau au fost urmăriţi ca agenţi sovietici/ruşi. Vasile Ionel era în grupul „Corbii“ (Iliescu - Militaru). Gheorghe Anghelescu era urmărit de UM 0110 Biroul Constanţa, Adrian Isac a fost în atenţia UM 0195, Gheorghe Fulga era urmărit de UM 0110 Biroul Braşov, Mihai Caraman era în atenţia UM 0195, iar Petre Roman era în atenţia 0544 (din cadrul DIE).

Mai trebuie adăugat că Silviu Predoiu a fost numit în 1992 de Ion Iliescu, la propunerea lui Gheorghe Fulga, în postul de director al Direcţiei Generale de Securitate a SIE. CIA a semnalat faptul că Adrian Isac a colaborat neoficial cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei, agent al FSB, Serviciul Secret rus (continuatorul KGB). Traian Băsescu a fost pupilul, protejatul, favoritul agentului sovietic/rus Gh. Anghelescu. Acesta l-a racolat şi instruit pe Traian Băsescu în direcţia servirii intereselor ruse... Iată legătura lui Traian Băsescu cu FSB, Serviciul rus de Informaţii.

Băsescu a fost urmărit pas cu pas de agenţii lui Ceauşescu. S-a cerut arestarea lui. Ceauşescu a preferat continuarea filării pentru a prinde întreaga filieră, apoi a ezitat arestarea, de frica reacţiei ruseşti. În perioada 1996-2000, T. Băsescu a fost din nou numit ministrul Transportului. În acest interval de timp s-a realizat un singur lucru: asfaltarea unor şosele naţionale, ajunse într-un grad de degradare extrem. Reabilitarea lor s-a făcut cu banii cetăţenilor, care au fost obligaţi să plătească celebra taxă Băsescu, bani care au ajuns în conturile firmelor apropiate lui şi PD-ului.

Fragment din lucrarea „Distrugerea şi cucerirea României fără război“, de Mircea Vâlcu-Mehedinţi, 2011 (preluare de pe site-ul http://www.ziartricolorul.ro)