Preluare de pe http://yorick.ro
Revenind la momentul prezent şi la studiile dumneavoastră în arta sacră. Cât de departe e acum arta de sacru?
La fel de aproape sau de departe ca întotdeauna.
Şi în teatru?
Acelaşi lucru v-aş răspunde. Pentru unii e aproape, pentru alţii e departe. Oricum eu nu fac teatru…
Dar ce faceţi?
Evenimente. Happening-uri. Întâmplări.
Şi care e diferenţa?
Nu sunt angajată într-un teatru, nu montez în mod organizat un spectacol, nu iau un text de teatru… A fost foarte concludent profesorul meu, Dragoş Galgoţiu, de la care am învăţat foarte mult. Când am început proiectul spre Compostella, m-am plâns că mi-e greu. Şi mi-a zis: „Da, ţi-e greu… După ce-ai terminat facultatea n-ai pus teatru, când vrei să te apuci din nou nu iei şi tu un text din teatru, cu nişte personaje, nu te duci într-un teatru, să te sprijini pe o tehnică, pe costume, pe lumini… Nu! Te duci într-un spaţiu care nu e un teatru, care nu-ţi oferă nimic şi nu numai că nu-ţi alegi o piesă, dar iei un text care e o poveste şi nu vrei să spui povestea pe care vrea s-o spună textul, vrei să spui o altă poveste… Şi de ce te miri că ţi-e greu?!” Într-adevăr, dramatizarea primei părţi a Evangheliei după Ioan nu a fost povestea lui Iisus, ci a celor care, amintindu-şi de El, îi spun povestea ca ei să poată trece printr-o perioadă de persecuţie. Trebuia să fie clar. Şi a fost. Şi în Franţa, şi în Spania oamenii au înţeles exact că e vorba de perioada comunistă. Şi nu era schimbată o virgulă din textul biblic!
Cum anume aţi realizat asta?
Aşa e scrisă Evanghelia după Ioan. E povestea celor care-şi aduc aminte de El ca să treacă printr-un moment de persecuţie… E o cheie în ea însăşi, în care Iisus spune: „Acum nu veţi înţelege, ci vă veţi aduce aminte şi veţi înţelege.” Asta a fost cheia, că nu se întâmplă lucrurile când se întâmplă, ci când îţi aduci aminte de ele. Evanghelia după Ioan e singura cu personaje care evoluează.
Şi dacă ar fi să alegeţi o altă perioadă prin care să reprezentaţi Evanghelia după Ioan?
Tot cea comunistă. E singura care are o legătură cu ceva ce voiam să înţeleg. Cu ceva prin care am trecut puţin şi care a însemnat copilăria mea şi care m-a provocat cât să încerc să înţeleg de ce unii oameni au murit în închisori şi altora le-a fost frică.
Şi ce-aţi înţeles?
Că nu poţi să înţelegi nimic şi, ca să mă întorc la Strindberg, iată ce scria Ileana Berlogea la începutul anilor ’70: „O generaţie de adaptaţi modeşti, fără aripi şi fără eroisme, fără lupte şi sacrificii…” Transcrierea din anii ’80 se rezumă să afirme că autorul îşi acuză lumea în care trăieşte… Textul era prea adevărat şi prea contemporan generaţiei care-şi pleca tăcută capul în anii 80, „fără aripi şi fără eroisme”. Iată o posibilă explicaţie pentru care mama n-a publicat atunci cartea…
Pentru creştinism ce a însemnat comunismul?
O perioadă de încercare şi fiecare duce cât i se dă. Eu n-am avut niciodată un moment de alegere, am trăit şi am crescut în frica celorlalţi. Dar niciodată nu creşti în liberate… întotdeauna ai o povară şi o poveste personală de dus.
Întregul interviu îl găsiţi aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu