Narcisa Suciu - Ce-aţi văzut păstori

Îşi poate permite Euro-Reichul o pierdere ca aceasta?

Sunt destule voci care au început să prezinte ca sigură ieşirea (excluderea) Marii Britanii din cadrul Uniunii Europene. Sunt aceleaşi voci care preamăresc "eficienţa germană" şi chiar deplâng... înfrângerea lui Adolf Hitler!? Dar Regatul Unit nu reprezintă doar statul insular pe care-l ştim. Prin el se oglindeşte şi Commonwealth-ul britanic, acea comunitate de state ce se întinde pe o cincime din suprafaţa terestră a Pământului. Ca să vorbim direct: este uşa de intrare spre resursele acelor ţări. 

Ori, umilirea politică a Marii Britanii cred că ar fi greu de digerat şi nu ştiu în ce măsură ar putea fi trecută cu vederea. Anglia ar putea să trăiască fără probleme în afara UE. A supravieţuit de atâtea ori chiar sub severe blocade militare (cea napoleoniană, de exemplu). Dar de unde şi-ar căpăta resursele Germania (hai, na, să băgăm în seamă şi Franţa)? Deci, de unde s-ar aproviziona cu materii prime  Germania şi Franţa? În Africa s-a consolidat puternic prezenţa Chinei, America este a... americanilor.

Ar mai rămâne o sursă. Şi, dacă la aceasta se va face apel, acest lucru nu este deloc liniştitor pentru noi, românii. Pentru că ar implica nişte costuri severe geopolitice. Accesul la bogăţiile RUSIEI se concretizează cel mai adesea în acorduri, mare parte secrete. Iar bucata pusă la bătaie este Europa de Est. Adică ŞI ROMÂNIA şi părţi din Românitate.Germania se află de mai mult timp într-o strânsă colaborare cu Rusia. Să ne reamintim acordurile cancelarului Schröder cu Gazprom-ul.

Asta îmi întăreşte părerea că personajul pe care-l avem în fruntea jocul Moscovei. Iar în momentul de faţă interesele Rusiei concordă cu ale Germaniei. De aici şi marea dragoste pe care o arată personaje din vârful României faţă de Berlin.

Dar de obicei, asemenea vals este unul care se lasă cu mortăciuni. Alo, Cotrocenii! Mă aude cineva acolo? Sau măcar nişte capete mai lucide de pe la "servicii". Orientaţi politica externă spre Anglia. Măcar pentru faptul că mereu a ieşit victorioasă.

Riceard loves Bibire. Ce potrivire!

O avalanşă de materiale de presă ce au ca subiect Biserica şi, cel mai adesea, sunt realizate cu scop denigrator, ne umplu ochii şi urechile de un tip încoace. O făcătură de acest soi a fost promovată şi săptămâna ce a trecut. Pesemne drept cadou de la moş Gerilă din minţile îmbâcsite de bolşevită cronică. Cazul unui om care şi-a dat duhul în timpul Sfintei Liturghii a fost dat drept exemplu al "nesimţirii de care dau dovadă preoţii şi babele ortodoxe". Doar sintetizez, nu redau exact.

Făcătura a fost demontată pe blogul unor entuziaşti ai apologeticii. Au fost şi un pic neatenţi dar asta mi-a dat prilejul să fac nişte conexiuni. Fără travaluil acelora nu aş fi intrat pe siteul Realităţii unde am aflat punctul de pornire al ştirii. Şi acesta este un neica ziarist de prin Bacău, Răzvan Bibire pre numele său, pe al cărui blog s-a produs dezinformarea.

Mă rog, e problema lui Bibire în ce raport se află cu onestitatea. Dar baiul nu este numai aici. Blogul acestei goarne din presă se află şi pe lista pe care o urmăreşte (deci o apreciază şi, în consecinţă, o diseminează) a vajnicului tradiţionalist înverzit şi diagonalizat. La domnul (sau camaradul, pentru unii) Claudiu Târziu mă refer.

Nu prea înţeleg eu cum vine treaba asta. O fi ceva mai de modă nouă. Nu ştiu nici cum se potriveşte cu dojanele de mustrare pentru nerespectarea Rost-ului în post. Îmi pare că şi aici aplică dubla măsură. Adicătelea poţi să dai cu popii de pământ (fie şi cu minciunele) atâta vreme cât eşti verde-nrourat?

Găsiţi mai jos două capturi de ecran, prima de pe blogul lipsitului de minte de la ContraSENS, iar în a doua se observă cum pe blogul lui Târziu e cu rost să fie link spre ContraSENS.

La pomul lăudat să te duci cu lanterna

În faţa Bărăţiei (numită de un timp „Piaţa Timpului”) Primarul general al Municipiului Bucureşti, domnul Sorin Oprescu, a inaugurat în seara de duminică, 4 decembrie, iluminatul special de sărbători. Inconvenientele cauzate bucureştenilor ce locuiesc pe bulevardele din centru şi, mai ales, de pe străzile adiacente au fost tratate de edilul şef în stilul caracteristic: „Groaznic!”

Un şir continuu de stângăcii – aşa ar trebui considerată festivitatea prin care luminile de Crăciun au fost aprinse de către municipalitate.

De la lăsarea serii şi până la momentul apăsării butonului magic (adică până la 18.30) de către domnul Sorin Oprescu, centrul Bucureştilor a fost lăsat pradă beznei. Dacă de-a lungul bulevardelor neoanele magazinelor şi restaurantelor suplineau cât de cât lucrarea pe care ar fi trebuit să o facă lămpile de pe stâlpii publici, pe străzile din jur altfel se prezenta situaţia. Aici, un întuneric total cuprindea totul şi îi zorea pe puţinii trecători. Aşa stătea situaţia cu străzile Pitar Moş, Jules Michelet sau cu strada Benjamin Franklin. Un prim minus adunat la nota de plată.

I se adaugă deruta în care s-au aflat virtualii spectatori ce ar fi vrut să urmărească mica ceremonie. Lipsa de informaţii cumulată cu titulatura dată piaţetei, neintrată încă în conştiinţa bucureştanului, a făcut ca cea mai mare parte a mulţimii (zece-cincisprezece mii de oameni) să se adune în Piaţa Universităţii, iar un număr mult mai mic (circa 2500) să se afle în faţa bătrânei biserici a Bărăţiei. În consecinţă, cei ce se aflau în faţa bradului înălţat la Universitate au fost martorii doar a izbucnirii bruşte a luminii din corpurile de iluminat şi... atât! Cei aflaţi în „Piaţa Timpului” au putut urmări nu numai discursul primarului, ci şi spectacolele corale pregătite . Au lipsit focurile de artificii, şi nici jocurile de lumini nu au fost prezente. Doar patru jerbe strălucitoare aruncând scântei pe scenă.

Şi traficul a fost perturbat. Pentru un timp bulevardul I.C. Brătianu a devenit spaţiu pietonal. La Universitate troleibuzele şi autobuzele RATB îşi făceau cu greutate loc înspre bulevardul Carol.

Bomboana pe tortul festivismului dezorganizat al Primăriei se constituie din înseşi aranjamentele de luminiţe instalate în chiar faţa clădirii ce adăposteşte instituţia administrativă. După modelul „unul da, altul ba”, globurile de beculeţe funcţionau sau nu.

Se perpetuează de fapt un lanţ al slăbiciunilor mai vechi. Sunt ani buni de când, în aşteptarea branşării ghirlandelor, oamenii din zonă revin pentru câteva ore cu un secol în urmă. Ne reamintim şi de acel blocaj uman din Piaţa Unirii cauzat de zecile de mii de curioşi veniţi să admire un... brad metalic. Cât despre aranjamentele luminoase... Cu tot respectul, au cam rămas aceleaşi.

„Este dreptul nostru de cetăţeni ai secolului XXI, care trăim într-o capitală europeană” – a rostit domnul Sorin Oprescu seara trecută. Ar fi cazul ca şi faptele să se ridice la înălţimea vorbelor.

Marian Hociung – 4 spre 5 decembrie 2011

PS: Imaginile foto le voi posta când îmi va permite calculatorul. Sau când voi reuşi se le descarc pe calculatorul altuia.

Update:

Bulevardul Magheru

Demostene: "Se vede pe stradă de la vitrine şi de la becurile de la maşini"

Strada Pitar Moş

Silvia: "Ne deranjează! Suntem bolnavi, cu probleme şi nu vedem pe unde călcăm".

Piaţa Universităţii

Matei Oană: "Pe mine nu mă deranjează că e întuneric. Acum depinde şi de situaţie. Sunt mulţi  derbedei pe stradă care se iau de lume".

Unu la primărie, unu la prefectură...

Sorin Oprescu: "Mai caută ce nu e în regulă, spune-mi mie şi încerc să le pun la punct."

Pragmatismul unui iubitor de artă

 
Bucureşti, vara lui 2011, caniculă, praf. Palatul Parlamentului, sala Constantin Brâncuşi. Treizeci de artişti adunaţi la un loc, peste 500 de tablouri expuse. Vizitatori…. vizitatori de toate vârstele, din stări sociale diverse. O expoziţie. De tablouri! “Tablouri de vis” se intitulează. Inima ei este Mihai Ionescu, un patron în floarea vârstei. Domeniul său de activitate este publicitatea. Dar în timpul liber pictează. Iar de aici saltul spre înfiinţarea unui site dedicat. Iar de aici expoziţia.

Reporter: Domnule Mihai Ionescu,  cunosc interesul dumneavoastră pentru frumos, dar de unde acest curaj de a crea un portal închinat picturii şi, mai mult, de a organiza o manifestare atât de amplă?

Mihai Ionescu: Am dorit sa oferim publicului larg posibilitatea de a vedea cât mai multe tablouri la un loc, iar artistilor pe aceea de a expune beneficiind de maximum de vizitatori pe acest segment. Portalul in cauză, www.tablouri-de-vis.ro, oferă acest lucru în acest moment, situându-se pe prima poziţie în motorul de căutare Google pentru aproape orice căutare importantă ce conţine cuvântul cheie „tablouri” (tablouri, tablouri de vânzare, tablouri în ulei, tablouri celebre, tablouri cu flori, tablouri cu peisaje, tablouri de iarnă, vară, toamnă, primavară si sute de alte expresii de genul acesta). Legat de portal, această primă expoziţie a dorit să deschidă un şir de manifestări anuale de mare anvergură, care să marcheze clar poziţia fenomenului „tablouri de vis” în contextul cultural actual, ca mijloc puternic de mediatizare a artiştilor români contemporani.

R: Am observat prezenţa unor valori inegale artistic cât şi de notorietate. Cum aţi reuşit împiedicarea manifestării unor posibile orgolii?

           

MI: Atât pe site, cât şi la expoziţie, am dat şansa expunerii atât profesioniştilor, cât şi amatorilor. Nu înseamnă neapărat că dacă nu ai studii de specialitate nu poţi crea ceva de valoare. Orgoliile poate au fost, dar nu s-au făcut simţite. Toată lumea a fost şi este politicoasă atât în activitatea de pe site, cât şi în manifestăriile organizate live.

R: V-am luat cam abrupt şi v-am chestionat referitor la cea mai grea problemă, dar de fapt care au fost greutăţile de care v-aţi lovit în organizarea expozitiei?

MI: În afară de problemele efective de logistică şi amenajare, nu aş putea spune că au fost greutaţi efective în organizarea expoziţiei. Chiar am avut noroc. Mediatizarea s-a făcut destul de bine, aş putea spune, datorită traficului de pe site şi partenerilor media care ne-au ajutat. Ca locaţie, Palatul Parlamentului a fost ceva deosebit ce a conferit un plus evenimentului catalogat ca fiind cea mai mare expoziţie de tablouri a anului 2011 (zeci de artişti, sute de tablouri, peste 5000 de vizitatori).

R: Şi, cu toate acestea, am văzut – din cuvântul dumneavoastră de deschidere de la vernisajul din 12 iulie – că vă încumetaţi să daţi piept cu dificultăţile unei alte expoziţii, încă şi mai mari. Adevărat?

MI: Într-adevăr, avem în plan organizarea câtorva evenimente unice ca format, şi anume „Tablouri de vis, nopti de vis”. Vom proiecta în Piaţa Unirii câteva mii de tablouri aparţinând câtorva sute de artişti. Vom încerca să îmbinăm acest eveniment poate şi cu un spectacol pentru a fi mai atractiv. Deasemenea, dorim să organizăm “Premiile Tablouri de Vis” – un fel de Oscar al pictorilor. Discuţiile sunt încă în derulare cu sponsorii, atât pentru primul, cât şi pentru al doilea, dar sperăm ca în 2012 să se materializeze.

R: Trăim într-o lume pragmatică. Vă pot întreba şi cu privire la succesul financiar, la vânzările ce au avut loc?

MI: Au fost şi vânzări în cadrul expoziţiei, dar volumul de vânzări este clar mult mai mare pe site, internetul fiind la ora actuală cel mai bun şi mai facil canal de tranzacţionare a picturilor. Numai publicul poate fixa cota unui artist, iar cine vinde înseamnă că a captivat interesul clientului.

R: De unde credeţi că vine această nevoie de culoare, de estetic într-o perioadă atât de dificilă pentru fiecare dintre noi?

MI: Trecem printr-o perioadă grea, într-adevăr. Condiţiile socio-economice nu sunt tocmai favorabile, iar românul, omul în general, încearcă totuşi să găsească timp şi putere şi pentru a realiza sau a admira ceva frumos.

R: Dostoievski spunea: “Frumuseţea va mântui lumea”. Am văzut o insulă a frumosului în inima Bucureştilor. Credeţi că vom reuşi să constituim în viitor măcar un arhipegal?

MI: Cu siguranţă am reuşi dacă atât autorităţile cât şi media s-ar implica în mai mare măsură şi cu mai multă responsabilitate în artă. Publicul trebuie educat! Este păcat să nu valorificăm talentele şi valorile pe care le avem, pentru că, la urma urmei, cultura este moneda de schimb cea mai importantă a unei civilizaţii!

R: Vă mulţumesc pentru amabilitate, domnule Mihai Ionescu.

MI: Vă mulţumesc şi eu şi sper să ne revedem şi la următoarele evenimente.

Lista Sfântului Andrei

1. Grâul a fost sădit? Bifat.

2. Usturoi am mâncat? Mâncat.

3. Tocul uşilor şi fersetrelor a fost uns cu usturois? Rezolvat.

4. Gata! De-acum strigoii pot să vină. :-)

Dezinformat? Uite o cură de dezintoxicare

După un şir de lucrări în care a înfăţişat publicului cititor modul insidios prin care lumea actuală este manipulată prin dezinformare, Vladimir Volkoff - în cartea sa "Dezinformarea văzută din est" - prezintă ideile prin care, pe alte căi, politilogul rus Serghei Kara-Murza le confirmă pe cele scriitorului francez cu rădăcini ruseşti. Reflecţiile pe care le face pe marginea volumului "Manipularea conştiinţei" (Manipulaţia soznaniem, Eksmo, Moscova, 2003) sunt realizate cu spirit critic, distanţându-se în momentele în care Kara-Murza deraiază în spirit sovietic. Voi reda mai jos un extras prin care ni se prezintă modalitţi simple de a evita Dezinformarea indusă prin toate canalele de informare. Cu litere cursive vor fi redate citatele din scrierea autorului rus.

"Omul poate controla, filtra informaţiile pe care le primeşte printr-un singur canal, de exemplu cuvântul sau imaginile vizuale. Dar nu aşa se prezintă societatea actuală: Când aceste canale se unesc, adică atunci când radioul, televiziunea, presa şi opinia publică îl presează pe om din toate părţile, eficacitatea integrării în conştiinţă creşte brusc, filtrele se rup şi valul dezinformării ne copleşeşte. Chiar şi o minciună vădită prezentată la televizor nu provoacă la telespectator vreun semnal automat de alertă: apărarea sa psihologică e debranşată.

Atunci, cum să 'rebranşăm' această 'apărare psihologică'?

În primul rând, evident, prin vigilenţă. Chiar şi operaţiunile de dezinformare cel mai bine cusute cu aţă albă se trădează totuşi.

Trebuie să ne silim să remarcăm faptul însuşi al repetiţiei oricărui clişeu, ceea ce va pune în alertă sistemul nostru de semnalizare.

Trebuie să ne temem de un politician care ne manipulează conştiinţa prezentându-ne, în loc de problema de ansamblu, un mic fragment pe care îl fărămiţează şi mai mult, astfel încât să nu putem sesiza ansamblul şi să facem o alegere, şi care încearcă să ne facem să credem în el ca într-un preot păgân, singurul care posedă întreaga ştiinţă.

Atenţie! Dacă politicianul sau ziaristul începe să manipuleze sentimentele, acest lucru miroase a ipocrizie. În acest caz, trebuie să ne înăsprim pe moment şi să nu ne lăsăm impresionaţi nici de o voce tremurătoare, nici de o lacrimă strălucind în ochi. Politica e politică, emoţia serveşte de machiaj. Ce înseamnă 'să-ţi fie milă de un preşedinte bolnav'? El este sau preşedinte, sau bolnav.

Nici o chestiune nu trebuie considerată ca fiind pusă cu sinceritate dacă aspectul sau contextul istoric nu e oferit deopotrivă, şi de îndată ce apare bănuiala că politicianul sau propagandistul său pe cale de a trece sub tăcere încadrarea exterioară a unei probleme, o voce interioară trebuie să ne avertizeze: e o manipulare! Acest lucru s-a văzut clar cu pr dezinformării care a făcut ravagii în privinţa tuturor problemelor balcanice, fiindcă a fost trecută sub tăcere geografia, şi aceleaşi procedee funcţionează în privinţa problemei ucrainene, deoarece a fost înăbuşit aspectul istoric.

Trebuie să fim atenţi la argumentul 'nu există altă soluţie', cu varianta lui 'e prea târziu ca să găsim altă soluţie', aşa cum s-a văzut la semnarea acordurilor şi aşa cum riscăm poate să vedem în privinţa intrării Turciei în 'Europa', care ar putea fi impusă popoarelor de către guvernele lor cu ajutorul unei scamatorii.

Bineînţeles, absenţa oricărui dialog real este un semn cert al aspectului manipulator al unei informaţii, dar trebuie să ne temem deopotrivă de mesele rotunde pretins contradictorii, unde de fapt contrazicătorii sunt 'falşi sau manipulabili', astfel încât dicuţia nu este în realitate decât un spectacol asemănător unui meci de lupte. Televiziunea franceză ne dă un anumit număr de exemple de asemenea manifestaţii aparent spontane, dar care în realitate sunt minuţios programate.

Vigilenţa, fireşte, nu serveşte la nimic, atâta vreme cât nu sunt aplicate câteva remedii pe care le avem la dispoziţie, deoarece, orice am face, în materie de informaţie, suntem sclavii cuvintelor. Nu trebuie ca ele să fie comandate de manipulatorul care ne constrânge.

Unul dintre principiile esenţiale ale apărării de manipulare este refuzul limbajului în care manipulatorul potenţial îşi expune problema. Trebuie să îi refuzăm limbajul, terminologia, conceptele. Să spunem acelaşi lucru cu alte cuvinte, avitând toate categoriile ideologice. Să îl spunem într-un mod poate grosolan şi stângaci, dar sub formă de concepte absolute, care să poată fi traduse în imagini întru totul concrete, care să poată fi, ca să spunem aşa, pipăite:  pâine, căldură, naştere, moarte.

Mai sunt şi alte antidoturi. Antidoturi culturale: Trebuie să luăm, aproape cu forţa, ca pe nişte medicamente, tot ce poartă în sine cunoştinţele şi simbolurile tradiţionale. Să recitim Taras Bulba sau un mic volum de proverbe, să ascultăm romanţe ruseşti nu mai este astăzi o plăcere, ci o cură. (În Franţa, nu ar trebui să recitim Taras Bulba, ci Moliere sau Balzac Brassens.)

Sau antidoturi umane: Că îi dăm o rublă unui cerşetor sau căschimbăm doar o privire cu el, că glumim cu o vânzătoare la piaţă, că cedăm locul în metrou sau că n care ne-a jignit, toate acestea ne fortifică apărarea psihologică faţă delare. Important e ca, în toate relaţiile, să existe un dialog. Ca acestea să fie relaţii om-om şi nu om-lucru.

Există cure de dezintoxicare: E suficient ca din când în când să nu ne mai uităm la televizor pentru o săptămână sau două şi conştiinţa se repară.

Există asceze fecunde, unele impuse: Televiziunea plictisitoare, cum era în perioada sovietică, are în ea ceva bun, şi anume că omul nu o consumă mai mult decât îi trebuie pentru a primi informaţie, cunoştinţe sau divertisment.

Există analize eficace: Trebuie să ai întotdeauna prezente în minte propriile tale interese - ale tale, ale copiilor tăi, ale poporului tău şi să încerci să-ţi închipui care sunt interesele celui care vorbeşte sau ale patronului său.

Există o atitudine sistematic dubitativă: Să nu acceptăm nici o afirmaţie fără a o pune la îndoială. (Este epuizant, dar merită efortul.)

Există fie şi numai luciditate: Să-ţi antrenezi conştiinţa astfel încât să despartă automat în orice comunicare partea de informaţie şi partea de opinie nu e prea dificil. Când fluxul de opinie este prea dens, raţiunea trebuie să trimită semnalul: Atenie, manipulare!

Există eliminarea constantă a primejdiei: Debranşarea zvonului, a democraţiei zvonului, filtrarea [...].


Există în primul rând dorinţa de a nu ne lăsa păcăliţi, de a nu fi amăgiţi, de a nu ajunge o persoană prostită cu bunăvoinţă: Trebuie să învăţăm să scuipăm otrava la maximum, să nu o mestecăm şi nici să nu o ţinem în gură. Bineînţeles, mai rămâne din ea în stomac ca să ne otrăvească, dar trebuie să facem eforturi... Adică nu trebuie să luăm niciodată un flux de informaţii de bun, ci de fiecare dată să ne punem întrebarea: 'Ce se ascunde în spatele ei? De ce suntem informaţi despre  lucru?'

Principalul sfat al lui Kara-Murza e cel de-a gândi. Şi de-a gândi cu efort, anevoie, ca şi cum am săpa într-un pământ tare.

Şi de ce este Kara-Murza însuşi atât de înţelept? Poate fiindcă, atunci când era mic, mama lui îi minteruzicea să asculte radioul. Când insista, ea îi dădea voie cu anumite condiţii: Dacă vrei, stai aici şi ascultă cu atenţie, toate scornelile lor or să-ţi rămână în cap. N-o să poţi nici măcar să le repeţi, dar o să le crezi. [...].

Cu toate acestea, în faţa dezinformării - căreia, în opinia lui, Rusia modernă i-a cedat parţial, mai ales din vina elitei cultivate de la putere - el pledează totuşi excepţia rusă.

Ortodoxia, afirmă el, protejează Rusia de virusul fricii eshatologice: acestei miasme care, după părerea sa, a făcut atâta rău în mediul protestant, sau derivat din protestant - publicul fiind mai interesat de o organizaţie politică satisfăcătoare decât de mântuirea veşnică -, ortodoxia îi opune, cu o sfântă imprudenţă, căinţa.

Or, chiar şi în materie de dezinformare, căinţa este un decapant puternic.

Actualitatea, după părerea lui Kara-Murza, nu trebuie să fie interpretată în Rusia ca în mediul burghez: pentru majoritatea 'noilor ruşi' (cei pe care Occidentul i-a tratat rapid drept mafioţi), bussines-ul este o aventură nouă, un vagabondaj în zări necunoscute. Chiar aşa? 'Noii ruşi' nu dispreţuiesc profitul, dar am greşi uitând că, printre altele, la Moscova a fost reconstruită pe cheltuiala lor, pornind de la nimic şi în starea lor originară, imensa catedrală aurită a Hristosului Mântuitor pe care Stalin o înlocuise cu o piscină.

Nu se cunosc exemple similare în Occident."


Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, traducere din limba franceză de Nicolae Baltă, Pro Editură şi Tipografie, Colecţia "Universuri secrete", Bucureşti, 2007, p. 86-93.

Vladimir Cosma - Destin pe portativ (In Premiera - Antena3)

Aici A EXISTAT Casa Alexandru Rosetti

Politică internaţională, acum şi în româneşte

Sătul de gunoaiele cu care presa românească "îţi încântă" ochii? Eşti dornic să cunoşti şi ceea ce se întâmplă şi prin alte părţi ale lumii? Vrei să scapi de veşnicele personaje de tip Becali, Zăvoranu, Columbeanu şi Monica? Vrei să cunoşti (sau să-ţi faci o părere) asupra cauzelor ce au dus lumea în derivă? Vrei să vezi lumea şi din alte perspective?

Acum este ceva mai uşor. Mai vechea revistă "Courriere International" nu numai că s-a relansat în mediul internautic, dar îşi publică condensarea de material jurnalistic internaţional în mai multe limbi. Spre bucuria noastră, găsim articolele traduse şi în limba română.

Adresa siteului: http://www.presseurop.eu/ro În plus, are şi acea facilitate de abonare numită RSS prin care - precum la bloguri - putem avea acces imediat şi facil la noile reportaje.

Văzusem eu la Institutul francez că revista îşi schimbase grafica dar nu ştiam de ce. Până astăzi, când am dat de un link spre acest site pe blogul lui Alexandru Racu.

Mai rămân însă cu nostalgia de mult defunctei reviste Lumea.

Pentru nostalgici: Mecano - Hijo de la luna

Vara lui '90. În surdină, noaptea, Radio Contact îşi difuza lista de redare. Printre melodii se remarca una foarte lirică, în spaniolă. Peste un an, odată cu transmisiile TV5 Europe, cum se numea postul TV în vremea aceea, aveam să aflu (şi să văd) cine interpreta. Mult mai apoi aveam să aflu că Mecano lansase melodia Hijo de la luna încă din 1986. Cover-urile ulterioare ale diverşilor artişti parcă nu mai au aceeaşi intensitate şi pasiune. Poate cu excepţia versiunii realizate de Sarah Brightman. Vă las să vă delectaţi mai jos cu acest cântec superb.

Tonto el que no entienda.
Cuenta una leyenda,
que una hembra gitana
conjuró a la Luna hasta el amanecer.
Llorando pedía,
al llegar el día,
desposar un calé.

—«Tendrás a tu hombre, piel morena
—desde el cielo habló la luna llena—,
pero a cambio quiero
el hijo primero
que le engendres a él.
Que quien su hijo inmola
para no estar sola,
poco le iba a querer».

Estribillo:
Luna, quieres ser madre
y no encuentras querer
que te haga mujer.
Dime, Luna de plata,
qué pretendes hacer
con un niño de piel.
Hijo de la Luna.

De padre canela, nació un niño
blanco como el lomo de un armiño,
con los ojos grises
en vez de aceituna.
Niño albino de Luna.
—«¡Maldita su estampa!,
este hijo es de un payo
y yo no me lo callo».

Estribillo

El gitano, al creerse deshonrado,
se fue a su mujer cuchillo en mano.
—«¿De quién es el hijo?
¡Me has engañao fijo!».
Y de muerte la hirió.
Luego se fue al monte
con el niño en brazos
y allí le abandonó.

Estribillo

Y las noches que haya luna llena,
será porque el niño esté de buenas.
Y si el niño llora,
menguará la Luna
para hacerle una cuna.
Y si el niño llora,
menguará la Luna
para hacerle una cuna.

Un mare român : VLADIMIR COSMA

Sute de filme, seriale şi emisiuni de televiziune îi conţin numele pe generic. În special cinematografia franceză îi datorează enorm la categoria ilustraţie muzicală. Filme care au înveselit viaţa, copilăria, revin în memorie mai repede prin muzica lui. A lui Vladimir Cosma .

Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea a III-a )

Partidul demite, Patriarhia ajută ( p. 591-592 )

C.M. : Momentul de ruptură a fost în 1972. [...] Ceauşescu mă cheamă la el şi dintr-o dată mă anunţă că nu mai sunt ministru de Externe. [...] Aceasta a fost concedierea mea. [...] Simţeam că împotriva mea începuse o adevărată prigoană. Normal că el, Ceauşescu, a fost încunoştinţat despre reacţia mea.

L.B. : Cum, oare ?

C.M. : Aşa cum afla de toate, prin aparatul de urmărire pe care-l avea. Probabil gândidu-se că voi face ceva ce nu i-ar conveni, a vrut să vorbească cu mine. Dar am plecat.

L.B. : Unde puteaţi pleca ?

C.M. : Normal că nu mai puteam să plec din ţară. Dar am părăsit Capitala. Întâi m-am dus la "Cota 1400". Acesta era hotelul meu favorit, mai sus de Sinaia. [...] Stăteam la hotel cu soţia mea şi purtam asupra mea un revolver.

L.B. : Un revolver ?

C.M. : Da. Aveam voie să port armă. Cât am stat în acel hotel, am fost continuu urmărit. Îi vedeam pe cei de la Securitate, puşi să mă urmărească, imediat ce ieşeam din cameră. Fie că mergeam pe jos, mă plimbam prin faţa hotelului sau cu maşina, cu telefericul, ei erau la un metru în spatele meu. O urmărire sălbatică de nesuportat. Am pus mâna pe telefonul hotelului şi l-am sunat pe prim-secretarul judeţului. I-am spus : "Ia golanii ăştia de pe capul meu că nu mă lasă să trăiesc !". Cum mă aşteptam, el mi-a răspuns că nu ştie de nimeni şi de nimic. Şi-atunci, într-o zi am conceput cu nevastă-mea un plan să fugim de-acolo. Era cu noi şoferul meu, în care ajunsesem să avem destulă încredere. Şi am fugit. Am pornit cu nevastă-mea să ne plimbăm pe şosea, cu cel care ne urmărea după noi. În acest timp, şoferul ne-a încărcat lucrurile în maşină. Când a terminat, ne-a ajuns cu maşina din urmă şi am urcat aproape din mers. De la Sinaia, pe drumul ce traversează muntele, am ajuns la Târgovişte, de unde era directorul hotelului "Cota 1400" - dar nu aveau, în casa părintească, mijloace să ne găzduiască. Neavând încotro, ne-am îndreptat către hotelul partidului din Târgovişte, unde n-am stat mai mult de o jumătate de oră.

L.B. : De ce ?

C.M. : Ce rost avea să stăm acolo şi s-o luăm de la capăt cu alţi însoţitori după noi ?

L.B. : Vi se luase cumva şi locuinţa de la Bucureşti ?

C.M. : Nu ni se luase, dar când am plecat la "Cota 1400", închisesem tot. Era ger, era iarnă şi pe drumul către Bucureşti au apărut alţi însoţitori care ne escortau. Am ajuns la casa noastră, dar în apropierea ei se aflau deja postaţi alţii. Am luat atunci legătura cu patriarhul Iustinian. La-m rugat să ne sprijine în această situaţie şi să ne ajute să găsim un adăpost unde să nu fim urmăriţi. El a înţeles şi ne-a trimis la Cozia.

L.B. : La mânăstire ?

C.M. : Da, la mânăstire. Am stat acolo câteva săptămâni. În timpul acesta, am devenit o figură. Şedeam într-o cămăruţă, lângă biserica lui Mircea cel Bătrân. O cameră cu două pătucele, pentru mine şi nevastă-mea. Acum mi se pare o copilărie când îmi amintesc cum dormeam şi acolo cu revolverul la cap. Mă împrietenisem cu preotul. Cele câteva săptămâni au fost o cură de odihnă, dar şi un prilej de reflecţie. Şi de însănătoşire sufletească. Numai că între timp începuse pelerinajul.

L.B. : Al cui ?

C.M. : Veneau camioane, autobuze cu vizitatori la mânăstire. După ce stăteau la slujba bisericească şi vizitau obiectivele turistice, voiau să se fotografieze cu mine.

L.B. : În ce calitate ?

C.M. : Spuneau călugărilor că auziseră că se află acolo şi fostul ministru de Externe, că ar vrea să-l vadă şi să rămână cu o amintire de la această întâlnire. Că ar vrea să aibă o fotografie cu el, mai ales că a fost preşedinte ONU... Dacă şi el este de acord. "El" - adică eu – era totdeauna de acord. Şi veneau tot mai mulţi...

„Studenţi” în Occident ( p. 606 )

L.B. : Ca fostă studentă la finele deceniului opt, ştiu bine că nici o instituţie de învăţământ superior din România nu punea în circuitul liber burse în străinătate. Sunt îngrozită însă de naivitatea unor politicieni care au promovat în funcţii importante de decizie "somităţi" cu titluri obţinute în străinătate în acea vreme, pentru că nu există decât o cale pentru obţinerea lor – apartenenţa la DIE.

C.M. : Sau o legătură foarte apropiată cu mişcarea comunistă internaţională. Aceasta e cazul, probabil, destul de singular al lui Petre Roman, al cărui tată avea multe legături printre foştii cominternişti din Occident...

Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.