vineri, 31 ianuarie 2014

Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 1

Locul 1: PATIMILE LUI HRISTOS (The Passions of Christ, 2004)

AM GLUMIT!

Locul 1: EVANGHELIA DUPĂ MATEI (Il Vangelo Secondo Matteo, 1964)

Cu fiecare an ce trece, acest film realizat de un mare chinuit, Pier Paolo Pasolini, capătă o forţă din ce în ce mai mare. Mătură practic cu toată bombonăraia, dulcegăraia şi pietismul producţiilor mai mult sau mai puţin hollywoodiene, începând cu "Iisus din Nazaret" şi terminând cu "Patimile..." mai înainte pomenite. O producţie prin care LOGOSUL (Cuvântul) lui Dumnezeu străpunge istoria cu toată forţa şi energia, o forţează să-şi schimbe direcţia. Nu prin efecte speciale, nu prin pirotehnie, prin spectaculoase jocuri de lumină. Ci prin interpretarea unor "actori", de fapt impropriu spus "actori" de vreme ce a folosit nişte neprofesionişti. Prieteni, ţărani, lucrători - acesta e materialul uman pe care l-a folosit. Şi un tânâr de 19-20 de ani personificându-l pe Iisus de o manieră opusă în întregime clişeelor imagistice impuse de la Renaştere încoace. Un Iisus cu o statură mai degrabă filiformă dar, paradoxal, dominatoare, care nu este nici blond, nu are nici ochi albaştri şi nici o barbă impunătoare. Iar în jurul lui se desfăşoară o mulţime compusă din feţe comune, trudite, butucănoase chiar.

Şi cu toate acestea, o undă de hieratism cuprinde totul, ceea ce lipseşte în mare parte în producţiile cu conţinut biblic. Sfinţenia ce pare că iradiază provine tocmai din acest material uman aparent brutal. Feţele personajelor acompaniate de cinematica peisajelor capătă un aer iconic provenit poate din referinţa picturală ce se ghiceşte a fi preluată din operele pre-renascentiste, necontaminate cu duh păgân. Cât să fie alegere conştientă? Tind să cred că în totalitate.

Interesant lucru şi cu peisajele alese drept "platou de filmare". Sunt locuri concrete din Italia ce i s-au părut lui Pasolini a fi cât mai aproape de situaţia momentului evanghelic. Mie mi se mai pare ceva, şi am observat lucrul acesta şi la "Andrei Rubliov": parcă i s-ar da dreptate lui Blaga, care făcea referire la un spaţiu matrice al popoarelor. În cazul nostru, ca să reamintim, vorbea Blaga de unduirea deal-vale: spaţiul mioritic. Dar în cazul ruşilor care ar fi stilistica spaţială? A marilor orizonturi nesfârşite. Ori în "Rubliovul" lui Tarkovki actul hristic se manifestă în cel mai tipic spaţiu rusesc iar dorinţa ce cuprinde sufletul rusesc este aidoma. În mod asemănător stau lucrurile şi cu spaţiul filmat de Pasolini, doar că acum avem de-a face cu cel italic, fragmentat, strident şi tumultos. O formă naţională dată materialului hristic.

În contrabalans, ca ilustrare a mesajului universal adus de Creştinism, avem fabbuloasa ilustraţie muzicală, un melanj de muzici din colţuri diverse, dar nu o babilonie ci funcţionând ca un întreg ce se completează. O simfonie în diversitatea stilurilor!

"Ateu" (dar în ce măsură oare?), marxist, comunist, pidosnic. Şi cu toate acestea Pasolini, prin filmul său, a uimit (şi uimeşte!) instantaneu mai întâi prin lipsa de ireverenţiozitate pe care o aşteptau mai ales cei de stânga la adresa lui Hristos cât şi prin falsul iconoclasm care i s-a reproşat dinspre o anumită dreaptă.

"Cum se face că o persoană ca Pasolini" - cu tarele sale, adică - "tocmai una ca aceasta a reuşit să realizeze un asemenea film?", l-am întrebat pe maestrul Sorin Dumitrescu la târgul Gaudeamus. Iar acesta, vehement până atunci în contra serialului lui Zeffirelli ("Iisus din Nazaret") a ridicat neputincios din umeri, fără să poată explica.



Niciun comentariu: