Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 1

Locul 1: PATIMILE LUI HRISTOS (The Passions of Christ, 2004)

AM GLUMIT!

Locul 1: EVANGHELIA DUPĂ MATEI (Il Vangelo Secondo Matteo, 1964)

Cu fiecare an ce trece, acest film realizat de un mare chinuit, Pier Paolo Pasolini, capătă o forţă din ce în ce mai mare. Mătură practic cu toată bombonăraia, dulcegăraia şi pietismul producţiilor mai mult sau mai puţin hollywoodiene, începând cu "Iisus din Nazaret" şi terminând cu "Patimile..." mai înainte pomenite. O producţie prin care LOGOSUL (Cuvântul) lui Dumnezeu străpunge istoria cu toată forţa şi energia, o forţează să-şi schimbe direcţia. Nu prin efecte speciale, nu prin pirotehnie, prin spectaculoase jocuri de lumină. Ci prin interpretarea unor "actori", de fapt impropriu spus "actori" de vreme ce a folosit nişte neprofesionişti. Prieteni, ţărani, lucrători - acesta e materialul uman pe care l-a folosit. Şi un tânâr de 19-20 de ani personificându-l pe Iisus de o manieră opusă în întregime clişeelor imagistice impuse de la Renaştere încoace. Un Iisus cu o statură mai degrabă filiformă dar, paradoxal, dominatoare, care nu este nici blond, nu are nici ochi albaştri şi nici o barbă impunătoare. Iar în jurul lui se desfăşoară o mulţime compusă din feţe comune, trudite, butucănoase chiar.

Şi cu toate acestea, o undă de hieratism cuprinde totul, ceea ce lipseşte în mare parte în producţiile cu conţinut biblic. Sfinţenia ce pare că iradiază provine tocmai din acest material uman aparent brutal. Feţele personajelor acompaniate de cinematica peisajelor capătă un aer iconic provenit poate din referinţa picturală ce se ghiceşte a fi preluată din operele pre-renascentiste, necontaminate cu duh păgân. Cât să fie alegere conştientă? Tind să cred că în totalitate.

Interesant lucru şi cu peisajele alese drept "platou de filmare". Sunt locuri concrete din Italia ce i s-au părut lui Pasolini a fi cât mai aproape de situaţia momentului evanghelic. Mie mi se mai pare ceva, şi am observat lucrul acesta şi la "Andrei Rubliov": parcă i s-ar da dreptate lui Blaga, care făcea referire la un spaţiu matrice al popoarelor. În cazul nostru, ca să reamintim, vorbea Blaga de unduirea deal-vale: spaţiul mioritic. Dar în cazul ruşilor care ar fi stilistica spaţială? A marilor orizonturi nesfârşite. Ori în "Rubliovul" lui Tarkovki actul hristic se manifestă în cel mai tipic spaţiu rusesc iar dorinţa ce cuprinde sufletul rusesc este aidoma. În mod asemănător stau lucrurile şi cu spaţiul filmat de Pasolini, doar că acum avem de-a face cu cel italic, fragmentat, strident şi tumultos. O formă naţională dată materialului hristic.

În contrabalans, ca ilustrare a mesajului universal adus de Creştinism, avem fabbuloasa ilustraţie muzicală, un melanj de muzici din colţuri diverse, dar nu o babilonie ci funcţionând ca un întreg ce se completează. O simfonie în diversitatea stilurilor!

"Ateu" (dar în ce măsură oare?), marxist, comunist, pidosnic. Şi cu toate acestea Pasolini, prin filmul său, a uimit (şi uimeşte!) instantaneu mai întâi prin lipsa de ireverenţiozitate pe care o aşteptau mai ales cei de stânga la adresa lui Hristos cât şi prin falsul iconoclasm care i s-a reproşat dinspre o anumită dreaptă.

"Cum se face că o persoană ca Pasolini" - cu tarele sale, adică - "tocmai una ca aceasta a reuşit să realizeze un asemenea film?", l-am întrebat pe maestrul Sorin Dumitrescu la târgul Gaudeamus. Iar acesta, vehement până atunci în contra serialului lui Zeffirelli ("Iisus din Nazaret") a ridicat neputincios din umeri, fără să poată explica.

Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 2

Locul 2: ANDREI RUBLIOV (Андрей Рублёв, 1966)

Filmul lui Andrei Tarkovski ("Copilăria lui Ivan", "Solaris", "Călăuza", "Nostalgia") a fost gândit pe timpul lui Hruşciov (o perioadă de alte mari persecuţii pentru Biserică), realizat pe timpul lui Brejnev şi ţinut mai apoi pentru o bună perioadă de timp ascuns de cenzură. Pe de-o parte tema mistică era în conflict cu regimul; pe de altă parte tabloul dezastrului istoric reflectat de film putea fi lesne comparat cu stihia ce se năpustise asupra Rusiei după 1917. Iar iconica concluzie a filmului neliniştea şi mai mult, venea ca un verdict biblic pus patimilor iraţionale omeneşti, de orice natură ar fi acestea.  


Finalul acela plin de energie mă trimitea cu gndul la un vulcan plastic al dumnezeirii ce iese, ce irumpe, paradoxal, dintr-o lume violentă. O dezlănţuire tragică filmată în alb-negru suprimată prin câteva secvenţe de final în peliculă color ca un gând al Învierii şi al îndumnezeirii. De aici oare prezenţa în punctele cheie a calului? Sau nici nu este vorba de cal ci un simbol al altui simbol, o reprezentare a licornului, fiinţa mitologică care umplea imaginarul evului mediu?

Nu îl vedem (sau nu am observat eu) pe iconar pictând. Şi pare ciudat. Doar o clipă de furie neputincioasă în momentul  în care vede imposibilă realizarea proiectatei zugrăviri a scenei Judecăţii de Apoi. În acel moment, Andrei Rubliov (rol jucat de Anatoli Soloniţân) are o reacţie de furie abstractă. Devenim martori ai conflictelor interioare care-l macină înainte de a arde religios şi artistic în minunatele icoane.

Un film de rumegat şi de revăzut mereu. Cu faţete totdeauna surprinzătoare. Ca exemplu, revâzându-l acum, mi-a sărit în ochi ataşamentul iconarului Andrei pentru... mincinoşi. Ucenicul său Foma, ucis în raidul "fratricid", e etichetat de mincinos. Cel pentru care, în episodul ultim al filmului, Andrei renunţă la jurământul tăcerii, Boris, este la rândul lui un mincinos. Unul de geniu. Cu har! Clopotul său creat doar din inspiraţie capătă glas. Şi glas recapătă şi iconarul.


Îl puteţi vizina în întregime, cu subtitrare românescă, accesând linkul de mai jos:


http://filmehd.net/andrey-rublyov-1966-filme-online-gratis.html


Pe Youtube există o versiune uşor... cenzurată:

Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 3

Locul 3: FRANCISC (Francesco, 1989)

Când am revăzut acest film, la televiziunea italiană RAI 1, m-am decis să fac topul în cauză. Era la o zi, două de Crăciun, în mijlocul nopţii şi zappam de pe un post pe altul. Pe RAI se difuza filmul Lilianei Cavani ("Galileo", "Pielea") şi m-a ţintuit, ca de fiecare dată, pe canapeaua din faţa televizorului. Îl mai văzusem, tot la italieni, dar nu şi pe posturile noastre de televiziune, prea ocupate cu difuzarea de producţii pietisto-eretice atunci când nu transmit (de sărbători!) filme ultra-violente.

Liliana Cavani mai încercase să abordeze cinematografic viaţa lui Francisc de Assisi, cu un film de televiziune produs în 1966. Am încercat să-l urmăresc dar mi s-a părut tezist încă de la primele cadre. Ce să se fi petrecut cu regizoarea în anii ce au urmat? Pentru că revenirea asupra subiectului, peste ani şi ani, a dat lumii o privire asupra tainei credinţei.


Mickey Rourke ("Nouă săptămâni şi jumătate", "Orhideea sălbatică", "Luptătorul"), adică "băiatul rău al Americii", după cum era - şi este - cunoscut, reuşeşte să aducă în faţa privitorului tensiunea, fervoarea şi setea după Hristos trăite de misticul medieval. Cred că este cel mai bun rol al său, cel puţin până la "The Hustler". Urmarea Evangheliei în integralitatea sa, act de nebunie într-o lume numită "creştină" dar prezentată atroce de regizoarea italiană. Violentă, coruptă, insensibilă. Materialistă şi opacă. O lume căreia îi este de neînţeles asumarea Crucii în integralitatea ei.

Şi aici cred că punctează Liliana Cavani asupra celorlalţi creatori care au încercat şi ei să prezinte cinematografic viaţa sărăcuţului din Assisi. Aceia ne ofereau montări pompoase din rândul supraproducţiilor, dar în care lipsea duhul. Aici avem încercarea de a vedea cum se ajunge la sfinţenie.

Filmul se bucură şi de prezenţa actriţei britanice Helena Bonham Carter ("Fight Club", "Planeta maimuţelor", "Discursul regelui") cât şi de ilustrarea sonoră adusă de muzica lui Vangelis.

Nu recomand versiunea americană a filmului. Este ciuntită crunt. Vă sfătuiesc să o vizionaţi pe cea italiană.

Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 4

Locul 4: MAICA IOANA A ÎNGERILOR (Matka Joanna od Aniołów, 1961)

Am pomenit la filmul "Exorcistul" de prezenţa pe coloana sonoră a unor secvenţe muzicale preluate din opera dodecafonică a lui Krzysztof Penderecki, "Diavolii de la Loudun". Iată că în acest film ne aflăm din nou în faţa unui eveniment istoric inspiraţia altui creator polonez, de data aceasta din cinematografie, Jerzy Kawalerowicz ("Faraonul", "Adevăratul sfârşit al războiului"), ce precede cu un deceniu filmul lui Ken Russell, "Diavolii" ("The Devils").

În general, cei care recenzează filmul se ocupă de prezentarea evenimentelor istorice care au stat la baza scenariului. Dar nu aceasta a fost intenţia regizorului, care a mutat cu totul scena evenimentelor, din Franţa în extremitatea orientală a Poloniei, într-un cadru auster - o pustietate! - redus cât mai mult la esenţial. Iar miezul se doreşte a fi o dezbatere despre rău şi cauzele sale, ispită şi cădere, toate fiind teme anistorice.

În genere, spectatorii sunt fascinaţi de cinematica filmului, de scenele coregrafice care se impun retinei, de scenele care o au în prim-plan pe superioara mânăstirii, maica Ioana, interpretată de Lucyna Winnicka, ori de dialogul dintre rabin şi părintele Jozef Suryn - în ambele roluri aflându-l pe Mieczyslaw Voit. Sunt de impact dar mi se pare o eroare majoră descifrarea filmului doar în funcţie de aceste secvenţe.

Să obsevăm că spaţial conflictul se desfăşoară pedouă spaţii principale: cel al mânăstirilor "posedatelor"; un tampon în care se găsesc rămăşiţele rugului ce l-a consumat pe fostul preot, spaţiul "civil"; al hanului. Alături, ca un supliment, locuinţa rabinului, tot din spaţiul extramonahal. Ori, acest din urmă loc - cel populat de mireni - apare şi el ca fiind bântuit de personaje malefice, cu figura hangiului în centru, mijloc de pervertire sufletească.

Dar tot aici, la han, ne lovim şi de personajul "secundar" (dar în realitate cât de secundar?) al grăjdarului Kaziuk. Un înger păzitor? Maica Ioana asemuise îngerul păzitor (care o părăsise) ca având figura lui Kaziuk. Cu tovarăşul său de muncă, Kaziuk se comportă ca un îndrumător pe calea bunului simţ, al cumsecădeniei. Îi protejează acestuia gândurile. El chiar ghidează! Îi conduce drumul preotului Suryn până spre mânăstirea unde era trimis. Şi mai are un dar: al deosebirii duhurilor, pentru că grăjdarul este cel ce subliniază spre final că preotul Suryn şi sora Margareta erau, la rândul lor, posedaţi. De aceea, fiind un "nevinovat" asupra căruia stricăciunea nu-şi putea întinde aripa, să fie el şi cu tovarăşul său (tot o obşte!) o primejdie care se cerea înlăturată din calea răspândirii urâciunii în lume?

Pe de altă parte această producţie cinematografică poloneză îmi pare că se referă şi la un alt fel de "îndrăcire". La aceea spirituală provocată de ideologii. Să fim bine înţeleşi! În acei ani comunismul NU putea fi denunţat - mai ales prin intermediul unei arte de mase precum cinematografia - în mod direct. Ori comunismul, ca şi alte isme, provine din ispita fericirii universale. Un soi de religie seculară ce doreşte instalarea unei împărăţii a "purităţii" ("sfinţeniei", ca să traducem) de forma unui pat al lui Procust în care să fie inclus realul. O fericire obligatorie tuturor, indiferent de consecinţe şi provenind din orgoliul nemăsurat al unor "zeloşi". Ce altceva este toată "dialectica" actelor ce se petrec între maica Ioana şi părintele Suryn? Ea vrea să impună sfinţenia, dar nu şi să-i trăiască parcursul. Suryn vrea, la rândul lui, să o elibereze, dar indiferent de preţ, pe care nu-l plăteşte el direct, ci prin sângele altora.

De unde să provină greşeala părintelui Suryn. De la neconştientizarea realismului rugăciunilor pe care le spune? În secvenţa de început îl vedem rostind în latină Psalmul 50 (51 la catolici), de pocăinţă - şi, ca o paranteză, în filmul Ostrov aflăm şi acolo rostit acelaşi psalm. Să fie vorba de puţina cunoaştere a peisajului uman? Ar fi avut la îndemână sfaturile părintelui Brym. Neîncrederea în învăţăturile Bisericii sale? Dar rabinul la care se dusese pentru sfat cercata şi el, disperat, Misalul roman (Liturghierul, cum ar fi la noi), un amănunt care nu a sărit în ochii celor care au analizat filmul. Atracţia erotică reprimată, la care fac referire atâţia din cei ce comentează? Penibil. Cert este că a pierdut din vedere consecinţele.

Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 5

Locul 5: INSULA (Ostrov, Остров, 2006)

O problemă au privitorii dintru început cu acest film. Ca să-l vizioneze trebuie să fie mai întâi creştin-ortodocşi. Altminteri vor fi paraleli şi nu vor înţelege nimic din film. Vor încerca să aibe doar o abordare estetizantă şi vor strâmba din nas. Ceva cam în stilul în care au reacţionat unii după întâlnirile cu Teofil Pârâian, ca să dau un exemplu: "Ce mare lucru! Ne-a vorbit un bunicuţ ca acela pe care-l avem la ţară".

Piedica aceasta odată trecută, putem intra în fondul problemei. De ce Pavel Lunghin, regizorul filmului (dar şi al "Taxi Blues" sau "Ţar") nu a încercat să ilustreze cinematografic viaţa unui sfânt, a unui monah, a unui slujitor al Domnului, documentat concret istoriceşte? A preferat însă să creeze un personaj fictiv - părintele Anatoli, interpretat de Piotr Mamonov - în care să se combine situaţii des întâlnite în vieţile exemplare ale sfinţilor. De la pocăinţă şi smerenie, la fapte minunate şi nebunie întru Hristos. Cine ar fi curios să caute prin vieţi de sfinţi mai noi sau mai vechi, s-ar ciocni cu asemenea fenomene cu un dozaj variabil. În ceea ce priveşte cazul de faţă, dozajul este perfect. Bun, pentru necredincioşi, atei sau agnostici nu ar conta, pentru că aceştia ar căuta motivaţii, ar specula şi ar cârti. Aşijderea şi pentru sectanţi. Deci, ne reîntoarcem la primul paragraf.

Îndeosebi cei cu pretenţii intelectuale ar cârti. Poate şi dintr-un soi de gelozie ce vine din dorinţa de faimă, de adulaţie de către public. Dar la aceştia nu vine nici femeia chinuită de gândul avortului, nici părinţi disperaţi că nu-şi pot vindeca copiii, nu ajung şi nici nu pot chinul adus de "bolile psihice" unde aceste personaje îi includ şi pe îndrăciţi, din motive ce ţin de refuzul admiterii existenţei demonilor şi a acţiunii malefice. Am mai spus la un film anterior că toată liota de "cadre ştiinţifice" nu a reuşit să vindece un singur bolnav psihic dar ştie foarte bine să inventeze categorii de anomalii. Revenind la intelectualii noştri, aceştia nu pot realiza nici existenţa unui mediu monahal, nu şi-l pot închipui decât prin tablouri fantaste sau exotice în genul aberaţiilor din filmul lui Mungiu, "După dealuri", ca să venim cu un exemplu autohton. Ori filmul de care ne ocupăm are şi meritul de a sublinia chiar micile mâncătorii din peisajul mânăstiresc, fără exagerări, mai degrabă ca o punctare a slăbiciunilor omeneşti inerente.

Poate de aceea orgoliile, slăbiciunile, laşităţile acestui univers uman destul de mic ce ne este înfăţişat (părintele Filaret, părintele Iov, Nastia sau Nina Usatova) apar, oarecum, cu un dram de încărcătură negativă mai mare decât vina covârşitoare ce îl macină de zeci de ani pe părintele Anatoli. Să vină aceasta de la faptul că au devenit obişnuinţă şi deci o povară mult mai grea pentru fiecare? Precum confortul în care vroia să trăiască un doritor de pustnicie, trufia intelectuală în care vieţuia un doritor de puritate monahală, alibiurile profesionale pentru femeia ce dorea vindecarea copilului olog? Micile meschinării ce ne ţin în loc.

Dar există şi extremele! Un maniheism repudiat inteligent dar şi printr-o asceză continuă şi prin depăşirea... orgoliilor. Îi vedem la început pe Anatoli şi pe superiorul său, Tihon, în două posturi antagonice, de la degradarea josnică a primului, la trufia "eroică" a celui de-al doilea. Dar, erau acestea atitudinile corecte? Răspunsul regizorului venit prin traiectoria glonţului aflată la final ne spune că nu, că Dumnezeu găseşte ALTĂ cale. A smereniei - dar nu a umilirii - în cazul lui Anatoli; a realismului liber acceptat - dar nu a trufiei oarbe - în cazul lui Tihon.