Locul 8: EXORCISTUL (The Exorcist, 1973)
Am găsit în "Partea Diavolului" a lui Denis de Rougemont aceste vorbe: "Cea mai mare înşelătorie a Diavolului este aceea să ne facă a crede că nu există". Evangheliile sunt pline de istorisiri despre Hristos alungând demonii şi vindecând posedaţi. Cărţile de cult conţin rugăciuni prin care spiritele malefice sunt alungate. La botezul fiecăruia din noi se rostesc o serie de rugăciuni denumite "exorcisme". În ziua de Sfântul Vasile ar fi trebuit să se rostească Molitfele acestui sfânt cu un conţinut atât de cutremurător.
Dar, cu toate acestea, în lumea de astîzi se uită că există un "război nevăzut" în care este cuprinsă toată făptura. "Diavol? Fugi, domle' de-aici! Astea sunt superstiţii medievale. Noi am progresat şi ştim că vorbim de boli psihice." Cam aşa sună frazele tipice ale scepticilor contemporani. Pentru ei, dacă au catalogat evenimentele în nişte categorii botezate pompos, cu acest lucru s-au rezolvat lucrurile. Li s-a pus frumos ştampila de "boli psihice" şi situaţia e clară. Nici nu mai contează că ŞTIINŢA (ce termen drag!) nu a reuşit pe nimeni să restabilească, nici un "bolnav psihic" nu a fost vindecat de liota de doctori, psihiatrii, psihologi şi psihanalişti. Poate doar ţinuţi o vreme sub control.
Într-un fel, aşa se prezintă lucrurile şi cu filmul în cauză realizat de William Friedkin ("Filiera franceză", "Viaţă şi moarte în L.A."). A fost încadrat repede la categoria horror. Soluţie convenabilă pentru menajarea confortului mental contemporan. De ce să se preocupe lumea de drama lui Chris MacNeill, mamei fetiţei posedate - şi observaţi-i de acum înainte interpretarea lui Ellen Burnstyn ("Ultimul spectacol cinematografic", "Alice nu mai locuieşte aici")? De ce să se bage de seamă că titlul îl pune drept personaj principal pe preot ("Exorcistul") iară nu procesul în sine ("exorcismul")? E mai simplu de spus "horror" şi gata!
Dar nu asta a fost intenţia realizatorilor. Tocmai realismul montării ne trimit spre situaţii veridice de viaţă care chiar se petrec şi care s-au mai petrecut în trecut. De altminteri chiar coloana sonoră ne dirijează spre aceeaşi direcţie. Muzica atonală a lui Krzysztof Penderecki este extrasă din opera acestuia numită "Diavolii de la Loudun", având ca subiect cazul de... posedare în masă petrecut în secolul al XVII-lea în Franţa. Este o muzică în ton cu oglindirea distrugerii personalităţii sub influenţa malefică, contrabalansată de "Clopotele tubulare" ("Tubular bells") ale lui Mike Oldfield.
Legat de apariţia acestui film, mi se pare semnificativ că marchează acea perioadă din istoria contemporană în care excesele erau la ordinea zilei - dezordinea morală, sexuală, droguri, rebeliune, secte (între care şi culte luciferice), influenţe extrem-orientale. Pe scurt, ceea ce s-a numit "generaţia hippie".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu