Cum rămâne cu vila lui Lucreţiu Pătrăşcanu, domnule Ponta?

Sursa: Ziarul Tricolorul

În fotografia de mai sus, după cum se poate şi citi, este surprinsă vila lui Lucreţiu Pătrăşcanu de la Poiana Ţapului, clădire care a intrat într-un mod extrem de suspect în prorietatea familiei lui Victor Ponta. Reamintim că Lucreţiu Pătrăşcanu (un adevărat om de stânga) a fost ucis la ordinul Moscovei pentru că, printre altele, a fost unul din autorii actului de la 23 August (care a dat peste cap planurile de sovietizare imediată a ţării) şi, totodată, a avut curajul să afirme că “înainte de a fi comunist, este român”! Procesul său a fost unul dintre cele mai dramatice şi – iar aici ar trebui să fie şi un motiv de mândrie naţională – spre diferenţă de celelalte procese staliniste, Lucreţiu Pătrăşcau a fost cam singurul cu o atitudine demnă în faţa acuzatorilor. DAŢI ÎNAPOI VILA, domnule Victor Ponta! Luaţi exemplu de la Adrian Năstase, care din averea sa a constituit un Muzeu al Hărţii, şi înfiinţaţi o Casă memorială “Lucreţiu Pătrăşcanu”!

 

Pentru a vă lămuri, găsiţi mai jos diverse materiale care documentează şirul înşelătoriei comise de familia lui Victor Ponta faţă de moştenitorii lui Lucreţiu Pătrăşcanu.

Din volumul Laviniei Betea, “Lucreţiu Pătrăşcanu – Moartea unui lider comunist”, lucrare distinsă cu premiul Academiei Române pentru istorie în 2003, ediţia a treia adîugită, Editura Curtea veche, Bucureşti 2011, p. 460-461:

“Mama lui Lucreţiu Pătrăşcanu decedase la sfârşitul lui martie 1954, cu puţină vreme înainte de procesul fiului său. Văduvă din 1937, după arestarea fiului şi a ginerelui, fusese mutată în domiciliu obligatoriu la Poiana Ţapului, împreună cu fiica sa şi cei doi nepoţi. Trăiau din lecţiile particulare date de fiica licenţiată în litere la Sorbona, dar mama, optimistă ca în anii ilegalităţii comuniste, şi-a aşteptat cu speranţă, până la capătul vieţii, fiul iubit. După rebilitare, surorii lui Pătrăşcanu, periculoasă prin amintirile sale de dublă ostracizată, i s-a sugerat că ar fi mai bine să emigreze. Împreună cu cei doi copii, Nadia şi Andrei, a emigrat în Franţa. Printre amintirile dureroase ale Nadiei Marcu se află şi milogeala zadarnică la prietenii de stânga ai tatălui ei, Geo Bogza şi Tudor Vianu, pentru a fi ajutată să se angajeze.
Dar într-o asemenea încâlceală politică, nu doar oamenii au neobişnuite destine! Casa de la Poiana Ţapului a intrat în urma unor dubioase împrejurări în proprietatea familiei Ponta, “micul Titulescu” din zilele noastre fiindu-i acum moştenitor.”

De pe site-ul www.roncea.net aflăm cum a avut loc furtul vilei din Poiana Ţapului şi reproducea lucruri prezentate mai înainte în “România Mare”:

“Iata cum s-au petrecut lucrurile in cazul furtului Vilei Patrascanu (casa de patrimoniu, construita de D.D. Patrascanu, in care a locuit apoi multi ani fiul sau, Lucretiu Patrascanu).
Ponta a plecat, in vara anului 1990, la Paris si a locuit atunci la doamna Nadia Marcu Pandrea, fiica marelui carturar Petre Pandrea si nepoata de sora a lui Lucretiu Patrascanu. Nadia Pandrea a parasit tara in 1988 si s-a stabilit in Franta, ca refugiat politic. Prietena de familie cu mama lui Ponta (Cornelia Naum) si cu matusa sa – Veronica Nacea, ea i-a oferit lui Ponta adapost. Pentru a-l proteja de chemarile la Politie, Nadia Pandrea il declara nepotul ei.
Nadia Pandrea era mostenitoarea de drept, cu acte-n regula, a Vilei Lucretiu Patrascanu, de la Busteni (Poiana Tapului) si intocmise pentru aceasta cladire un contract de inchiriere, pe o durata de 3 ani, cu matusa lui Ponta, excroaca (cum se va dovedi mai tarziu) Veronica Nacea. Prinzand drag de bunul incredintat spre pastrare si folosinta gratuita, ca-ntre prieteni, surorile Nacea-Naum (deci matusa si mama lui Ponta, evreice) pun la cale o lovitura marsava si ii scriu Nadiei Pandrea, imbrobodind-o ca vila ei de la Busteni este in pericol de a fi confiscata de neo-comunistii lui Iliescu (exista aceste scrisori la dosarul cauzei!) si ca singura solutie era trecerea fictiva a acesteia pe numele lor.
Caz tipic de inselaciune (asa cum s-au pronuntat doua prime instante de judecata). La scrisorile lor se adauga si insistentele in acest sens ale tanarului parsiv Victor Ponta, care arata inca de pe atunci, la frageda varsta de 18 ani, stofa de escroc. Cornelia Naum, mama lui Ponta, vine la Paris pentru a convinge pe doamna Pandrea sa-i dea o procura pentru instrainarea fictiva a Vilei de la Busteni (Poiana Tapului).
Cu procura in mina, escroaca nu se mai opreste decat la notariatul din Campina, unde intocmeste nu un act fictiv, ci unul autentic, de vanzare-cumparare, prin care trece proprietatea cu pricina pe numele celeilalte escroace, sora ei, Veronica Nacea.
Si, pentru ca totul sa para-n cea mai perfecta ordine, se trece si o suma oarecare – 71 mii lei – cu care, in noiembrie 1990, cand s-au intocmit aceste acte, nu mai puteai sa-ti cumperi nici un cotet. Dar, dupa cum avea sa se dovedeasca ulterior, inclusiv cu probe administrative in instanta, nici macar acesti bani nu fusesera inmanati vreodata Nadiei Pandrea. Asadar, jaf in toata regula! Si, pentru ca pagubita sa nu se trezeasca la realitate in urmatorii 3 ani, cand i-ar fi fost mai usor sa conteste legalitatea tranzactiei, surorile escroace Naum-Nacea trimit spre Paris cele mai mieroase depese.
Asigurand-o pe victima jafului lor murdar ca, in fond, nu este vorba decat despre o simpla stratagema, pentru a-i duce de nas pe “alde Iliescu”, care pusesera gand rau Vilei Patrascanu si coplesind-o cu multumiri pentru sejururile lor la Paris. Cand familia lui Pandrea a intentat actiune in instanta, peste cativa ani, era deja asezat in pozitie Victor Ponta, crescut de mic pe pulpele grase al lui Nastase.
Mamica viitorului procuror, controlor guvernamental, si sef de partid de hoti, PSD-ul a dat alaturi de Micul Titulescu proba maiestriei de hoti la drumul mare.”

Prezentăm şi Memoriul înaintat de Nadia Marcu-Pandrea autorităţilor statului, text pe care îl găsiţi pe site-ul ziarului Tricolorul:

Subsemnata NADIA MARCU- PANDREA, ziaristă, fiica avocatului şi scriitorului PETRE PANDREA şi nepoată de soră a lui LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, vă aduc la cunoştinţă un caz ieşit din comun, o faptă atît de murdară şi de revoltătoare, pe care nu ezit s-o inseriez la capitolul „crimă organizată“ şi la care, din păcate, părtaşi au fost, după cum veţi vedea, şi doi dintre „stîlpii” actualei Puteri: secretarul de Stat VICTOR PONTA, nou-numitul şef al Corpului de Control al primului-ministru, şi ALEXE COSTACHE IVANOV, secretar de Stat la Ministerul Justiţiei. Dar iată despre ce este vorba. În anul 1988, dată fiind situaţia politică şi socială din România ceauşistă, ca şi persecuţiile pe care le aveam de suportat, ca fiică şi nepoată a celor mai sus-numiţi, am cerut azil politic în Franţa. Îmi rămînea în Ţară, ca moştenire de familie, vila de la Poiana Ţapului (oraşul Buşteni), construită de bunicul meu, scriitorul D. D. PĂTRĂŞCANU şi transmisă mie, pe cale legală, prin mama mea, ELIZA PĂTRĂŞCANU-PANDREA, care o primise ca zestre din partea părinţilor ei. În aceste condiţii, în care eu eram departe de Ţară, am încredinţat această vilă, pentru folosinţă temporară, celei pe care o credeam cea mai bună prietenă a mea, prietenă din copilărie, VERONICA NACEA (născută NAUM), cadru universitar, şi atunci, ca şi acum, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” – Bucureşti, şefa Catedrei de chimie anorganică. Iar ca lucrurile să fie foarte clare, am întocmit cu sus-numita un contract de închiriere, pe o durată de 3 ani. Între timp, a avut loc răsturnarea de regim politic din decembrie 1989. Dar eu, sfătuită de buna mea prietenă, VERONICA NACEA, ca şi de sora acesteia, CORNELIA NAUM (fostă PONTA şi revenită, prin divorţ, la numele de fată), care mi-au făcut mai multe vizite, în cea mai mare parte pe cheltuiala mea, la Paris, nu m-am întors, cum ar fi fost normal, în Ţară. Ideea pe care au reuşit să mi-o fixeze bine în minte cele două surori, ca şi fiul CORNELIEI NAUM, pe atunci de 18-19 ani, nimeni altul decît actualul secretar de Stat şi şef al Corpului de Control al primului-ministru, VICTOR PONTA, pe care l-am găzduit mai multe luni, ca transfug, la diferite adrese, inclusiv la locuinţa mea din Paris, era aceea că nu aveam ce să caut în România, indiferent de cine avea să cîştige alegerile din 20 mai 1990, întrucît – îmi spuneau ei – şi pentru FSN, şi pentru adversarii acestuia eu eram, prin biografia antecesorilor mei, la fel de indezirabilă. Tributară în cel mai înalt grad spaimelor ce-mi însoţiseră întreaga mea viaţă din România şi ruptă cum eram de realităţile româneşti din ultima vreme, pe care le percepeam doar prin mijlocirea „devotaţilor mei prieteni“, i-am socotit de bună-credinţă şi am mers, cu ochii închişi, pe mîna lor. Astfel, aşa cum am dovedit-o mai tîrziu în Justiţie, cu documente originale, asupra mea se săvîrşea, de către persoanele enumerate mai sus, un dol (în termeni de specialitate, „acţiune săvîrşită cu rea-credinţă, cu viclenie, pentru a determina pe cineva să încheie un contract nefavorabil sau să admită o clauză defavorabilă într-un contract“). Dar, iată cum s-au desfăşurat lucrurile. Prin viu grai, prin scrisori persuasive, ca şi prin emisarii săi speciali (CORNELIA NAUM şi VICTOR PONTA, fiul acesteia), VERONICA NACEA a reuşit să mă convingă că simplul contract de închiriere nu-mi mai putea salva casa de la confiscare şi că singura soluţie pentru salvarea acesteia era încheierea fictivă a unui act de vînzare-cumpărare, între mine şi ea, urmînd ca dreptul meu asupra vilei din Poiana Ţapului (oraşul Buşteni) să fie restabilit de îndată ce lucrurile vor reintra în normal şi mă voi întoarce în Ţară. În acest scop, a fost trimisă la Paris sora ei, CORNELIA NAUM (fosta PONTA), cu un model de procură, pe care i-am legalizat-o, pentru a mă reprezenta în această tranzacţie fictivă, care s-a şi realizat. Caracterul fictiv al acestui act de vînzare-cumpărare reiese cu limpezime atît din scrisorile VERONICĂI NACEA, de dinaintea, ca şi de după întocmirea acestuia, cît şi din aceea că suma tranzacţiei era absolut neserioasă (70.000 de lei, la nivelul lunii decembrie 1990, pentru o vilă care valorează sute de mii de dolari). Dacă mai luăm în calcul şi faptul că nici măcar această insignifiantă sumă nu mi-a fost înmînată vreodată, avem tabloul exact al „seriozităţii“ acelui act.

De altfel, analizînd cu imparţialitate probele pe care le-am administrat prin documente şi martori, atît Judecătoria Sinaia, cît şi Tribunalul Judeţean Prahova mi-au dat cîştig de cauză, constatînd „nulitatea contractului de vînzare-cumpărare autentificat sub nr. 5950/12 decembrie 1990 la fostul Notariat de Stat Local Cîmpina, şi dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui contract“ (sentinţa civilă nr. 577/29 iunie 1999 a Judecătoriei Sinaia şi Decizia nr. 3087/10 decembrie 1999 a Tribunalului Prahova). Dar, hotărît să ducă ticăloşia pînă la capăt, clanul NACEA-NAUM-PONTA  păstrase asul cîştigător în mînecă. Acesta nu era altul decît actualul secretar de Stat de la Ministerul Justiţiei, ALEXE COSTACHE IVANOV, fost şef al Secţiei Civile din Tribunalul Suprem, retras pentru o vreme în avocatură. Şi acum, urmează o poveste incredibilă. În toamna anului 1998, proaspăt reîntoarsă de la Paris pentru a edita lucrările tatălui meu, PETRE PANDREA, mare parte din ele scrise în puşcăriile comuniste şi recuperate prin bunăvoinţa Serviciului Român de Informaţii, căutam un avocat bun, care să mă reprezinte în litigiul ce se ivise, în mod cu totul neaşteptat pentru mine, în vederea recuperării casei de la Poiana Ţapului (oraşul Buşteni). VERONICA NACEA recunoştea, în particular, nulitatea actului de vînzare-cumpărare, dar refuza să-mi înapoieze proprietatea pe motiv că eu, neavînd urmaşi, tot nu aş fi avut cui s-o las! Sora ei, CORNELIA NAUM (fostă PONTA), care cunoştea cel mai bine „jocul“ acesta (aşa cum îl numise VERONICA NACEA, într-o scrisoare vicleană, din acelea care probează indubitabil dolul, depusă la dosarul cauzei), a recunoscut şi ea, într-o lungă convorbire telefonică, la care – prin amplificarea sunetului în întreaga cameră din care vorbeam – au asistat mai mulţi martori, că sora ei, VERONICA NACEA, săvîrşea un furt, îndemnîndu-mă însă la „conciliere“ (adică la acceptarea, în compensaţie, a unei garsoniere) şi mărturisind că, în cazul în care se va ajunge în Justiţie, nici ea şi nici fiul ei nu vor depune mărturie împotriva surorii, respectiv mătuşii, întrucît „sîngele apă nu se face“. Auzind că VICTOR PONTA (pe care îl cunosc, practic, de la naştere) devenise procuror, deci apărător al legii, şi nu oriunde, ci pe lîngă Tribunalul Suprem, i-am trimis o scrisoare, rugîndu-l să le readucăa la normal pe mama şi pe mătuşa sa, dar nu am primit nici un răspuns. Am încercat apoi să-l contactez, dar mi-a fost imposibil să-l găsesc, impresia mea fiind că, pactizînd cu nelegiuirea, n-a avut curajul să mă privească în ochi. Aşadar, căutînd un avocat bun, am fost îndrumată de către domnul CONSTANTIN RĂTESCU, unul dintre discipolii tatălui meu – astăzi octogenar – la domnul ALEXE COSTACHE IVANOV, căruia, în prezenţa mai multor martori, i-am predat copii după toate documentele, prin care îmi apăram dreptul de proprietate asupra VILEI PĂTRĂŞCANU din Poiana Ţapului (oraşul Buşteni), urmînd ca în scurtă vreme să declanşăm acţiunea în Justiţie. Dar, spre surprinderea mea, toate încercările ulterioare de a-l determina pe domnul avocat ALEXE COSTACHE IVANOV să declanşăm procesul au fost sortite eşecului, acesta pretextînd, mai întîi, că nu şi-a făcut încă timp să citească materialul, apoi mărturisîndu-mi, stupefiant, la telefon, că mi-a rătăcit documentele şi că, în momentul în care le va găsi, mă va căuta, ceea ce nu s-a întîmplat nici pînă în ziua de azi. Norocul meu a fost că nu i-am dat chiar documentele originale! Aproape că uitasem acest incident, cînd, la sfîrşitul lunii martie 2000, domnul avocat ALEXE COSTACHE IVANOV a apărut din nou în viaţa mea. Şi nu oricum, ci, de astă dată, ca apărător al clanului mafiot NACEA-NAUM-PONTA, în procesul judecat în grabă, fără să fiu citată, şi deci fără ca eu sau apărătorul meu să fim de faţă, de către Curtea de Apel Ploieşti (păstorită ani de zile de el, ca şef de secţie al Tribunalului Suprem), care a răsturnat cele două sentinţe anterioare, dînd cîştig de cauză (definitiv şi irevocabil) celor care mi-au furat casa. Şi, desigur, domnului avocat ALEXE COSTACHE IVANOV, actualul secretar de Stat din Ministerul Justiţiei, care cunoştea mai bine decît oricine altcineva justeţea cauzei mele! Există oare un cuvînt destul de expresiv pentru a caracteriza un asemenea om şi o asemenea faptă? Mai cu seamă cînd omul respectiv este pus acum să gireze, cu numele şi cu moralitatea sa, calitatea Justiţiei din România, în general! Care om?! Care moralitate?! Înţelegînd cu ce forţe am de-a face şi în ce joc murdar am intrat, am încercat să obţin strămutarea procesului şi apoi rejudecarea recursului de la Curtea de Apel, în prezenţa mea şi a avocatului meu, dar acelaşi domn avocat ALEXE COSTACHE IVANOV s-a opus cu înverşunare la ambele acţiuni, sentinţa Curţii de Apel Ploieşti rămînînd astfel definitivă şi irevocabilă. De astă dată, am avut prilejul să-l văd pledînd împotriva mea pe cel căruia îi încredinţasem, cu un an şi jumătate în urmă, toate atuurile şi toate speranţele mele, pentru a-mi redobîndi bunul furat. El trecuse acum, fără scrupule şi fără ruşine, de partea răufăcătorilor, a sperjurului, a jefuitorilor. Am simţit dintr-o dată cum mi se-ntunecă minţile şi cum reînvie în mine toate spaimele trecutului. De la aflarea veştii asasinării unchiului meu, LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, şi de la întemniţarea fără nici un temei legal a tatălui meu, dr. PETRE PANDREA, nu mai cunoscusem asemenea stare. Dar cei care săvîrşiseră aceste fapte au fost catalogaţi de Istorie ca nişte criminali sadici. Cum să-l taxez atunci pe omul care, ales de mine să mă apere de o nedreptate atît de flagrantă, s-a transformat, fără veste, în torţionarul meu? Nici n-am avut puterea să-l întreb cum a putut săvîrşi această nelegiuire. Prietenii care mă însoţeau m-au scos din sală în stare de şoc. Una dintre persoanele prezente, care fusese de faţă şi în noiembrie 1998, la prima mea întîlnire cu domnul avocat (pe atunci) ALEXE COSTACHE IVANOV, împrejurare în care îi înmînasem documentele respective şi-l angajasem, în fapt, pentru apărarea cauzei mele, l-a întîmpinat la ieşirea din Tribunal, în prezenţa mea, a avocatului meu şi a altor persoane care mai erau de faţă, întrebîndu-l pe tonul cel mai civilizat: „Cum aţi putut, domnule avocat, să treceţi de partea cealaltă? Mai cu seamă, avînd convingerea că apăraţi o nedreptate?“. Domnul avocat ALEXE COSTACHE IVANOV a declarat textual: „Eu sînt mercenar, domnule! Apăr pe cine plăteşte mai mult“. De menţionat, însă, că nici la întrevederea noastră din noiembrie 1998 şi nici apoi, la telefon, nu fusese vorba de vreo sumă. Cum stabilise atunci domnul avocat ALEXE COSTACHE IVANOV „cine plăteşte mai mult“? Concluzia care mi se impune ar fi aceea că, din capul locului, era evident că, într-adevăr, de la hoţul dovedit putea pretinde şi obţine mai mult. Cît despre profilul moral, ca să-i spunem aşa, al domnului avocat ALEXE COSTACHE IVANOV, acesta reiese şi mai pregnant din aceea că, văzîndu-se într-un fel strîns cu uşa, acesta a spus, în continuare: „De altfel, dacă doamna Nadia Marcu-Pandrea îşi găseşte un avocat bun, tot ce-am obţinut eu astăzi pentru doamna Veronica Nacea rămîne un simplu petic de hîrtie. Totul este să ştie din ce parte să atace“. „Vasăzică, dvs. ştiaţi, şi totuşi aţi apărat nişte hoţi.“ „Nu v-am spus, domnule, că eu sînt mercenar?’ – a răspuns relaxat domnul avocat ALEXE COSTACHE IVANOV. Aşadar, un mercenar într-una din cele mai înalte funcţii din Ministerul Justiţiei: secretarul de Stat ALEXE COSTACHE IVANOV! Nici nu-ţi vine să crezi! „Să alerg la Putere? El este atotputernic! La Justiţie? Cine mă va apăra?“ – spune Biblia. Dar, spun astăzi atîţia alţii, cu asemenea secretar de Stat la Justiţie, să ne mai mirăm că domnul Günther Verheugen îşi manifestă neliniştile în legătură cu corupţia din Justiţia Română? Gîndindu-mă, în acelaşi timp, la implicarea domnului VICTOR PONTA, de asemenea secretar de Stat, de astă dată la Corpul de Control al primului-ministru, nu numai ca martor mut, dar şi ca beneficiar direct, în furtul VILEI PĂTRĂŞCANU (din 1983 şi pînă la plecarea mea din Ţară, în 1988, vila de la Poiana Ţapului – Buşteni a stat tot timpul la dispoziţia familiilor NACEA-NAUM-PONTA, iar din 1988 şi pînă astăzi, toţi membrii acestei familii, inclusiv VICTOR PONTA, sînt locatarii ei obişnuiţi, în weekend-uri sau în zilele de vacanţă), îmi pot pune, de asemenea, întrebarea: cum poate cîntări un asemenea om cinstea unor înalţi demnitari, cînd el însuşi este implicat în tăinuirea, şi pentru el profitabilă, a unui furt de asemenea proporţii, înfăptuit prin mijlocirea directă a mamei sale? Nu vreau să fac afirmaţii hazardate, dar sugerez celor în drept să studieze dacă între numirea recentă a domnului VICTOR PONTA în fruntea Corpului de Control al primului-ministru şi posibila sa recomandare în această funcţie de către secretarul de Stat ALEXE COSTACHE IVANOV, pînă mai ieri unul din şefii săi ierarhici, nu este cumva o legătură mai mult sau mai puţin directă. În orice caz, antecedentele celor 2 permit asemenea suspiciuni. Cu siguranţă că domnul prim-ministru Adrian Năstase nu a cunoscut aceste antecedente atunci cînd i-a numit pe aceştia doi în funcţii atît de importante – secretari de Stat la Justiţie şi la Corpul de Control. Important este însă cum va reacţiona domnia-sa cînd va cunoaşte aceste lucruri. Avînd în vedere caracterul său ferm, ca şi dorinţa sa de a înfăptui, prin oameni nepătaţi, actul de Justiţie în România, sînt convinsă că nu va îngădui în staff-ul său nici „mercenari“ de talia domnului ALEXE COSTACHE IVANOV, nici părtaşi la înşelăciune, ca domnul VICTOR PONTA. Cît despre-proprietatea mea de la Poiana Ţapului (Buşteni), de care am fost deposedată, mai întîi, prin nemernicia şi necinstea unor oameni pe care i-am socotit prieteni (şi care, în cazul profesoarei universitare VERONICA NACEA, de la înălţimea catedrei universitare, ar trebui să fie şi exemplu de moralitate pentru generaţiile de studenţi, români şi străini, cu care a venit şi vine încă în contact) şi, apoi, prin „justiţiabili“ din specia domnului ALEXE COSTACHE IVANOV, sînt hotărîtă să merg pînă la capăt pentru recuperarea ei. Şi cînd spun asta, sper sincer că nu va trebui să-mi găsesc această dreptate tocmai la Tribunalul Internaţional de la Strasbourg. Oare chiar nu mai există dreptate în România? Oare trebuie să ne facem încă o dată de rîs în faţa Europei? În numele Justiţiei adevărate, dar şi în numele părintelui meu, dr. PETRE PANDREA, şi al unchiului meu, LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, amîndoi jurişti eminenţi şi oameni politici de renume, care şi-au sacrificat vieţile pentru dreptate şi adevăr, aştept un semn, o mînă de ajutor din partea celui sau celor care pot face ca dreptatea şi adevărul să triumfe şi pentru mine. Şi, prin mine, pentru societatea românească, în general. Apelez, în acest sens, la domnul preşedinte al României, ION ILIESCU, la domnul prim-ministru ADRIAN NĂSTASE, la domnul preşedinte al Senatului, NICOLAE VĂCĂROIU, la domnul preşedinte al Camerei Deputaţilor, VALER DORNEANU, la PARLAMENTUL ROMÂNIEI, în general, la doamna ministru al Justiţiei, RODICA STĂNOIU, la Consiliul Suprem al Magistraturii – ANA BOAR, la Uniunea Juriştilor din România – GAVRIL IOSIF CHIUZBAIAN, la Baroul Avocaţilor din Bucureşti – TOMA DRAGOMIR, la toţi cei cărora nu le pot rămîne indiferente prestigiul Justiţiei româneşti şi nici lipsa de moralitate a unora dintre slujitorii ei. În mod concret, cer să fiu repusă în drepturile mele fireşti asupra casei de la Poiana Ţapului (oraş Buşteni), de care am fost deposedată în mod viclean. Aceasta este, de altfel, şi concluzia primelor două instanţe de judecată, ale căror hotărîri au fost infirmate, aşa cum am arătat, de către Curtea de Apel Ploieşti, prin complicitatea avocatului (pe atunci) ALEXE COSTACHE IVANOV, astăzi secretar de Stat în Ministerul Justiţiei.

NADIA MARCU-PANDREA
(Text reprodus din „Romania Mare“,
nr. din 14 iunie 2002)