În anul de graţie 2007 Bartolomeu Anania avea 86 de ani. La Revoluţie, în 1989, împlinise 68. Ambele cifre reprezintă vârste venerabile. Şi această maiestate dată de numărul anilor ar fi trebuit, poate, să-l facă pe autor să nu-şi considere potenţialii cititori drept tâmpiţi. Mai ales că după 17 ani de la evenimentele revoluţionare multe din intoxicările produse de "emanaţi" nu mai puteau fi susţinute fără ruşine. Culmea este cî însuţi autorul ironizează, oarecum, anumite teze (precum stă cazul cu activitatea "teroriştilor" invocaţi de Iliescu şi ai lui) pentru că, la câteva pagini distanţă, să facă trimitere - cât se poate de senin - la aceeaşi situaţie mai înainte ironizată. Ciudat ni se pare că tocmai aceste pagini din activitatea "revoluţionară" (cu iz pucist-bisericesc) a călugărului-scriitor (pagini din care vom cita pe larg în cele ce urmează) au fost evitate în cometariile celor ce au recenzat volumul!
"La 20 decembrie [1989] mi-a trimis maşina [Teoctist] să mă aducă la Patriarhie cu manuscrisul Arhieraticon-ului, redactat de episcopul vicar Roman Stanciu, dar care, dovedit incomplet şi defectuos, îmi fusese încredinţat mie spre finalizare înainte de a merge la tipar. În acea zi venise din străinătate mitropolitul Nicolae Corneanu, care făcea parte din comisie, alături de patriarh. Pe drum. şoferul Costel Calapod ţinea deschis aparatul de radio, care transmitea necontenit ştiri asupa gravelor evenimente din Bucureşti. La un moment dat a exclamat: - Gata, s-au dus dracului!.." (p. 666 - sic!)
Radioul transmitea necontenit ştiri? Evenimente grave în Bucureşti!? Pe 20 decembrie! Ce tot vorbeşte omul acesta? La Bucureşti abia din 21 va începe vâltoarea. Dar să admitem că este vgorba de o confuzie şi Anania o fi vrut să vorbească despre Timişoara. Dar "transmiterea necontenită de ştiri" - aceea o fi fost şi ea, însă la "Europa liberă" (post de radio care nu putea fi recepţionat de un aparat instalat la bordul autoturismului), pentru că pe postul naţional de radio se difuzau în acea dată (miercuri, 20 decembrie) cel mult reportaje de la întâlnirile din fabrici unde erau înfieraţi "huliganii de la Timişoara". Dacă nu mă înşeală memoria, aceste materiale propagandistice fuseseră difuate abia după intervenţia televizată a lui Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie, după revenirea din Iran.
Dar şirul de adevăruri şi minciună difuzate în doze variabile abia de aici încolo se revarsă. Bartolomeu Anania, deşi cu locuinţa aproape de centru, refuză să participe la mişcarea de massă din ziua de 22 decembrie, atât din cauza unor dureri lombo-sciatice, cât şi pentru că "ar fi compromis revoluţia" dacă ar fi fost văzut pe stradă un fost legionar ca el (p. 667) alături de protestatari. În schimb nu-şi refuză ironii la adresa lui Patriarhului: "pe micul ecran l-am văzut pe patriarhul Teoctist cum aştepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul în studio şi cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs care nu izbutea să fie decât rictus."
Dar să nu credeţi că era convins că ceea ce se întâmpla era cu adevărat un act revoluţionar. Nu! Abia apariţia cu caracter epifanic a lui... Andrei Pleşu la televizor i-a deschis ochii şi l-a convins că ceea ce se petrecea în Bucureşti şi în ţară era o schimbare de direcţie radicală: "Adoua zi [27 decembrie], în faţa televizorului meu, aveam să aflu că Pleşu devenise ministru al Culturii şi că Şora conducea Ministerul Învăţământului, ceea ce însemna că în România se produsese, într-adevăr, o Revoluţie. Atunci am simţit nevoia să mă rog pentru Biserica noastră şi să mă gândesc la ce-aş putea eu face pentru ea, dar fără să mă las târât în ispită." (p. 668)
Adică i s-o fi pus pata chiar atunci de un mic puci bisericesc? Dacă urmărim transformarea vorbelor în fapte (bazându-ne doar pe naraţiunea autorului) cam aşa pare!
- în seara de 31 decembrie slujeşte privegherea de Anul Nou la mânăstirea Văratec
- în după-amiaza zilei de 1 ianuarie primeşte o delegaţie care-i propune scaunul de mitropolit al Moldovei
- pe 2 ianuarie pleacă la Bucureşti unde "seara, telefoanele mă informau că BBC-ul difuzase un interviu cu Teodor Baconsky, în care acesta îmi făcea un admirabil portret ca viitor mitropolit al Moldovei... (Pe Doru avea să-l ia Pleşu sub aripa lui, numindu-l director în Ministerul Culturii, după care îi va obţine o bursă la Sorbona.)"
Stop! Până acum s-au vehiculat trei nume: Bartolomeu Anania (ieromonah şi arhimandrit), Teodor Baconsky (laic), Andrei Pleşu (laic şi el) - toţi trei fără funcţii ierarhice în Biserică.
Revenim. Ce îl împiedica să accepte? Păi reticenţa venea din faptul că o asemenea numire ar fi urmat să fie făcută de o Adunare Eparhială "învechită în rele", asta deşi un episcop ortodox este, de regulă, ales de către Sfântul Sinod!:
"În ziua următoare [3 ianuarie] m'am pomenit la mine cu Doru Baconsky şi Virgil Codarcea, care m'au luat pe sus cu ei la Patriarhie, unde avea loc o şedinţă extraordinară a Sfântului Sinod. Am refuzat să intru în sală, Doru a trimis pe cineva să-l anunţe pe patriarh, Teoctist a ieşit pentru o foarte scurtă întrevedere, pe coridor, în care m'a informat că Mazilu primise un memoriu de la ieşeni şi că îşi dăduse acordul [?! Cu care drept? De emanat? - Nota mea], aşa că să mă pregătesc pentru alegere. I-am replicat că nu mă pot constitui în candidat şi, ca să-l descurajez, am invocat procedura: În condiţii de libertate, un nou mitropolit al Moldovei nu poate fi ales de o Adunare Eparhială alcătuită din oamenii vechi [!? - nota mea], ajunşi acolo sub regimul comunist. Să nu se grăbească. Trebuie făcută mai întâi dizolvarea actualei Adunări Eparhiale şi alegerea alteia, noi, precum şi constituirea unui nou Colegiu Electoral Bisericesc, care să facă posibile şi înnoiri în Sfântul Sinod!"
Iar punerea în aplicare a declaratului program expus deschis în faţa Patriarhului Teoctist îşi urmează parcursul la o etapă superioară: aceea a organizării într-o grupare capabilă să pună presiune asupra ierarhiei bisericeşti oficiale, şi acesta a fost "Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii", un autentic GDS eclesial. Paralela nu este forţată dacă ţinem cont că EXACT în aceeaşi perioadă de timp se forma, cu sprijinul lui Silviu Brucan şi... Andrei Pleşu, celebrul GDS ("Grupul pentru Dialog Social").
"În seara zilei de 8 ianuarie i-am avut la mine pe Doru Baconsky, Daniel Ciobotea [actualul patriarh - nota mea], Iustin Marchiş şi preotul Crâşmaru, cărora le-am împărtăşit gândul [de a face ceva pentru viaţa Bisericii] şi cu care am discutat pe marginea lui. Ideea a prins şi ne-am hotărât să i-o împărtăşim şi lui Andrei Pleşu (cu care eu am vorbit, pe loc, la telefon). Alături de Doru, Daniel mi-a plăcut cel mai mult.
A doua zi (dată memorabilă, 9 ianuarie 1990), spre seară, eram acasă la Pleşu, dar soţia sa ne-a rugat să luăm loc pe fotoliile din salon şi să-l aşteptăm, întrucât el telefonase că întârzie puţin, reţinut de unele treburi la minister. Atunci, în ora aceea de aşteptare, analizând noi demoralizarea patriarhului, panica ierarhilor, starea de incertitudine a clerului şi aşteptările credincioşilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de ajutor pentru instaurarea normalităţii, fără să ne constituim într-o organizaţie cu statut şi pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar atât cât va considera că e nevoie. Atunci, în ceasul acela de aşteptare în casa lui Andrei Pleşu, a luat fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de către Doru, care se pricepe de minune.
Pleşu a întâmpinat noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin şi ne-a sfătuit ca, chiar a doua zi, să-l informăm pe Dumitru Mazilu de existenţa noastră, înainte de a se răspândi cumva zvonul că am fi cine ştie ce organizaţie subversivă, contrarevoluţionară... [?! - nota mea]
A doua zi [10 ianuarie], după ce am ieşit de la Mazilu (care a salutat înfiinţarea Grupului), am cerut prin telefon să fim primiţi de către Sinodul Permanent, despre care ştiam că se află în Bucureşti pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii."
Iarăşi punem un stop! La grupul de nume pomenit anterior (Anania, Baconsky, Pleşu) se mai adaugă câteva (Daniel Ciobotea, Iustin Marchiş, preotul Toader Crâşmariu) cu care întregim gruparea ce se erija în reprezentanta doleanţelor întregii Biserici. Aceştia sunt iniţiatorii! Restul persoanelor sunt culese pe drum şi, interesant, acelea folosesc drept faţadă! Pentru început, gruparea se afla în subordonarea lui Dumitru Mazilu din cadrul Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Grupul se prezintă în faţa Sinodului ("sinodali aproape speriaţi"), îşi exprimă viziunea şi... are parte la rându-i de o surpriză: "Apoi a venit rândul nostru să ne speriem. Începând cu patriarhul, toţi (cu excepţia lui Nestor Vornicescu, care a tăcut tot timpul) [...] sunt gata să se retragă imediat. [...]
Pe noi ne-a speriat perspectiva unor retrageri în grup, ştiind ce poate însemna asta pentru Biserică. Atunci am intervenit eu, în sensul că o astfel de retragere nu trebuie să creeze un vid de autoritate [deci o criză canonică ar fi fost doar un vid de autoritate? - nota mea], că ea nu înseamnă o fugă, că actualul titular trebuie să-şi pregătească succesorul, să participe la procedurile canonice şi statutare ale alegerii, aşa încât pacea şi unitatea Bisericii să nu fie afectate." (p. 667 - 671)
Apoi, în cadrul naraţiunii memorialistice, Valeriu Anania se foloseşte de un truc pentru a fragmenta desfăşurarea firească a cronologiei evenimentelor şi, prin aceasta, contribuind la diminuarea impactului negativ pe care l-ar avea istorisirea asupra imaginii scriitorului. Abate atenţia prin divagaţii asupra importantului rol pe care îl va juca Grupul de Reflecţie în următorii ani prin contribuţiile sale la luarea unor decizii cu impact asupra credincioşilor. Dar aici, pe blog, repunem lucrurile în făgaşul normal, chiar dacă acest lucru înseamnă să sărim înainte şi înapoi de-a lungul paginilor.
"Memoria mea se întoarce acum la data de 12 ianuarie 1990, care fusese decretată zi de doliu naţional în memoria tinerilor ucişi la Revoluţie, rânduindu-se şi o slujbă de pomenire în catedrala patriarhală. În dimineaţa acelei zile, Petre Mihai Băcanu a publicat în România liberă un scurt articol în care îl soma pe Teoctist să nu îndrăznească a sluji la parastas, opinând că slujba ar trebui oficiată de doi clerici care au trecut prin închisorile comuniste." (p. 674 - 675)
"Un comunicat asupra înfiinţării Grupului şi a primei lui întâlniri cu conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 2000 [1990, evident - nota mea] în ziarul România liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a pus la dispoziţie pe toată durata existenţei noastre ca Grup şi în care eu însumi am publicat săptămânal articole şi meditaţii." (p. 671)
"În după-amiaza zilei de Duminică, 14 ianuarie, patriarhul a prezidat o şedinţă de lucru cu consilierii, la care invitase şi Grupul de Reflecţie. Eram de faţă eu şi părintele Galeriu. La sfârşit, ne-a luat de o parte, pe coridor, şi ne-a confiat gândul de a se retrage. [...]
A doua zi, în şedinţa Grupului de Reflecţie a sosit ştirea că studenţii de la Teologie pregătesc o demonstraţie în care vor cere retragerea lui Teoctist. Noi l-am rugat pe Daniel să încerce să-i domolească.
În aceeaşi seară, patriarhul m'a invitat la cină şi, la sfârşit, m'a luat de-o parte şi mi-a spus că joi, în şedinţa Sfântului Sinod, îşi va depune cererea de retragere.
De fapt, retragerea lui Teoctist plutea în aer, în acelaşi aer plutea oarecum şi numele meu ca posibil succesor, şi aşa m'am pomenit că mi se solicită interviuri. [...]
În paralel, se crease o mişcare a unor preoţi din Bucureşti şi Buzău, care cerea înfiinţarea unei Conferinţe Naţionale a Preoţilor. În frunte se afla un foarte năbădăios preot anume Niculce, ambiţios "revoluţionar" [Se vede că numai aleşii aveau voie să aiibe comportamente revoluţionare! - nota mea], violent, căruia i se părea că existenţa Grupului de reflecţie îi încurca lui nişte socoteli. [Sau era viceversa, adică Conferinţa Naţională a Preoţilor încurca aranjamentele Grupului? - nota mea] M'am pomenit cu el faţă'n faţă, s'a răţoit la mine şi mi-a pus pumnul sub bărbie...
Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenţi teologi fuseseră primiţi la patriarh. [Or fi fost aceiaşi studenţi care dăduseră cu bocancii în uşa cancelariei patriarhale alături de Vasile Răducă? - nota mea] În aceeaşi zi, Teoctist m'a sunat la telefon: mâine, la prima oră, se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a rămas ferm." [...]
Joi, 18 ianuarie, la ora 13.40, un telefon de la Doru Baconsky: În şedinţa plenară a Sfântului Sinod, patriarhul şi-a prezentat demisia. De asemenea, apiscopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia. În faţă, 100 - 150 de preoţi turbulenţi. [Oare? - nota mea] [...]
În seara aceleiaşi zile, la ora 22.30, un telefon de la o secretară de cabinet de la Palatul Victoria:
- Domnul Gelu Voican Voiculescu, vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, doreşte să vă vadă urgent.
- Bine, pot veni mâine în cursul dimineţii. Spuneţi-mi la ce oră.
- Nu mâine, ci acum. [...]
La etaj [la Palatul Victoria], întrun hol spaţios, populat - la ora aceea! - cu zeci de persoane, m'a întâmpinat un domn în uniformă de magistrat militar, care m'a salutat, mi-a strâns mâna şi m'a condus în biroul domnului vicepreşedinte.
Acesta m'a primit afabil, mi-a amintit că ne cunoscuserăm cândva în casa parohială a bisericii Amzei, m'am făcut, din politeţe, că-mi aduc aminte, m'a poftit pe un scaun lângă o masă simplă, pe care se aflau o sticlă de vin şi două pahare. Un pat de campanie, cu pătură cazonă, indica faptul că încăperea era, în acelaşi timp, birou şi cameră de dormit. Pe un raft, câteva cărţi ale lui René Guénon [îşi adusese biblioteca personală la Guvern sau e fabulaţie literară cu rol de a impresiona cititorul? - nota mea]. Telefoanele sunau din cinci în cinci minute, amfitrionul răspundea scurt, milităreşte, cerea un amănunt, o identitate, înţelegeam că e vorba de terorişti semnalaţi în cutare sau cu tare punct ["teroriştii" activau încă pe 18 ianuarie sau fabulaţia literară acţiona în continuare? - nota mea]. Voiculescu mi-a explicat că, la vârf, el avea în seamă Armata [nu Nicolae Militaru? - nota mea], Securitatea şi Cultele.
În această ultimă calitate mi-a făcut cunoscut că, imediat după ce s-a ştiut de retragerea patriarhului Teoctist, conducerea FSN s'a întrunit de urgenţă, aluat cazul în dezbatere şi a hotărât că succesorul nu poate fi altul decât părintele Anania, cunoscut prin... bla-bla-bla..." (p. 675 - 677)
Dar Bartolomeu Anania refuză, după cum prezintă lucrurile, şi, drept urmare Gupul (!) trece la căutarea unui candidat pentru patriarhat, numele făcut să circule fiind al părintelui Cleopa (p. 678 - 679). Una din momelile în încercarea de a-l convinge (cel puţin aşa mi se înfăţişează mie din cele relatate de Anania) a fost lansarea unor zvonuri sub pretenţia de adevăruri puse sub semnătura părintelui Stăniloae: "catolicii au cumpărat 15 locuri de biserică în Capitală; nebunia de la Vladimireşti, cu reîncarnările budiste, care ne scoate sin creştinism, câştigă teren" (p. 679-680 - scrisoare a părintelui Dumitru Stăniloae către părintele Ilie Cleopa dar expediată prin intermediul părintelui Anania; cât de reală o fi fost spistola în chestiune ori dacă nu cumva dogmatisul fusese intoxicat mediatic la rândul său, acestea sunt chestiuni care rămân în suspensie).
Ori, în acest timp de anarhie bine dirijată, avea loc o lansare fulgerătoare pe treptele ierarhiei bisericeşti; Daniel Ciobotea! La 4 martie era instalat ca episcop vicar al Mitropoliei Banatului (p.681) pentru ca tei luni mai târziu, pa 7 iunie, să fie ales Mitropolitul Moldovei (p. 688)
"Candidaturi oficiale nu existau, dar nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, îşi considera drumul deschis, avea destui oameni de partea lui, unii cumpăraţi cu bani buni sau cadouri ["calomniază, calomniază..." - nota mea], după un obicei mai vechi, şi se spunea că chiar îşi făcuse cărţi de vizită anticipative. Argumentul său forte era acela că, basarabean fiind, va avea un acces direct la românii de peste Prut... etc. etc." (p. 686)
Interesante aceste invective cu care-şi gratulează adversarii. Le vom reîntâlni! Înn paginile de Jurnal publicate nu demult (uite cum le potriveşte Dumnezeu!) de către Răzvan Codrescu, un adulator al răposatului ierarh de la Cluj, se redă atnosfera încinsă prilejuită de alegerea lui Laureţiu Streza ca mitropolit al Transilvaniei: "3
noiembrie, Bucureşti – Azi, Colegiul Electoral Bisericesc. Prin majoritate
de voturi în cel de al doilea scrutin, Episcopul Laurenţiu Streza a devenit
noul Mitropolit al Ardealului. Eu, pornind de la fişa postului, am votat pentru
Arhiepiscopul Andrei, încredinţat fiind că nu el are nevoie de o Mitropolie, ci
Ardealul are nevoie de un om. Dar nu de asta sunt profund întristat, ci de
altceva. În legislaţiile civile se poate întâmpla ca nu tot ceea ce este legal
să fie şi moral. Iată însă că faptul acesta a pătruns, cu brutalitate, şi în
viaţa noastră bisericească. Consider că alegerea de azi a fost legală prin
procedură, dar profund imorală prin ceea ce a precedat-o. Nu curriculum
vitae al fiecăruia din cei doi candidaţi, trimis din vreme alegătorilor, a
contat şi învins, aşa cum ar fi fost normal, ci o vastă şi deşănţată „campanie
electorală” în stilul şi cu implicarea politicianismului vulgar şi agresiv, din
care nu au lipsit presiunile, clientelismul, ofertele şi ameninţările
subterane, agitaţia şi propaganda prin mass-media,
atacurile la persoană, calomnia, injuria şi – vai! – chiar şi tentativa de
asasinare morală a contracandidatului. Pare a fi o nenorocită premieră în
istoria Bisericii noastre şi e de aşteptat ca Sfântul Sinod, prin noul Statut,
s’o reducă la un nefericit unicat."
Dar nu vi se pare şi mai interesant modul în care acel pomenit "acces direct" a fost înlăturat? Oare pe cine neliniştea?
sâmbătă, 26 iulie 2014
joi, 24 iulie 2014
Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a doua
Intrăm apoi în prezentarea strânselor relaţii cu patriarhul Justinian Marina, a cărui mână dreaptă se tot prezintă a fi fost. Dar, din tot ceea ce ne arată însuşi autorul, reiese că Patriarhul mai degrabă îi tot ooferea posturi a căror finalitate ar fi fost... îndepărtarea de persoana Întâi Stătătorului!
Legat de perioada detenţiei, nu putem să nu băgăm de seamă uşurinţa cu care Bartolomeu Anania aruncă în derizoriu procesul "reeducării", ca un soi de cursuri de învăţământ politic carceral, minimizând procedura şi efectele. Dar atenţie! Nici să nu se confunde - după cum fac unii în mod voit - cu reeducarea satanic-criminală de la Piteşti!
Şi, la mai puţin de un an de zile de la eliberarea din puşcărie, aceleaşi autorităţi care l-au anchetat şi condamnat îi dau verde pentru VIZA DE AMERICA! Bun venit, libertate! Rămas bun celei dintâi părţi a Memoriilor!
O activitate în America ce constituie subiectul a 90% din conţinutul celei de-a doua părţi a confesiunilor. Cei 11 ani (1965 - 1976) petrecuţi în slujba Episcopiei Misionare ortodoxe Române din America sunt sintetizaţi prin prezentarea unor medalioane biografice, pe nararea acţiunilor din jurul a varii evenimente, pe inserarea unui consistent fragment de jurnal literar şi pe etalarea din plin a egoului autorului. Numai Bartolomeu Anania face, numai el gândeşte, numai cuvioşia sa acţionează. Dar şi pentru acest segment temporal se ivesc oarecari nelămuriri:
- Anania afirmă că l-a surprins reţeinerea sa în ţară, după cei 11 ani petrecuţi în SUA. Dar prima parte memorialistică fusese scrisă "în grabă" în 1974, atunci când auzise că Patriarhul Justinian urma să-l recheme în ţară (p. 606).
- Apoi, nu înţelegem de ce tocmai acest personaj care se bătea cu pumnul în piept când amintea de acţiunile sale din Clujul anului 1946, deci de ce tocmai el refuză să acorde sprijin pentru contracararea propagandei revozioniste a Ungariei din America.
- Legat de punctul anterior, pretextele sale erau legate de prezumţia că activitatea proromânească ar fi alertat FBI-ul (p. 613-614). Numai că de vreme ce era atât de grijuliu să nu intre în vizorul FBI, atunci de ce îşi petrecea veacul în pustietatea (p. 599) din rezervaţiile statului Michigan? Ca scriitor ce avea nevoie de linişte! Da, îl credem pe cuvânt!
- În toată perioada (o reamintim: 1965-1976) Bartolomeu Anania, cetăţean al ROMÂNIEI SOCIALISTE, rezident în SUA, peregrina fără oprelişti - ca orice compatriot de-al său - pe întinsul Occidentului şi nu numai. Privilegiul a luat sfârşit în 1976 printr-o acţiune prezentată de călugărul(?)-scriitor ca fiind o veritabilă reţinere, ca o adevărată arestare doar în virtutea faptului că fusese redus la stadiul de simplu român. Nu înţelegem cum fostul deţinut Anania era în stare să pună semnul egalităţii între cele două situaţii! ("Mi-a spus răspicat [Nenciu*] că nu am voie să părăsesc ţara. Aşadar sunt reţinut!"). de unde ajungem al altă întrebare: dar de ce tocmai personalitatea care făcea caz de o eventuală anchetă din partea FBI nu se îngrijise în toţi cei unsprezece ani să obţină şi cetăţenia americană, de vreme ce nu îi mai plăcea comportamentul autorităţilor comuniste? Să ne reamintim că marea majoritate a românilor - chiar şi în perioada liberalizării - nu ştia ce este acela paşaport? Şi cu toate acestea Bartolomeu Anania, rezidentul din SUA, nu se arătase până atunci deranjat de asemenea discriminări. Mai cunoaştem cazuri de asemenea trepăduşi care se considerau "oropsiţi" pentru că la momentul cutare sau cutare nu-şi mai puteau bea cafeluţa sub turnul Eifel.
- Gustul cel mai amar - prin sărăcia informaţiilor relatate - îl lasă paginile din perioada 1977-2007 (an în care ar fi finalizat volumul). 30 de ani reduşi la aproape 70 de pagini, şi acelea pline de omisiuni şi de... dezinformări. Din păcate!
*de la Departamentul Cultelor
Legat de perioada detenţiei, nu putem să nu băgăm de seamă uşurinţa cu care Bartolomeu Anania aruncă în derizoriu procesul "reeducării", ca un soi de cursuri de învăţământ politic carceral, minimizând procedura şi efectele. Dar atenţie! Nici să nu se confunde - după cum fac unii în mod voit - cu reeducarea satanic-criminală de la Piteşti!
Şi, la mai puţin de un an de zile de la eliberarea din puşcărie, aceleaşi autorităţi care l-au anchetat şi condamnat îi dau verde pentru VIZA DE AMERICA! Bun venit, libertate! Rămas bun celei dintâi părţi a Memoriilor!
O activitate în America ce constituie subiectul a 90% din conţinutul celei de-a doua părţi a confesiunilor. Cei 11 ani (1965 - 1976) petrecuţi în slujba Episcopiei Misionare ortodoxe Române din America sunt sintetizaţi prin prezentarea unor medalioane biografice, pe nararea acţiunilor din jurul a varii evenimente, pe inserarea unui consistent fragment de jurnal literar şi pe etalarea din plin a egoului autorului. Numai Bartolomeu Anania face, numai el gândeşte, numai cuvioşia sa acţionează. Dar şi pentru acest segment temporal se ivesc oarecari nelămuriri:
- Anania afirmă că l-a surprins reţeinerea sa în ţară, după cei 11 ani petrecuţi în SUA. Dar prima parte memorialistică fusese scrisă "în grabă" în 1974, atunci când auzise că Patriarhul Justinian urma să-l recheme în ţară (p. 606).
- Apoi, nu înţelegem de ce tocmai acest personaj care se bătea cu pumnul în piept când amintea de acţiunile sale din Clujul anului 1946, deci de ce tocmai el refuză să acorde sprijin pentru contracararea propagandei revozioniste a Ungariei din America.
- Legat de punctul anterior, pretextele sale erau legate de prezumţia că activitatea proromânească ar fi alertat FBI-ul (p. 613-614). Numai că de vreme ce era atât de grijuliu să nu intre în vizorul FBI, atunci de ce îşi petrecea veacul în pustietatea (p. 599) din rezervaţiile statului Michigan? Ca scriitor ce avea nevoie de linişte! Da, îl credem pe cuvânt!
- În toată perioada (o reamintim: 1965-1976) Bartolomeu Anania, cetăţean al ROMÂNIEI SOCIALISTE, rezident în SUA, peregrina fără oprelişti - ca orice compatriot de-al său - pe întinsul Occidentului şi nu numai. Privilegiul a luat sfârşit în 1976 printr-o acţiune prezentată de călugărul(?)-scriitor ca fiind o veritabilă reţinere, ca o adevărată arestare doar în virtutea faptului că fusese redus la stadiul de simplu român. Nu înţelegem cum fostul deţinut Anania era în stare să pună semnul egalităţii între cele două situaţii! ("Mi-a spus răspicat [Nenciu*] că nu am voie să părăsesc ţara. Aşadar sunt reţinut!"). de unde ajungem al altă întrebare: dar de ce tocmai personalitatea care făcea caz de o eventuală anchetă din partea FBI nu se îngrijise în toţi cei unsprezece ani să obţină şi cetăţenia americană, de vreme ce nu îi mai plăcea comportamentul autorităţilor comuniste? Să ne reamintim că marea majoritate a românilor - chiar şi în perioada liberalizării - nu ştia ce este acela paşaport? Şi cu toate acestea Bartolomeu Anania, rezidentul din SUA, nu se arătase până atunci deranjat de asemenea discriminări. Mai cunoaştem cazuri de asemenea trepăduşi care se considerau "oropsiţi" pentru că la momentul cutare sau cutare nu-şi mai puteau bea cafeluţa sub turnul Eifel.
- Gustul cel mai amar - prin sărăcia informaţiilor relatate - îl lasă paginile din perioada 1977-2007 (an în care ar fi finalizat volumul). 30 de ani reduşi la aproape 70 de pagini, şi acelea pline de omisiuni şi de... dezinformări. Din păcate!
*de la Departamentul Cultelor
miercuri, 23 iulie 2014
Ciudatele "Memorii" ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania - prima parte
"Nu am ţinut niciodată un jurnal". Aşa îşi începe şirul de mărturisiri, în Cuvântul înainte, al volumului de "Memorii" (Editura Polirom, 2008), ierarhul supranumit de adulatori "Leul Ardealului", Valeriu (Bartolomeu) Anania. Un "Cuvânt înainte" datat 9 mai 1974 (p.8) al unor amintiri scrise "în grabă, cu ochii pe calendar" (p.7). De ce am subliniat aceste amănunte care par insignifiante? Se va vedea mai jos.
Volumul cu pricina mi-a căzut în mâini la biblioteca publică pe care o frecventez ("Marin Preda" din Capitală), filială a Bibliotecii Municipale. Am tot amânat să-mi trec în scris opiniile deşi am citi cartea pe nerăsuflate. Dar şi cu foarte multă circumspecţie, dat fiind semnele de întrebare ce se ivesc pe parcursul lecturii.
Cel dintâi semn de întrebare ne apare din start: de ce a acceptat ierarhul publicarea cărţii cu caracter confesiv încă din timpul vieţii sale? Deşi dorinţa afirmată în preambul era ca acestea să apară la cinci ani după moartea sa. Ori, de vreme ce apar antum, demersul scriitoricesc are aerul unui act de teribilism dar care alungă mult din gradul de veridicitate al scrierii. Ce să se fi schimbat în sinele unui om pentru ca acesta să-şi manifeste disponibilitatea publicării unor gânduri - ce se voiesc intime - despre universul interior şi despre cei din jur (acesta este scopul unor memorii) şi care pot răni sau pot crea controverse. Mai ales atunci când persoana în cauză (Anania) are conştiinţa faptului că mai are doar puţini ani de trăit (situaţia din 2008) faţă de perspectiva unei întregi vieţi la orizont la momentul condiţiei amintite (1974)?
Cheia să constea în evidenţa că nu vorbim de un volum memorialistic structurat unitar? În fapt, se compune din două secţiuni. Prima, scrisă "în grabă" în America, şi care acoperă momente din viaţă din copilărie, tinereţe, experienţa carcerală, până la eliberarea din puşcărie şi plecarea în Statele Unite. Paginile acestea se pot numi cu adevărat "scriere memorialistică", pentru că secvenţele de amintiri se desfăşoară într-un plan organizat, coerent narat.
A doua parte, însă, o putem caracteriza mai degrabă ca un amalgam - un "ghiveci călugăresc", am putea spune - în care sunt aruncte medalioane biografice, secvenţe de jurnal (sic!) - o contrazicere a propriilor spuse, evenimente precizate şi bine detaliate, în timp ce, pe de altă parte, evenimente sau chiar perioade de viaţă sunt cu totul ignorate. Un soi de Valeriu Anania ce poate fi caracterizat aici mai degrabă ca DJ literar, cultivând un mixaj de texte dezamăgitor pentru cei care, înşelaţi de titulatura volumului, i-ar fi cumpărat cartea cu speranţa că vor vedea un Bartolomeu Anania care-şi pune sufletul pe tavă, pe de-o parte, ori care ar fi vrut să găsească aici oarecari desluşiri ale unor iţe din trecut. Mai nimic din toate astea! Mai degrabă ne lovim de ranchiunile autorului "Greului Pământului" ce se înfăţişează pe sine drept buricul pământului. Plus o doză mare de înşelătorie la adresa unui public cititor pe care ierarhul de la Cluj îl credea docil şi gata să înghită fără să gândească toate spusele cu aspect de dezinformare.
Semne de întrebare se ivesc şi la citirea primei părţi a "Memoriilor". Că un adolescent - precum tânărul Valeriu - poate să îmbrace cămaşa verde în cadrul Frăţiilor de Cruce, acest lucru poate fi de înţeles. Dar că un adept al "sacrificiului" (precum se presupune că ar fi fost partizanii Mişcării Legionare) evită - intrând în monahism - încorporarea în armata care lupta pentru eliberarea teritoriilor răpite, acest lucru constituie un mare semn de întrebare (p.34). De altminteri, marea dramă naională din vara lui 1940 - cedarea pe rând a provinciilor istorice - este ignorată.
În schimb aflăm de activitatea naţionalistă a seminaristului Valeriu Anania în... Banatul sârbesc în care pătrunsese pe căi ilegale în toamna lui 1940. În acelaşi Banat va încerca să ajungă după 23 august 1944, fugind (zice Anania) de frica invaziei sovietice. Dar alte semne de întrebare! Cum putea să absenteze atât de mult de la şcoală, cu atât mai mult cu cât se găsea într-un an terminal? Ori presupunea tânărul Valeriu că activitatea în Frăţiile de Cruce să afla la un nivel mult superior pregătirii şcolare? Şi de ce să fugă în Serbia? Ca să ajungă în braţele lui Tito?
Se citeşte pe nerăsuflate şi episodul grevei studenţeşti de la Cluj, din 1946, în care vedem un Bartolomeu Anania în rol de lider al studenţilor naţionalişti. Ca în filmele cu comunişti, găsim aici un soi de Pistruiatu mai crescut care înşela cu dibăcie agenţii Siguranţei. legat de aceste evenimente, autorul neagă şi acţiunea lui Lucreţiu pătrăşcanu de la Cluj şi rostirea celebrului discurs ("În realitate, la Cluj, nici n'a apucat să vorbească", p. 133). Şi cu toate acestea, între cauzele care au dusîn linie dreaptă spre procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu a stat şi discursul a cărui existenţă e negată de Anania. Întraga acţiune de la Cluj (prin urmare şi rolul lui Bartolomeu Anania) apare şi mai ciudată dacă avem în vedere ancheta Securităţii legată de dosarul Pătrăşcanu, una din cele mai vaste (dacă nu cea mai vastă) din tot lagărul socialist - a se vedea cartea Laviniei Betea despre subiect - şi în care tocmai un personaj cheie îl aflăm ignorat total de unealta Partidului. ori poate rolul său (al lui Bartolomeu Anania) o fi fost cu totul altul iar Securitatea nu avea acceptul să-şi bagemustaţaunde nu o privea? Întreb şi eu!
Volumul cu pricina mi-a căzut în mâini la biblioteca publică pe care o frecventez ("Marin Preda" din Capitală), filială a Bibliotecii Municipale. Am tot amânat să-mi trec în scris opiniile deşi am citi cartea pe nerăsuflate. Dar şi cu foarte multă circumspecţie, dat fiind semnele de întrebare ce se ivesc pe parcursul lecturii.
Cel dintâi semn de întrebare ne apare din start: de ce a acceptat ierarhul publicarea cărţii cu caracter confesiv încă din timpul vieţii sale? Deşi dorinţa afirmată în preambul era ca acestea să apară la cinci ani după moartea sa. Ori, de vreme ce apar antum, demersul scriitoricesc are aerul unui act de teribilism dar care alungă mult din gradul de veridicitate al scrierii. Ce să se fi schimbat în sinele unui om pentru ca acesta să-şi manifeste disponibilitatea publicării unor gânduri - ce se voiesc intime - despre universul interior şi despre cei din jur (acesta este scopul unor memorii) şi care pot răni sau pot crea controverse. Mai ales atunci când persoana în cauză (Anania) are conştiinţa faptului că mai are doar puţini ani de trăit (situaţia din 2008) faţă de perspectiva unei întregi vieţi la orizont la momentul condiţiei amintite (1974)?
Cheia să constea în evidenţa că nu vorbim de un volum memorialistic structurat unitar? În fapt, se compune din două secţiuni. Prima, scrisă "în grabă" în America, şi care acoperă momente din viaţă din copilărie, tinereţe, experienţa carcerală, până la eliberarea din puşcărie şi plecarea în Statele Unite. Paginile acestea se pot numi cu adevărat "scriere memorialistică", pentru că secvenţele de amintiri se desfăşoară într-un plan organizat, coerent narat.
A doua parte, însă, o putem caracteriza mai degrabă ca un amalgam - un "ghiveci călugăresc", am putea spune - în care sunt aruncte medalioane biografice, secvenţe de jurnal (sic!) - o contrazicere a propriilor spuse, evenimente precizate şi bine detaliate, în timp ce, pe de altă parte, evenimente sau chiar perioade de viaţă sunt cu totul ignorate. Un soi de Valeriu Anania ce poate fi caracterizat aici mai degrabă ca DJ literar, cultivând un mixaj de texte dezamăgitor pentru cei care, înşelaţi de titulatura volumului, i-ar fi cumpărat cartea cu speranţa că vor vedea un Bartolomeu Anania care-şi pune sufletul pe tavă, pe de-o parte, ori care ar fi vrut să găsească aici oarecari desluşiri ale unor iţe din trecut. Mai nimic din toate astea! Mai degrabă ne lovim de ranchiunile autorului "Greului Pământului" ce se înfăţişează pe sine drept buricul pământului. Plus o doză mare de înşelătorie la adresa unui public cititor pe care ierarhul de la Cluj îl credea docil şi gata să înghită fără să gândească toate spusele cu aspect de dezinformare.
Semne de întrebare se ivesc şi la citirea primei părţi a "Memoriilor". Că un adolescent - precum tânărul Valeriu - poate să îmbrace cămaşa verde în cadrul Frăţiilor de Cruce, acest lucru poate fi de înţeles. Dar că un adept al "sacrificiului" (precum se presupune că ar fi fost partizanii Mişcării Legionare) evită - intrând în monahism - încorporarea în armata care lupta pentru eliberarea teritoriilor răpite, acest lucru constituie un mare semn de întrebare (p.34). De altminteri, marea dramă naională din vara lui 1940 - cedarea pe rând a provinciilor istorice - este ignorată.
În schimb aflăm de activitatea naţionalistă a seminaristului Valeriu Anania în... Banatul sârbesc în care pătrunsese pe căi ilegale în toamna lui 1940. În acelaşi Banat va încerca să ajungă după 23 august 1944, fugind (zice Anania) de frica invaziei sovietice. Dar alte semne de întrebare! Cum putea să absenteze atât de mult de la şcoală, cu atât mai mult cu cât se găsea într-un an terminal? Ori presupunea tânărul Valeriu că activitatea în Frăţiile de Cruce să afla la un nivel mult superior pregătirii şcolare? Şi de ce să fugă în Serbia? Ca să ajungă în braţele lui Tito?
Se citeşte pe nerăsuflate şi episodul grevei studenţeşti de la Cluj, din 1946, în care vedem un Bartolomeu Anania în rol de lider al studenţilor naţionalişti. Ca în filmele cu comunişti, găsim aici un soi de Pistruiatu mai crescut care înşela cu dibăcie agenţii Siguranţei. legat de aceste evenimente, autorul neagă şi acţiunea lui Lucreţiu pătrăşcanu de la Cluj şi rostirea celebrului discurs ("În realitate, la Cluj, nici n'a apucat să vorbească", p. 133). Şi cu toate acestea, între cauzele care au dusîn linie dreaptă spre procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu a stat şi discursul a cărui existenţă e negată de Anania. Întraga acţiune de la Cluj (prin urmare şi rolul lui Bartolomeu Anania) apare şi mai ciudată dacă avem în vedere ancheta Securităţii legată de dosarul Pătrăşcanu, una din cele mai vaste (dacă nu cea mai vastă) din tot lagărul socialist - a se vedea cartea Laviniei Betea despre subiect - şi în care tocmai un personaj cheie îl aflăm ignorat total de unealta Partidului. ori poate rolul său (al lui Bartolomeu Anania) o fi fost cu totul altul iar Securitatea nu avea acceptul să-şi bagemustaţaunde nu o privea? Întreb şi eu!
sâmbătă, 12 iulie 2014
Un propagandist cu damf de Moscovă
În noaptea asta, nu ştiu cum se făcu, dar - aruncându-mi ochii pe site-ul Adevărul - mi s-a năzărit să-mi arunc ochii pe blogul unuia din multiplele personaje găzduite (şi se pare că plătite şi gras, dar asta e altă poveste şi se referă la anumite înalte personalităţi) pe respectiva platformă. CONSTANTIN CORNEANU se numeşte respectivul şi o serie de articole axate asupra relaţiilor ruso-germane, personalităţii lui Putin sau problematicii răsăritene îmi stârnise curiozitatea. Mai ales că un discret parfum de rusism adia din respectivele texte.
Nu am vrut să mă arunc cu capul înainte şi să vorbească gura fără mine aşa că am trecut la o scurtă verificare asupra biografiei. Mai ales că omul se prezintă (şi este prezentat) în cartea de vizită drept: doctor în istorie, jurnalist la Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naţionale în cadrul redacţiei TV Pro-Patria şi la Observatorul Militar şi, mai ales!, "membru fondator şi preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009", după cum puteţi vedea dumneavoastră înşivă aici.
"Hopa!", mi-am spus în sinea mea, "Un geopolitician şi preşedinte de asociaţie E-U-RO-PEA-NĂ pe ddeasupra! Ia să ne aruncăm şi noi ochii să vedem în ce mediu elevat se învârte!". Aşa că am intrat repejor pe site-ul respectivei instituţii atât de pompos intitulate. Care instituţie pompos intitulată, spre dezamăgirea mea, nu am aflat-o avându-şi sediul în vreo clădire din buricul târgului, în vreo vilă impozantă sau în vreo clădire ţinând de cutare instituţie publică. Nţţţ. Ci pe mult mai prozaica alee Valea Prahovei nr. 5, bloc 9S14, scara 1, etajul II, ap. 28, sectorul 6, Bucureşti, Cod 061612, după cum se scrie pe respectivul site. Un soi de SRL geopolitic, cum s-ar spune.
Deci cu sediul ne-am lămurit dar poate o fi vorba doar de sediul social trecut, pentru ca să se îndeplinească formalităţile birocratice, ca aflându-şi spaţiul într-o cameră de bloc. Am trecut atunci la verificare staff-ului, conducerii respectivei asociaţii (uitaţi aici) şi nici de data aceasta nu am găsit ceva mai acătării:
- Preşedintele Consiliului-Director: Constantin Corneanu
- Vicepreşedintele Consiliului-Director: Mugur Jianu
- Secretar General: Mihaela Golban
Mă adâncesc în Google şi găsesc că acest Mugur Jianu ar fi mason (are tot dreptul pentru că e democraţie). Numai că nu mai are nimic de-a face cu democraţia afacerea în care i-a fost implicată consoarta, după cum ne spune un articol de la Gândul din care voi cita doar un fragmenţel:
"Mai mulţi notari, poliţişti şi oameni de afaceri - toţi amatori de chilipiruri imobiliare - au fost ţepuiţi cu peste trei milioane de euro. Păgubiţii au fost momiţi cu apartamente, vile şi terenuri la preţuri de nimic, scoase chipurile la executări silite. “Naşa” lor este avocata Roxana Jianu, din Baroul Bucureşti care, timp de 4 ani, a “lovit” numai persoane “cu epoleţi” şi cu conturi grase. Abia anul acesta, pe 13 septembrie, ţepara a fost lovită de ghinion. A ajuns după gratii după un flagrant făcut de procurori.
Mugur Jianu, soţul ţeparei - fost avocat - era cel care făcea “intrările”. Oamenii se băgau cu ochii închişi în combinaţie pentru că Mugur garanta, în primul rând, cu reputaţia sa de mason şi de bun prieten al prinţesei Brianna Caragea - prin intermediul căreia a intrat în “lumea bună”. Le recomanda cunoştinţelor să ia legătura cu soţia sa, avocată, susţinând că ea le poate “aranja” licitaţiile imobiliare prin executor judecătoresc."
Condamnată la 11 ani, i s-a redus pedeapsa la 7 ani.
Să trecem la ultima peroană din conducerea Societăţii geopolitice E-U-RO-PE-NE: Mihaela Golban, care se ocupă de "reconectarea cu sinele divin" (sic!) în calitatea domniei sale de redactor al revistei "Lumea misterelor", o publicaţie în care găsim alături atât semnătura distinsului geopolitician de care ne ocupăm, cât şi, între altele, a lui Oreste Teodorescu, acesta din urmă un distins băsist (o remarcă deloc gratuită, după cum voi sublinia în continuare). Uitaţi aici şi aici două articole din cadrul unui singur număr luat la întâmplare.
Oricât m-am chinuti, nu am găsit nici în legătură cu Mihaela Golban ori cu Mugur Jianu ceva care să aibe legătura - măcar depărtată - cu această disciplină ce s-ar presupune pretenţioasă, care este GEOPOLITICA. Cu "discipline" care de care mai ezoterice, oculte şi parapsihologice, cu acelea da, că un şuviu de escroci de acest tip au inundat România.
Prin urmare rămâne - din rândul celor din conducere - doar un singur nume care să pretindă că dă autoritate acestui SRL cu cod caen geopolitic. Doar Constantin Corneanu. Mă repet, în toate textele găsite pe net ale diverselor publicaţii mai mult sau mai puţin online numele domniei sale este însoţit invariabil de titulatura "preşedinte AESGS". Pe "Adevărul", pe "Ziare.ro", pe "Evenimentul Zilei"... Iar temele pentru care este intervievat sau semnează sunt cele legate de geopolitica spaţiului fost sovietic (şi nu numai), pe tematica Republicii Moldova, pe teme ale istoriei naţionale (şi nu numai) - mai ales dacă apare în titlu sintagma de "mistere". Şi pe teme de Revoluţie.
Să începem scanarea domnului Corneanu cu o precizare: omul chiar a fost coleg cu cei din redacţia publicaţiilor militare ("Observatorul militar" şi "Pro Patria"), după cum o dovedeşte şi înregistrarea de aici, unde numele îi este menţionat clar între colegi. Tradus pe înţelesul tuturor, a făcut parte din serviciul de propagandă şi imagine militarizat.
Să aibe o legătură aparte cu Revoluţia din decembrie? Evident că are de vreme ce este parte a "Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989", o ctitorie a lui Ion Iliescu. Semnează editoriale în "Caietele Revoluţiei" unde se burzuluieşte la orice urmă de afirmaţie care ar îndrăzni să afirme o umbră de picior de KGB şi GRU în evenimentele decembriste, după cum puteţi citi aici, la pagina 5. Nu cumva să se ştirbească aura de emanat a lui Ilici. Nu comentăm aici afirmaţiile cu tentă clar mincinoasă (pentru că este dezinformativă) din respectivul articol. Îi lăsăm pe alţii.
Pe direcţia temelor de istorie naţională, nu a fost greu să-mi sară în ochi îmbrăţişarea cu maximă căldură a celebrei teme a "telegramei secrete de la Stockholm", o acuză nedovedită de nimeni la adresa Regelui (dar şi a Mareşalului, dacă este privită din alt unghi), o lucrătură propagandistică abilă a Moscovei şi căreia - din păcate - îi cad în plasă mulţi. Sperăm noi că numai din naivitate. Dar nu am uitat cum o mai agitau povestea asta feseniştii lui Ilici în 1990! Şi redifuzată de presa... băsistă, ca un sprijin pentru cel care a pronunţat celebrele cuvinte despre "sluga la ruşi" care ar fi fost Regele. La Adrian Pătruşcă, găluşcă sau cum i-o spune ne referim.
Dar tema predilectă este cea basarabeană, unde se prezintă drept mare analist "geopolitic". Să luăm pentru început un interviu publicat în două părţi de Ziare.ro (partea I, partea II), apărut destul de recent, doar cu două luni în urmă şi în care se referă la situaţia transnistreană:
"Transnistria cuprinde teritoriul istoric al extremului vest al Novorusiei si al extremului sud al Podoliei" afirmă dânsul. NU, domnule Corneanu! "Novorusia" este o găselniţă rusească la fel de falsă precum titulatura de "Basarabia" ori "Bucovina" aplicate unor ţinuturi care până la sfârşitului secolului al XVIII-lea erau parte nedespărţită a Moldovei. Mi se pare ciudat că reluaţi terminologia în chestiune ("Novorusia") exact la momentul declanşării noii politici anexioniste ruseşti.
Mai spuneţi dumneavoastră, încercând să desluşiţi naşterea statului-fantomă "Republica Moldovenească Nistreană"; că: "Esecul puciului de la Moscova din 19-21 august 1991 a permis proclamarea independentei Republicii Moldova la 27 august 1991. In acel moment, populatia de pe teritoriul Republicii Moldova era un conglomerat foarte eterogen, calificat de puterea comunista drept natiunea socialista moldoveneasca." Ce aţi spus? Că moldovenii (românii) erau şi ei o prăticică dintr-un conglomerat (se înţelege etnic)? Că nu erau naţiunea băştinaşă şi majoritară?
"Revendicarile basarabenilor in ceea ce priveste limba de stat si perspectiva transformarii RSSM intr-un stat independent au fost concepute de catre celelalte etnii ale RSSM ca fiind un atentat la adresa securitatii personale", continuaţi dumneavoastră. Asta e chiar bună! În zilele acelea viaţa liderilor Frontului Popular - adică al naţionaliştilor români - era pusă în primejdie pentru că aceştia cereau ca la ei acasă să aibe drept să se vorbească în limba locului şi cu GRAFIA potrivită iar dumneavoastră afirmaţi senin că, dimpotrivă, "celelalte etnii" (care anume?) erau ameninţate. De cine? De A, B şi C? Şi la care etnii faceţi referire? Cumva la găgăuzi, cărora românii le propuneau învăţământ în limba turcă la care reprezenatnţii lor răspundeau că preferă să înveţe numai în rusă? Vorbiţi de "ignoranta noilor lideri politici de la Chisinau fata de specificul si fobiile populatiei din Transnistria". "Populaţia" la care faceţi referire era (şi este) în mare parte constituită din colonişti - pensionari militari sovietici îndeosebi. Dar "băştinaşii" regiunii însă - la care nu faceţi referire - au avut (şi au) altă reacţie. Precum aceea a lui Ilie Ilaşcu şi a grupului său. Ori a eroicilor elevi din şcolile româneşti asuprite de mai bine de 20 de ani în Transnistria.
Dar ceva mai jos vă iese porumbelul pe gură: "[Astăzi] Federatia Rusa este interesata sa contribuie la unificarea europeana, sa consolideze legaturile de integrare cu Europa Centrala sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de baza a politicii externe rusesti. Geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin considera ca Rusia are nevoie de o Europa aliata si prietena, in conditiile in care din punct de vedere militar UE nu reprezinta, fara SUA, un pericol serios, iar cooperarea economica cu o Europa neutra poate sa rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei si Asiei in schimbul resurselor si al parteneriatului strategic." Vai, ce doritoare de pace este Rusia şi noi, nerecunsocătorii, nu ştim!
A pomenit domnul Corneanu de axa Moscova - Berlin? Numai bine ca mai apoi să publice, în "Adevărul", un serial întreg despre relaţiile celor două capitale (aici, aici şi aici). Cu doza clasică de dezinformare de tip sovietic, cu "informaţii" ce ţin mai degrabă de revista aia senzaţionalistă ("Lumea misterelor") de care am pomenit mai sus: " Întâlnirea de la Jeleznovodsk a fost urmată de o nouă rundă de convorbiri sovieto-germane, extrem de discretă, desfăşurată, în septembrie 1990, la Geneva şi unde sovieticii împreună cu germanii au căzut de acord asupra următoarelor chestiuni, după cum menţiona o parte din presa britanică, respectiv: „1) URSS să nu se opună divizării Cehoslovaciei; 2) Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania; 3) Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est; 4) Ungariei i se va permite urmărirea scopului de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon (1920); 5) Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei pentru a asigura acolo un standard al vieţii mai ridicat decât cel din Slovacia, făcând astfel mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria; 6) URSS să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să fie de acord cu intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera de interese economice a Germaniei, precum şi să susţină unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii Ucrainei ar desfăşura «activităţi distructive»; 7) În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angajează să «nu fie activă» în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei”. Pfii, ce bine se potriveşte cu teoria conspiraţiei după ureche! Şi ce le-a mai nimerit domnul Corneanu din punctul de vedere al evoluţiei ulterioare. Numai ceva nu se nimereşte: lipsa surselor. Că menţiunea aia despre "presa britanică" este în consonanţă cu acel "se ştie că" atât de drag practicilor dezinformative sovietice.
Articolele fac parte, evident, dintr-o serie mai largă apărute ca urmare a crizei din Ucraina. A scris,a stfel, şi o serie de articole pe tema Putin (partea 1, partea 2, partea 3, partea 4, partea 5, partea 6). Iar de aici ajunge, în alt articol, să prevadă în legătură cu statul tampon dintre noi şi Rusia (Ucraina) numai două soluţii: federalizare (care slujeşte Rusiei) şi dezmembrare, slujind aceleiaşi Rusii. Însoţite de o hartă ce se vrea etnică în care la partea rusofonă sunt trecuţi toţi cei ce nu sunt ucrainieni. O altă manevră clasică de dezinformare.
În stil KeiGiBi, după cum pronunţă în interviul pe care-l găsiţi aici.
Părerea mea: vrea coana Moscova să ţină sub control tendinţele unioniste? Pune ca intermediari astfel de specialişti!
PS: uitasem de asta dar domnul Corneanu a sărit ca ars la apariţia primului volum al cărţii lui Larry L. Watts, "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni..." Ori s-a supărat Ilici, ori gaşca neokominternistă de la Cotroceni, ori i-a deranjat chiar pe muscali...
Nu am vrut să mă arunc cu capul înainte şi să vorbească gura fără mine aşa că am trecut la o scurtă verificare asupra biografiei. Mai ales că omul se prezintă (şi este prezentat) în cartea de vizită drept: doctor în istorie, jurnalist la Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naţionale în cadrul redacţiei TV Pro-Patria şi la Observatorul Militar şi, mai ales!, "membru fondator şi preşedintele Consiliului Director al Asociaţiei Europene de Studii Geopolitice şi Strategice “Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009", după cum puteţi vedea dumneavoastră înşivă aici.
"Hopa!", mi-am spus în sinea mea, "Un geopolitician şi preşedinte de asociaţie E-U-RO-PEA-NĂ pe ddeasupra! Ia să ne aruncăm şi noi ochii să vedem în ce mediu elevat se învârte!". Aşa că am intrat repejor pe site-ul respectivei instituţii atât de pompos intitulate. Care instituţie pompos intitulată, spre dezamăgirea mea, nu am aflat-o avându-şi sediul în vreo clădire din buricul târgului, în vreo vilă impozantă sau în vreo clădire ţinând de cutare instituţie publică. Nţţţ. Ci pe mult mai prozaica alee Valea Prahovei nr. 5, bloc 9S14, scara 1, etajul II, ap. 28, sectorul 6, Bucureşti, Cod 061612, după cum se scrie pe respectivul site. Un soi de SRL geopolitic, cum s-ar spune.
Deci cu sediul ne-am lămurit dar poate o fi vorba doar de sediul social trecut, pentru ca să se îndeplinească formalităţile birocratice, ca aflându-şi spaţiul într-o cameră de bloc. Am trecut atunci la verificare staff-ului, conducerii respectivei asociaţii (uitaţi aici) şi nici de data aceasta nu am găsit ceva mai acătării:
- Preşedintele Consiliului-Director: Constantin Corneanu
- Vicepreşedintele Consiliului-Director: Mugur Jianu
- Secretar General: Mihaela Golban
Mă adâncesc în Google şi găsesc că acest Mugur Jianu ar fi mason (are tot dreptul pentru că e democraţie). Numai că nu mai are nimic de-a face cu democraţia afacerea în care i-a fost implicată consoarta, după cum ne spune un articol de la Gândul din care voi cita doar un fragmenţel:
"Mai mulţi notari, poliţişti şi oameni de afaceri - toţi amatori de chilipiruri imobiliare - au fost ţepuiţi cu peste trei milioane de euro. Păgubiţii au fost momiţi cu apartamente, vile şi terenuri la preţuri de nimic, scoase chipurile la executări silite. “Naşa” lor este avocata Roxana Jianu, din Baroul Bucureşti care, timp de 4 ani, a “lovit” numai persoane “cu epoleţi” şi cu conturi grase. Abia anul acesta, pe 13 septembrie, ţepara a fost lovită de ghinion. A ajuns după gratii după un flagrant făcut de procurori.
Mugur Jianu, soţul ţeparei - fost avocat - era cel care făcea “intrările”. Oamenii se băgau cu ochii închişi în combinaţie pentru că Mugur garanta, în primul rând, cu reputaţia sa de mason şi de bun prieten al prinţesei Brianna Caragea - prin intermediul căreia a intrat în “lumea bună”. Le recomanda cunoştinţelor să ia legătura cu soţia sa, avocată, susţinând că ea le poate “aranja” licitaţiile imobiliare prin executor judecătoresc."
Condamnată la 11 ani, i s-a redus pedeapsa la 7 ani.
Să trecem la ultima peroană din conducerea Societăţii geopolitice E-U-RO-PE-NE: Mihaela Golban, care se ocupă de "reconectarea cu sinele divin" (sic!) în calitatea domniei sale de redactor al revistei "Lumea misterelor", o publicaţie în care găsim alături atât semnătura distinsului geopolitician de care ne ocupăm, cât şi, între altele, a lui Oreste Teodorescu, acesta din urmă un distins băsist (o remarcă deloc gratuită, după cum voi sublinia în continuare). Uitaţi aici şi aici două articole din cadrul unui singur număr luat la întâmplare.
Oricât m-am chinuti, nu am găsit nici în legătură cu Mihaela Golban ori cu Mugur Jianu ceva care să aibe legătura - măcar depărtată - cu această disciplină ce s-ar presupune pretenţioasă, care este GEOPOLITICA. Cu "discipline" care de care mai ezoterice, oculte şi parapsihologice, cu acelea da, că un şuviu de escroci de acest tip au inundat România.
Prin urmare rămâne - din rândul celor din conducere - doar un singur nume care să pretindă că dă autoritate acestui SRL cu cod caen geopolitic. Doar Constantin Corneanu. Mă repet, în toate textele găsite pe net ale diverselor publicaţii mai mult sau mai puţin online numele domniei sale este însoţit invariabil de titulatura "preşedinte AESGS". Pe "Adevărul", pe "Ziare.ro", pe "Evenimentul Zilei"... Iar temele pentru care este intervievat sau semnează sunt cele legate de geopolitica spaţiului fost sovietic (şi nu numai), pe tematica Republicii Moldova, pe teme ale istoriei naţionale (şi nu numai) - mai ales dacă apare în titlu sintagma de "mistere". Şi pe teme de Revoluţie.
Să începem scanarea domnului Corneanu cu o precizare: omul chiar a fost coleg cu cei din redacţia publicaţiilor militare ("Observatorul militar" şi "Pro Patria"), după cum o dovedeşte şi înregistrarea de aici, unde numele îi este menţionat clar între colegi. Tradus pe înţelesul tuturor, a făcut parte din serviciul de propagandă şi imagine militarizat.
Să aibe o legătură aparte cu Revoluţia din decembrie? Evident că are de vreme ce este parte a "Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989", o ctitorie a lui Ion Iliescu. Semnează editoriale în "Caietele Revoluţiei" unde se burzuluieşte la orice urmă de afirmaţie care ar îndrăzni să afirme o umbră de picior de KGB şi GRU în evenimentele decembriste, după cum puteţi citi aici, la pagina 5. Nu cumva să se ştirbească aura de emanat a lui Ilici. Nu comentăm aici afirmaţiile cu tentă clar mincinoasă (pentru că este dezinformativă) din respectivul articol. Îi lăsăm pe alţii.
Pe direcţia temelor de istorie naţională, nu a fost greu să-mi sară în ochi îmbrăţişarea cu maximă căldură a celebrei teme a "telegramei secrete de la Stockholm", o acuză nedovedită de nimeni la adresa Regelui (dar şi a Mareşalului, dacă este privită din alt unghi), o lucrătură propagandistică abilă a Moscovei şi căreia - din păcate - îi cad în plasă mulţi. Sperăm noi că numai din naivitate. Dar nu am uitat cum o mai agitau povestea asta feseniştii lui Ilici în 1990! Şi redifuzată de presa... băsistă, ca un sprijin pentru cel care a pronunţat celebrele cuvinte despre "sluga la ruşi" care ar fi fost Regele. La Adrian Pătruşcă, găluşcă sau cum i-o spune ne referim.
Dar tema predilectă este cea basarabeană, unde se prezintă drept mare analist "geopolitic". Să luăm pentru început un interviu publicat în două părţi de Ziare.ro (partea I, partea II), apărut destul de recent, doar cu două luni în urmă şi în care se referă la situaţia transnistreană:
"Transnistria cuprinde teritoriul istoric al extremului vest al Novorusiei si al extremului sud al Podoliei" afirmă dânsul. NU, domnule Corneanu! "Novorusia" este o găselniţă rusească la fel de falsă precum titulatura de "Basarabia" ori "Bucovina" aplicate unor ţinuturi care până la sfârşitului secolului al XVIII-lea erau parte nedespărţită a Moldovei. Mi se pare ciudat că reluaţi terminologia în chestiune ("Novorusia") exact la momentul declanşării noii politici anexioniste ruseşti.
Mai spuneţi dumneavoastră, încercând să desluşiţi naşterea statului-fantomă "Republica Moldovenească Nistreană"; că: "Esecul puciului de la Moscova din 19-21 august 1991 a permis proclamarea independentei Republicii Moldova la 27 august 1991. In acel moment, populatia de pe teritoriul Republicii Moldova era un conglomerat foarte eterogen, calificat de puterea comunista drept natiunea socialista moldoveneasca." Ce aţi spus? Că moldovenii (românii) erau şi ei o prăticică dintr-un conglomerat (se înţelege etnic)? Că nu erau naţiunea băştinaşă şi majoritară?
"Revendicarile basarabenilor in ceea ce priveste limba de stat si perspectiva transformarii RSSM intr-un stat independent au fost concepute de catre celelalte etnii ale RSSM ca fiind un atentat la adresa securitatii personale", continuaţi dumneavoastră. Asta e chiar bună! În zilele acelea viaţa liderilor Frontului Popular - adică al naţionaliştilor români - era pusă în primejdie pentru că aceştia cereau ca la ei acasă să aibe drept să se vorbească în limba locului şi cu GRAFIA potrivită iar dumneavoastră afirmaţi senin că, dimpotrivă, "celelalte etnii" (care anume?) erau ameninţate. De cine? De A, B şi C? Şi la care etnii faceţi referire? Cumva la găgăuzi, cărora românii le propuneau învăţământ în limba turcă la care reprezenatnţii lor răspundeau că preferă să înveţe numai în rusă? Vorbiţi de "ignoranta noilor lideri politici de la Chisinau fata de specificul si fobiile populatiei din Transnistria". "Populaţia" la care faceţi referire era (şi este) în mare parte constituită din colonişti - pensionari militari sovietici îndeosebi. Dar "băştinaşii" regiunii însă - la care nu faceţi referire - au avut (şi au) altă reacţie. Precum aceea a lui Ilie Ilaşcu şi a grupului său. Ori a eroicilor elevi din şcolile româneşti asuprite de mai bine de 20 de ani în Transnistria.
Dar ceva mai jos vă iese porumbelul pe gură: "[Astăzi] Federatia Rusa este interesata sa contribuie la unificarea europeana, sa consolideze legaturile de integrare cu Europa Centrala sub semnul axei Moscova-Berlin, axa de baza a politicii externe rusesti. Geopoliticianul rus Aleksandr G. Dughin considera ca Rusia are nevoie de o Europa aliata si prietena, in conditiile in care din punct de vedere militar UE nu reprezinta, fara SUA, un pericol serios, iar cooperarea economica cu o Europa neutra poate sa rezolve majoritatea problemelor tehnologice ale Rusiei si Asiei in schimbul resurselor si al parteneriatului strategic." Vai, ce doritoare de pace este Rusia şi noi, nerecunsocătorii, nu ştim!
A pomenit domnul Corneanu de axa Moscova - Berlin? Numai bine ca mai apoi să publice, în "Adevărul", un serial întreg despre relaţiile celor două capitale (aici, aici şi aici). Cu doza clasică de dezinformare de tip sovietic, cu "informaţii" ce ţin mai degrabă de revista aia senzaţionalistă ("Lumea misterelor") de care am pomenit mai sus: " Întâlnirea de la Jeleznovodsk a fost urmată de o nouă rundă de convorbiri sovieto-germane, extrem de discretă, desfăşurată, în septembrie 1990, la Geneva şi unde sovieticii împreună cu germanii au căzut de acord asupra următoarelor chestiuni, după cum menţiona o parte din presa britanică, respectiv: „1) URSS să nu se opună divizării Cehoslovaciei; 2) Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania; 3) Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est; 4) Ungariei i se va permite urmărirea scopului de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon (1920); 5) Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei pentru a asigura acolo un standard al vieţii mai ridicat decât cel din Slovacia, făcând astfel mai atractivă ideea unificării Slovaciei cu Ungaria; 6) URSS să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să fie de acord cu intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera de interese economice a Germaniei, precum şi să susţină unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii Ucrainei ar desfăşura «activităţi distructive»; 7) În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angajează să «nu fie activă» în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei”. Pfii, ce bine se potriveşte cu teoria conspiraţiei după ureche! Şi ce le-a mai nimerit domnul Corneanu din punctul de vedere al evoluţiei ulterioare. Numai ceva nu se nimereşte: lipsa surselor. Că menţiunea aia despre "presa britanică" este în consonanţă cu acel "se ştie că" atât de drag practicilor dezinformative sovietice.
Articolele fac parte, evident, dintr-o serie mai largă apărute ca urmare a crizei din Ucraina. A scris,a stfel, şi o serie de articole pe tema Putin (partea 1, partea 2, partea 3, partea 4, partea 5, partea 6). Iar de aici ajunge, în alt articol, să prevadă în legătură cu statul tampon dintre noi şi Rusia (Ucraina) numai două soluţii: federalizare (care slujeşte Rusiei) şi dezmembrare, slujind aceleiaşi Rusii. Însoţite de o hartă ce se vrea etnică în care la partea rusofonă sunt trecuţi toţi cei ce nu sunt ucrainieni. O altă manevră clasică de dezinformare.
În stil KeiGiBi, după cum pronunţă în interviul pe care-l găsiţi aici.
Părerea mea: vrea coana Moscova să ţină sub control tendinţele unioniste? Pune ca intermediari astfel de specialişti!
PS: uitasem de asta dar domnul Corneanu a sărit ca ars la apariţia primului volum al cărţii lui Larry L. Watts, "Fereşte-mă, Doamne, de prieteni..." Ori s-a supărat Ilici, ori gaşca neokominternistă de la Cotroceni, ori i-a deranjat chiar pe muscali...
luni, 7 iulie 2014
Transnistria - Avangarda Rusiei mari sau Delirul euroasiatic al lui Alexandr Dughin
Preluare de pe blogul lui Vlad Cubreacov, care este şi traducătorul în limba română. Şi nota de final îi aparţine.
TRANSNISTRIA – AVANGARDA RUSIEI MARI
În ultimele decenii geopolitica Rusiei
trece printr-o criză. După destrămarea Tratatului de la Varșovia,
liniile apărării noastre s-au prăbușit una după alta. Și pe locul rămas
gol a venit imediat blocul NATO, care ne este advers. Aceasta este legea
vaselor comunicante, atâta doar că aplicată geopoliticii: acolo unde
Rusia-Eurasia este în scădere, atlantiștii, NATO, sunt în creștere.
URSS s-a dezintegrat, în anii 90 fiind
amenințată chiar integritatea Federației Ruse. Însă în timpul lui Putin a
fost oprită dezintegrarea de mai departe. Cu ce preț și cu ce eforturi
s-a reușit aceasta încă urmează să conștientizăm și să apreciem.
Și iată referendumul din Transnistria.
Zorii unei etape geopolitice absolut noi. Precaut, acum se poate totuși
spune deja că Rusia nu numai că nu se va destrăma, ea deja nici nu se
mai concentrează – ea este în ofensivă, ea revine în granițele sale. Ea
se mișcă pe direcția unei Rusii Mari.
Transnistria este frontiera noastră de
care suntem tăiați, este granița noastră, un avanpost al nostru. Dacă
oamenii vor în Rusia și nu mai vor să fie în continuare fără Rusia,
înseamnă că Rusia este din nou atractivă, dorită, înseamnă că ea
reprezintă o valoare. Și acest fapt întărește nelimitat spiritul nostru,
încrederea noastră în noi înșine, voința noastră. Referendumul din
Transnistria nu este nici pe departe o răzbunare măruntă pe Chișinăul
care face jocul Occidentului. El simbolizează o schimbare de epoci – noi
trecem de la contractare la expansivitate, de la prăbușire la avânt, de
la Rusia mica la Rusia Mare, a cărei imagine viitoare ne-au înfățișat-o
locuitorii Transnistriei, săvârșind în felul lor un ritual geopolitic.
Rusia Mare trebuie să includă în sine nu
doar ceea ce se desprinde din statele post-sovietice eșuate care se
aruncă orbește în cadrul NATO ca să putrezească în atlantism și
globalism, pierzându-și demnitatea, identitatea și viitorul. Rusia Mare
trebuie să includă și Moldova, și Georgia, și Ucraina, nu doar
Transnistria, Oseția de Sud sau Crimeea.
Există două căi de soluționare a
conflictelor separatiste din spațiul post-sovietic, inclusiv din
Transnistria, Oseția de Sud și Abhazia. Prima: Rusia este garant al
integrității teritoriale a acestor state, temperând tendințele
separatiste, – iar în acest sens Rusia dispune de toate instrumentele,
atât politice, cât și militare, strategice și morale. A doua cale: Rusia
încetează de a mai fi garant al integrității acestor state. Asta nu
înseamnă nicidecum că noi începem a susține separatismul, ci pur și
simplu că încetăm să mai susținem aspirațiile Tbilisiului oficial sau pe
cele ale Chișinăului oficial de păstrare a integrității teritoriale.
Iar în cazul lor, mai departe, totul va decurge de la sine. Dacă aceste
țări ne șantajează efectiv cu ieșirea din CSI, întorcând spatele Rusiei,
ele își pot promova politicile, numai că deja nu pe întregul lor
teritoriu. Pentru că atunci Transnistria va adera la CSI deja de una
singură, fără Moldova. Alegerea Moldovei nu este mare: ea trebuie fie să
accepte aceasta, fie să adopte o poziție rezonabilă și să devină o
punte de prietenie între Rusia și Uniunea Europeană, ceea ce noi îi
dorim sincer. Ucrainenii, moldovenii, georgienii sunt frații noștri de
credință și de istorie. Noi suntem fiii aceleiași civilizații, ai
aceleiași credințe și ai aceleiași culturi. Și dacă micuța Transnistrie a
conștientizat asta mai devreme decât alții, cinste și laudă acestei
Republici, poporului ei și duhului său neînfrânt.
În anul 2003 a mai propus propriul el
plan de soluționare definitivă a conflictului transnistrean. Sensul
acestui plan consta în federalizarea Moldovei și recunoașterea în cazul
Republicii Moldovenești Nistrene și în cel al Găgăuziei a unor drepturi
largi de autonomie, a unor cote în parlamentul moldovenesc și a
dreptului de a ieși din componența Moldovei în cazul deciziei acesteia
de a adera la alt stat (subînțelegându-se la România). Acest plan
constituia un compromis atât pentru Tiraspol, cât și pentru Chișinău,
fiind susținut și de Igor Smirnov, șeful RMN, și de comunistul Voronin,
pe atunci candidat la funcția de președinte al Moldovei, căruia această
poziție i-a și adus atunci victoria. Din punct de vedere geopolitic,
acest proiect era unul eurasiatic și propunea apropierea treptată a
Moldovei de Rusia și alte state ale CSI orientate spre integrare.
Anume din acest motiv a fost torpilat de
forțele atlantiste din Uniunea Europeană care aveau nevoie de o absolut
altă soluție – rezolvarea problemei transnistrene altfel decât propunea
Moscova și nu într-o perspectivă eurasiatică. Sub presiunea SUA, Voronin
a renunțat la acest proiect care îl adusese la putere, iar apoi în
general i-a și întors spatele Rusiei.
Aș putea fi contrazis cum că primind
Transnistria în componența Rusiei am da lumină verde separatismului în
spațiul post-sovietic, ba chiar și la noi acasă. Nu este așa. În
Transnistria este democrație, acolo nu există banditism, luare de
ostatici, acolo nu există naționalism, xenofobie, extremism religios,
epurări etnice. Poporul acestei Republici este alcătuit in mai multe
etnii – moldoveni, ucraineni, găgăuzi, velicoruși. Tinzând să adere la
Rusia, ei vor să revină la Patria comună, la Rusia ca idee, ca rădăcină
comună a noastră. În conștiința lor această Rusie nu este pur și simplu
Federația Rusă. Aceasta este o Rusie simbol, o Rusie ca imagine, o Rusie
ca misiune, ca sarcină, ca proiect, ca orizont. Și să adere la o astfel
de Rusie, la autentica Rusie eternă tind nu doar transnistrenii, dar
trebuie să tindem și noi înșine, cetățenii ruși, rușii de neam.
Nouă ne-a fost încredințată răspunderea
pentru un imens spațiu din Carpați până la Oceanul Pacific, de la Marea
Baltică până în Kamceatka, din Karelia până în Munții Pamir. Și nimeni
nu ne-a eliberat de această răspundere. Referendumul din Transnistria
ne-a reamintit de ceea ce este cel mai important – de noi înșine, de
misiunea noastră, de vocația noastră. În această situației pur și simplu
nu se pune întrebarea dacă să primim sau să nu primim Tiraspolul (în
componența Rusiei – nota traducătorului). Atunci când frații îți cer
ajutorul este o rușine și un păcat să-i tratezi cu refuz. De așa ceva
pot fi în stare doar trădătorii propriului neam. Dar timpurile când
asemenea personaje se aflau în fruntea țării au rămas în trecut. Să
sperăm că pentru totdeauna.
Traducere din rusă – Vlad Cubreacov
Nota traducătorului: De
mult este timpul ca acest șarlatan geopolitic și pretins ”filosof”,
ideolog al Imperiului Alcoolic să fie trecut în lista străinilor
indezirabili pe teritoriul Republicii Moldova.
joi, 3 iulie 2014
Concert "Kamarikuoro Krysostomos" la biserica Pitar Moşu'. Intrarea liberă!
În această seară aveţi ocazia să vă delectaţi, la biserica Pitar Moşu' din Bucureşti, cu manifestarea artistică a unui mediu mai puţin cunoscut la noi, s-ar putea spune chiar "exotic": prezenţa unei formaţiuni corale din Finlanda - Kamarikuoro Krysostomos (Corul de cameră "Krysostomos"). Şi, pentru ca exotismul să fie şi mai mare, este vorba de o formaţiune muzicală ORTODOXĂ ce are în program cântâri creştin-ortodoxe.
Vor fi interpretate bucăţi din compoziţia "Postul Mare", creaţie a lui Mikko Sidoroff, cuprinzând cântări specifice perioadei liturgice respective ("Heruvicul Liturghiei Sfântului Grigorie Dialogul", "Cămara ta, Mântuitorul meu", "Iosif cel cu bun chip", "Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule"), "Priveghere" ("Vigilia"), compusă de Einojuhani Rautavaara (mai precis "Fericit bărbatul" şi "Ectenia întreită") şi compoziţia lui Pekka Jalkanen, "Deesis", adică Panihida sau Rugăciunea pentru răposaţi ori Parastas.
Dirijorul corului este Mikko Sidoroff al cărui unchi, Matti Sidoroff, este preot co-slujitor la biserica Pitar Moşu' din Capitală alături de preotul paroh Mihail Spătărelu.
Am uitat ceva? Da! Ora şi locul: joi, 3 Iulie, la începând cu orele 19. Iar intrarea este liberă!
PS: respectivul sălaş de cult se găseşte în zona din spatele Cinematografului Patria, pe strada Pitar Moş 16, cam la întretăierea dintre aceasta şi strada Artur Verona (intrarea dinspre Pitar Moş) sau pe strada Dionisie Lupu 45, colţ în colţ cu biserica Anglicană (intrarea dinspre altar).
Vor fi interpretate bucăţi din compoziţia "Postul Mare", creaţie a lui Mikko Sidoroff, cuprinzând cântări specifice perioadei liturgice respective ("Heruvicul Liturghiei Sfântului Grigorie Dialogul", "Cămara ta, Mântuitorul meu", "Iosif cel cu bun chip", "Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule"), "Priveghere" ("Vigilia"), compusă de Einojuhani Rautavaara (mai precis "Fericit bărbatul" şi "Ectenia întreită") şi compoziţia lui Pekka Jalkanen, "Deesis", adică Panihida sau Rugăciunea pentru răposaţi ori Parastas.
Dirijorul corului este Mikko Sidoroff al cărui unchi, Matti Sidoroff, este preot co-slujitor la biserica Pitar Moşu' din Capitală alături de preotul paroh Mihail Spătărelu.
Am uitat ceva? Da! Ora şi locul: joi, 3 Iulie, la începând cu orele 19. Iar intrarea este liberă!
PS: respectivul sălaş de cult se găseşte în zona din spatele Cinematografului Patria, pe strada Pitar Moş 16, cam la întretăierea dintre aceasta şi strada Artur Verona (intrarea dinspre Pitar Moş) sau pe strada Dionisie Lupu 45, colţ în colţ cu biserica Anglicană (intrarea dinspre altar).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)