Cauzele principale ale eşecului războiului fulger sovietic rezidă în faptele expuse pe scurt mai înainte. Mi se pare oporun să adaug câteva consideraţii sumare şi un rezumat al motivelor pentru care s-a răspândit o opinie defavorabilă asupra capacităţii armatei sovietice, mai ales că această concepţie a jucat un rol esenţial în fluctuaţiile războiului mondial. Dacă impresia generală asupra comportamentului URSS în războiul cu Finlanda nu ar fi fost atât de defavorabilă, Germania n-ar fi subestimat potenţialul militar al colosului rus şi n-ar fi repetat greşelile lui Napoleon.
Pe ce se bazează ideile care s-au formulat despre Armata Roşie în urma războiului din iarnă?
Caracteristica cea mai frapantă este, fără îndoială, disproporţia între forţele enorme şi rezultatul jalnic. Din prima săptămână de război, forţe de o anvergură neaşteptată au fost lansate împotriva Finlandei. Ele se ridicau la 26-28 divizii de infanterie, apoi s-au ridicat la 45, din care 25 în Istmul Kareliei şi 20 pe frontul răsăritean, întărite de artileria corpurilor de armată, precum şi de unităţi blindate. Numărul total al tancurilor era în jur de 3 000, dintre care o parte de tip mijlociu şi greu. Armata Roşie dispunea de 110 divizii, cu 5 000 până la 6 000 de tancuri moderne, fără a enumera trupele din Extremul Orient. Asta înseamnă că aproape jumătate din diviziile ruseşti active din Europa şi Siberia Occidentală fuseseră mobilizate pentru războiul din Finlanda. Incluzând trupele speciale, forţele inamice se ridicau, aşadar, aproape la un milion de oameni. Unele divizii dobândiseră experienţă în camania din Polonia.
Un amănunt interesant este că aceste trupe proveneau din nu mai puţin de şapte regiuni militare. În afara districtului Leningrad, districtele Moscova, Kalinin, Orel, Bielorusia, Harkov şi Odessa furnizaseră trupe. Astfel, doar patru districte europene (Kiev, Volga şi două caucaziene) nu fuseseră implicate în campania împotriva Finlandei. Şocul provocat de eşecuri şi înfrângeri s-a repercutat, în consecinţă, asupra majorităţii teritoriului european al URSS.
O eroare fundamentală a Înaltului Comandament sovietic a fost angajarea de operaţii fără a fi elucidaţi factorii esenţiali ai luptei, fără să se cunoască caracterul câmpului de luptă şi valoarea adversarului. Se poate înţelege că s-a neglijat cel de-al doilea factor din cauza slăbiciunii noastre materiale patente. Dar şi mai surprinzător este faptul că Comandamentul sovietic nu a ţinut cont că organizarea sa era prea greoaie pentru un teren nordic şi în plină iarnă. Cum puteau trupele de stepă, chiar obişnuite cu ierni severe, să se lupte într-un teren împădurit pustiu, cum nu mai văzuseră niciodată? În districtele militare Leningrad şi Kalinin, ca şi în cel al Moscovei, ruşii aveau totuşi posibilitatea să efectueze exerciţii în condiţii corespunzătoare celor pe care ar fi trebuit să le înfrunte în războiul contra Finlandei. Eroarea de apreciere a forţei noastre de rezistenţă ilustrează superficialitatea cu care s-a elaborat planul de operaţii, ca şi credinţa oarbă în posibilităţile nelimitate ale tehnicii moderne. În acest domeniu, scriitorii militari sovietici formulaseră, înaintea celor din alte ţări, doctrine pe care le văzuseră aplicate de nemţi în Polonia. Dar Finlanda, ţara pădurilor, nu era Polonia !
Este greu de determinat în ce măsură comandamentul politic din vârful ierarhiei militare poartă responsabilitatea erorilor de apreciere pur tactică în privinţa campaniei, a operaţiilor şi a organizării. Dar se poate afirma pe bună dreptate că această influenţă, ca şi aceea a politrucilor de la nivelul trupelor combatante, a fost considerabilă. Faptul că fiecare ordin trebuia aprobat de organul politic implica întârzieri şi confuzie, pentru a nu mai vorbi de slăbirea spiritului de iniţiativă şi a responsabilităţii. Acest sistem nu se limita la militari, rivalităţile fuseseră acerbe, din 1935, în general, în sânul armatei, apurările făcându-o să-şi piardă forţele cele mai experimentate. Corpurile de ofiţeri deveniseră mai omogene, dar nivelul de instruire şi competenţă scăzuseră.
În calitatea sa de factor activ, comandamentul politic era incontestabil o putere pe care trebuia s-o iei în calcul. Aceasta s-a manifestat mai ales în prima fază a războiului, când politrucii au trebuit să restabilească ordinea în unităţile a căror disciplină fuseseră zdruncinată de eşecuri şi, de asemenea, când era vorba de a antrena cu orice preţ la asalt trupele recalcitrante. Dacă unităţile încercuite continuau să se bată în ciuda frigului şi a foamei, meritul revine în mare parte politrucilor. Soldaţii nu îndrăzneau să dea înapoi în faţa ameninţării cu represalii asupra familiilor lor şi când li se repeta că adversarii lor îi torturează pe prizonieri. De aceea, în nenumărate cazuri, cadrele şi soldaţii preferau să se sinucidă decât să capituleze.
Comandamentul rus era în general compus din oameni curajoşi, cu nervi solizi, cărora nu le păsa de pierderi. Mai ales la structurile superioare se manifesta o oarecare inerţie, care se traducea prin formalism şi o concepţie simplistă a operaţiilor, se ignora manevra şi se urmărea cu încăpăţânare planul iniţial până la succes sau la eşec. Ruşii puneau bază pe material în strategia lor, care era greoaie, erau indiferenţi la pierderi şi la risipă, amintind în multe puncte de vedere doctrinele anglo-saxone. Se dovedea o lipsă evidentă de fantezie când fluctuaţiile situaţiei cereau hotărâri rapide. Foarte frecvent, şefii nu ştiau să-şi transforme succesele iniţiale în rezultate decisive. De aceea, în orice moment, trupele noastre din Istmul Kareliei, în războiul de mişcare, ca şi în cel de poziţie, au reuşit să se sustragă şi să ocupe linii noi. La început, colaborarea dintre arme s-a dovedit foarte defectuoasă, dar în această privinţă ruşii au ştiut să tragă învăţăminte din experienţele lor.
[…]
Infanteristul rus era curajos, tenace şi se mulţumea cu puţin, dar îi lipsea iniţiativa. Contrar adevrsarului său finlandeă, el era un luptător cu spirit gregar care, odată scăpat de sub comanda şefilor şi fără contact cu camarazii lui, era incapabil de orice acţiune independentă. Din acest motiv, mai ales la începutul războiului, forţele umane erau angajate în atacuri masive şi câteva arme automate bine amplasate puteau atunci să-I secere pe asaltatori până la ultimul om. Cu toate acestea, se lansau valuri de atacatori unul după altul, cu acelaşi rezultat. În timpul luptelor iniţiale din decembrie, ruşii înaintau adesea cântând peste câmpurile minate finlandeze, în rânduri strânse şi chiar ţinându-se de mână, fără să pară neliniştiţi de exploziile şi focul bine dirijat al apărătorilor. Resemnarea fatalistă care caracteriza infanteria era uluitoare. Soldatul rus era puţin receptiv la impresiile exterioare şi şocurile ocazionale erau repede depăşite.
Mentalitatea slavă explică, de asemenea, de ce infanteria se apăra până la ultimul om, chiar în situaţiile cele mai disperate. Istoria războaielor menţionează numai cazuri rare de o astfel de tenacitate sălbatică, ce se remarcă mai ales la popoarele primitive. Chiar dacă teroarea politică avea rolul ei în privinţa asta, explicaţia trebuie căutată în lupta dură a poporului rus contra naturii, luptă care, în decursul secolelor, a sfârşit prin a-i crea o capacitate de neconceput pentru un european, de a suferi şi suporta privaţiunile, un curaj pasiv şi un fatalism care au avut – şi au încă – rolul lor dat în evoluţia politică.
În ciuda duratei lungi de serviciu, infanteria prezenta o serie de slăbiciuni. Focul armelor automate şi al puştilor era lipsit de precizie. Deşi multe dintre diviziile angajate împotriva noastră erau originare din regiuni împădurite, ele erau incapabile să se deplaseze şi să lupte cu succes în păduri. Cum nu aveau busole, orientarea prezenta dificultăţi şi pădurea – cel mai bun aliat de război al finlandezilor – nu le trezea decât spaimă. Aici bântuia “moartea albă”, partizanul finlandez în ţinuta sa de iarnă. Dar cea mai mare slăbiciune a soldaţilor ruşi era că nu prea ştiau să schieze. S-a căutat suplinirea acestei lacune încă din primele săptămâni de război, dar nu se învaţă tehnica schiatului, mai ales în vederea războiului, în câteva săptămâni. În sfârşit, echipamentul de iarnă adecvat era deficient, dar lucrurile nu stăteau altfel nici la noi.
Artileria, constituită sub regimul ţarist, era din punct de vedere tehnic şi tactic o armă de elită. Acum, nivelul era scăzut în urma instruirii insuficiente a corpurilor de ofiţeri. Dar materialul îşi urmase evoluţia. S-a putut constata cantitatea impresionantă de artilerie modernă cu tir rapid şi, de asemenea, stocuri aparent inepuizabile de muniţii. În afara regimentului de artilerie ataşat unităţilor de infanterie şi a regimentelor organice de artilerie uşoară, majoritatea diviziilor păreau dotate cu un regiment special de artilerie grea. Mai mult, ruşii puteau, în caz de nevoie, să angajeze o parte a rezervelor de artilerie ale Înaltului Comandament.
La începutul războiului, tehnica tirului şi tactica lăsau de dorit şi le lipsea coeziunea, colaborarea cu infanteria fiind slabă. În timpul confruntărilor iniţiale în Istmul Kareliei, artileria nu a fost decât rar utilizată pentru declanşarea focului concentric şi rapid. Dar în ianuarie, ruşii au făcut progrese remarcabile la acest capitol şi în ceea ce priveşte eficacitatea tirului. Cum dispuneau de supremaţia aeriană, ai îşi puteau dirija focul artileriei din baloane captive şi avioane speciale, ca şi din tancuri. Cu toate defectele ei tactice, această masă enormă de artilerie a constituit baza operaţiilor ruseşti în Istm, însă, aşa cum era, această armă nu satisfăcea exigenţele războiului de mişcare.
Arma blindată a provocat o dezamăgire vădită inamicului.Terenul finlandez a interzis loviturile masive şi în adâncime, conform instrucţiunilor ruse; trebuia să te mulţumeşti cu fleacuri tactice şi la ce preţ! Numărul confirmat al tancurilor distruse sau capturate s-a ridicat la 1 600, ceea ce reprezenta jumătate din cele angajate împotriva noastră, cu alte cuvinte aproape un sfert din materialul blindat modern al Armatei Roşii, fără să uităm pierderea a 3 000-4 000 de specialişti triaţi politic şi având o excelentă formaţie tehnică. În timpul ultimei faze a războiului, cooperarea tancurilor cu infanteria s-a ameliorat considerabil. Sprijinul mastodonţilor de 28 şi 45 de tone, înarmaţi cu două tunuri şi cu patru sau cinci mitraliere, a contribuit într-o manieră decisivă la străpungerea finală a liniilor noastre.
[…]
La sfârşitul lui 1939, aviaţia rusă din Europa era evaluată la 5 000 de aparate de primă linie, din care aproape jumătate au fost angajate în Finlanda. O treime a acestei forţe a fost distrusă. Pierderea era cu atât mai mare cu cât majoritatea avioanelor doborâte reprezentau ultimele tipuri de modele ale URSS. La sfârşitul lui februarie [1940], avioanele mai vechi au început să devină mai frecvente pe cerul nostru. Situaţia a devenit atât de încordată încât ruşii au trebuit să dirijeze pe frontul finlandez material provenind de la bazele îndepărtate, vezi Extremul Orient.
[…]
Impresia defavorabilă lăsată de Armata Roşie era în stare să submineze autoritatea regimului, ceea ce trebuia contracarat prin propagandă şi astfel ruşii au lansat încă din timpul războiului de poziţie mitul “liniei Mannerheim”. Ei au povestit că apărarea noastră din Istmul Kareliei se baza pe o barieră de beton armat, de o forţă excepţională şi construită conform celor mai recente invenţii ale tehnicii moderne, comparabilă cu liniile Maginot şi Siegfried şi pe care nici o armată încă nu o forţase. De aceea, străpungerea rusească a fost calificată ca “vitejie fără seamăn în istoria războaielor”, pentru a cita o declaraţie sovietică oficială! Totul nu era decât un bluf, situaţia era cu totul alta, după cum am văzut. Linia defensivă cuprindea doar un mic număr de cuiburi de mitralieră izolate şi, la propunerea mea, ea fusese întărită prin 20 de forturi noi, legate prin tranşee, fortificaţii de campanie lipsite de profunzime. Această poziţie a fost botezată “linia Mannerheim” de către popor. Dacă ea a rezistat, este datorită curajului şi dârzeniei luptătorilor noştri, dar nu din cauza solidităţii sale. Este evident că propaganda sovietică n-a găsit un alt motiv plauzibil pentru explicarea înfrângerilor răsunătoare ale Armatei Roşii pe frontul de la Ladoga la Oceanul Îngheţat.
Experienţele campaniei au fost folosite în cadrul reformei militare întreprinse cu energie de mareşalul Timoşenko. După cuvintele ataşatului nostru la Moscova, ruşii “învăţaseră mult în acest război în care finlandezii au luptat cu eroism”. Este interesant de constatat că şi Stalin a recunoscut slăbiciunile armatei lui. Astfel, în noiembrie 1943, el i-ar fi spus Preşedintelui Roosevelt: “Războiul împotriva Finlandei a arătat că armata sovietică era prost echipată şi a ieşit slab din această încurcătură. Asta a determinat reconstruirea întregii armate, dar cu toate acestea nu se poate pretinde că până la agresiunea germană ea devenise o forţă militară de prim ordin”. Este foarte exact, chiar dacă în anii 1940-1941 industria sovietică reuşise să producă o cantitate surprinzătoare de material de război modern. Dar experienţa n-a avut timp să fie transpusă în practică. Deficienţele de comportament, tactică şi organizarea trupelor care caracterizaseră campania din Finlanda au apărut în prima fază a războiului germano-rus. Afirmaţiile propagandei conform cărora războiul Finlandei ar fi dat o falsă imagine a forţelor armatei ruse sunt în consecinţă lipsite de fundament.
Mareşalul Finlandei Carl Gustaf Emil MANNERHEIM, Memorii, Editura Militară, Bucureşti, 2003, pp. 224-232
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu