Parada rochiilor la Globul de Aur 2011

... cu contribuţia lui: Amy Adams, Anette Bening, Angelina Jolie, Anne Hathaway, Catherine Zeta-Jones, Christina Aguilera, Claire Danes, Eva Longoria, Halle Berry, Helen Mirren, Helena Bonham-Carter, Jane Fonda, Jane Lynch, January Jones, Jennifer Lopez, Jennifer "Love" Hewitt, Julianne Moore, Katey Sagal, Megan Fox, Melissa Leo, Michelle Pfeiffer, Milla Jovovich, Natalie Portman, Nicole Kidman, Olivia Wilde, Sandra Bullock, Scarlet Johansson, Sofia Vergara, Susanne Bier, Tilda Swinton, Tina Fey, Vanessa L Williams, etc.

Related Articles

• 2011 Golden Globes: The Ladies (socialitelife.com)

Consideraţii ale Mareşalului Mannerheim privitoare la războiul sovieto-finlandez

Cauzele principale ale eşecului războiului fulger sovietic rezidă în faptele expuse pe scurt mai înainte. Mi se pare oporun să adaug câteva consideraţii sumare şi un rezumat al motivelor pentru care s-a răspândit o opinie defavorabilă asupra capacităţii armatei sovietice, mai ales că această concepţie a jucat un rol esenţial în fluctuaţiile războiului mondial. Dacă impresia generală asupra comportamentului URSS în războiul cu Finlanda nu ar fi fost atât de defavorabilă, Germania n-ar fi subestimat potenţialul militar al colosului rus şi n-ar fi repetat greşelile lui Napoleon.

Pe ce se bazează ideile care s-au formulat despre Armata Roşie în urma războiului din iarnă?

Caracteristica cea mai frapantă este, fără îndoială, disproporţia între forţele enorme şi rezultatul jalnic. Din prima săptămână de război, forţe de o anvergură neaşteptată au fost lansate împotriva Finlandei. Ele se ridicau la 26-28 divizii de infanterie, apoi s-au ridicat la 45, din care 25 în Istmul Kareliei şi 20 pe frontul răsăritean, întărite de artileria corpurilor de armată, precum şi de unităţi blindate. Numărul total al tancurilor era în jur de 3 000, dintre care o parte de tip mijlociu şi greu. Armata Roşie dispunea de 110 divizii, cu 5 000 până la 6 000 de tancuri moderne, fără a enumera trupele din Extremul Orient. Asta înseamnă că aproape jumătate din diviziile ruseşti active din Europa şi Siberia Occidentală fuseseră mobilizate pentru războiul din Finlanda. Incluzând trupele speciale, forţele inamice se ridicau, aşadar, aproape la un milion de oameni. Unele divizii dobândiseră experienţă în camania din Polonia.

Un amănunt interesant este că aceste trupe proveneau din nu mai puţin de şapte regiuni militare. În afara districtului Leningrad, districtele Moscova, Kalinin, Orel, Bielorusia, Harkov şi Odessa furnizaseră trupe. Astfel, doar patru districte europene (Kiev, Volga şi două caucaziene) nu fuseseră implicate în campania împotriva Finlandei. Şocul provocat de eşecuri şi înfrângeri s-a repercutat, în consecinţă, asupra majorităţii teritoriului european al URSS.

O eroare fundamentală a Înaltului Comandament sovietic a fost angajarea de operaţii fără a fi elucidaţi factorii esenţiali ai luptei, fără să se cunoască caracterul câmpului de luptă şi valoarea adversarului. Se poate înţelege că s-a neglijat cel de-al doilea factor din cauza slăbiciunii noastre materiale patente. Dar şi mai surprinzător este faptul că Comandamentul sovietic nu a ţinut cont că organizarea sa era prea greoaie pentru un teren nordic şi în plină iarnă. Cum puteau trupele de stepă, chiar obişnuite cu ierni severe, să se lupte într-un teren împădurit pustiu, cum nu mai văzuseră niciodată? În districtele militare Leningrad şi Kalinin, ca şi în cel al Moscovei, ruşii aveau totuşi posibilitatea să efectueze exerciţii în condiţii corespunzătoare celor pe care ar fi trebuit să le înfrunte în războiul contra Finlandei. Eroarea de apreciere a forţei noastre de rezistenţă ilustrează superficialitatea cu care s-a elaborat planul de operaţii, ca şi credinţa oarbă în posibilităţile nelimitate ale tehnicii moderne. În acest domeniu, scriitorii militari sovietici formulaseră, înaintea celor din alte ţări, doctrine pe care le văzuseră aplicate de nemţi în Polonia. Dar Finlanda, ţara pădurilor, nu era Polonia !

Este greu de determinat în ce măsură comandamentul politic din vârful ierarhiei militare poartă responsabilitatea erorilor de apreciere pur tactică în privinţa campaniei, a operaţiilor şi a organizării. Dar se poate afirma pe bună dreptate că această influenţă, ca şi aceea a politrucilor de la nivelul trupelor combatante, a fost considerabilă. Faptul că fiecare ordin trebuia aprobat de organul politic implica întârzieri şi confuzie, pentru a nu mai vorbi de slăbirea spiritului de iniţiativă şi a responsabilităţii. Acest sistem nu se limita la militari, rivalităţile fuseseră acerbe, din 1935, în general, în sânul armatei, apurările făcându-o să-şi piardă forţele cele mai experimentate. Corpurile de ofiţeri deveniseră mai omogene, dar nivelul de instruire şi competenţă scăzuseră.

În calitatea sa de factor activ, comandamentul politic era incontestabil o putere pe care trebuia s-o iei în calcul. Aceasta s-a manifestat mai ales în prima fază a războiului, când politrucii au trebuit să restabilească ordinea în unităţile a căror disciplină fuseseră zdruncinată de eşecuri şi, de asemenea, când era vorba de a antrena cu orice preţ la asalt trupele recalcitrante. Dacă unităţile încercuite continuau să se bată în ciuda frigului şi a foamei, meritul revine în mare parte politrucilor. Soldaţii nu îndrăzneau să dea înapoi în faţa ameninţării cu represalii asupra familiilor lor şi când li se repeta că adversarii lor îi torturează pe prizonieri. De aceea, în nenumărate cazuri, cadrele şi soldaţii preferau să se sinucidă decât să capituleze.

Comandamentul rus era în general compus din oameni curajoşi, cu nervi solizi, cărora nu le păsa de pierderi. Mai ales la structurile superioare se manifesta o oarecare inerţie, care se traducea prin formalism şi o concepţie simplistă a operaţiilor, se ignora manevra şi se urmărea cu încăpăţânare planul iniţial până la succes sau la eşec. Ruşii puneau bază pe material în strategia lor, care era greoaie, erau indiferenţi la pierderi şi la risipă, amintind în multe puncte de vedere doctrinele anglo-saxone. Se dovedea o lipsă evidentă de fantezie când fluctuaţiile situaţiei cereau hotărâri rapide. Foarte frecvent, şefii nu ştiau să-şi transforme succesele iniţiale în rezultate decisive. De aceea, în orice moment, trupele noastre din Istmul Kareliei, în războiul de mişcare, ca şi în cel de poziţie, au reuşit să se sustragă şi să ocupe linii noi. La început, colaborarea dintre arme s-a dovedit foarte defectuoasă, dar în această privinţă ruşii au ştiut să tragă învăţăminte din experienţele lor.

[…]

Infanteristul rus era curajos, tenace şi se mulţumea cu puţin, dar îi lipsea iniţiativa. Contrar adevrsarului său finlandeă, el era un luptător cu spirit gregar care, odată scăpat de sub comanda şefilor şi fără contact cu camarazii lui, era incapabil de orice acţiune independentă. Din acest motiv, mai ales la începutul războiului, forţele umane erau angajate în atacuri masive şi câteva arme automate bine amplasate puteau atunci să-I secere pe asaltatori până la ultimul om. Cu toate acestea, se lansau valuri de atacatori unul după altul, cu acelaşi rezultat. În timpul luptelor iniţiale din decembrie, ruşii înaintau adesea cântând peste câmpurile minate finlandeze, în rânduri strânse şi chiar ţinându-se de mână, fără să pară neliniştiţi de exploziile şi focul bine dirijat al apărătorilor. Resemnarea fatalistă care caracteriza infanteria era uluitoare. Soldatul rus era puţin receptiv la impresiile exterioare şi şocurile ocazionale erau repede depăşite.

Mentalitatea slavă explică, de asemenea, de ce infanteria se apăra până la ultimul om, chiar în situaţiile cele mai disperate. Istoria războaielor menţionează numai cazuri rare de o astfel de tenacitate sălbatică, ce se remarcă mai ales la popoarele primitive. Chiar dacă teroarea politică avea rolul ei în privinţa asta, explicaţia trebuie căutată în lupta dură a poporului rus contra naturii, luptă care, în decursul secolelor, a sfârşit prin a-i crea o capacitate de neconceput pentru un european, de a suferi şi suporta privaţiunile, un curaj pasiv şi un fatalism care au avut – şi au încă – rolul lor dat în evoluţia politică.

În ciuda duratei lungi de serviciu, infanteria prezenta o serie de slăbiciuni. Focul armelor automate şi al puştilor era lipsit de precizie. Deşi multe dintre diviziile angajate împotriva noastră erau originare din regiuni împădurite, ele erau incapabile să se deplaseze şi să lupte cu succes în păduri. Cum nu aveau busole, orientarea prezenta dificultăţi şi pădurea – cel mai bun aliat de război al finlandezilor – nu le trezea decât spaimă. Aici bântuia “moartea albă”, partizanul finlandez în ţinuta sa de iarnă. Dar cea mai mare slăbiciune a soldaţilor ruşi era că nu prea ştiau să schieze. S-a căutat suplinirea acestei lacune încă din primele săptămâni de război, dar nu se învaţă tehnica schiatului, mai ales în vederea războiului, în câteva săptămâni. În sfârşit, echipamentul de iarnă adecvat era deficient, dar lucrurile nu stăteau altfel nici la noi.

Artileria, constituită sub regimul ţarist, era din punct de vedere tehnic şi tactic o armă de elită. Acum, nivelul era scăzut în urma instruirii insuficiente a corpurilor de ofiţeri. Dar materialul îşi urmase evoluţia. S-a putut constata cantitatea impresionantă de artilerie modernă cu tir rapid şi, de asemenea, stocuri aparent inepuizabile de muniţii. În afara regimentului de artilerie ataşat unităţilor de infanterie şi a regimentelor organice de artilerie uşoară, majoritatea diviziilor păreau dotate cu un regiment special de artilerie grea. Mai mult, ruşii puteau, în caz de nevoie, să angajeze o parte a rezervelor de artilerie ale Înaltului Comandament.

La începutul războiului, tehnica tirului şi tactica lăsau de dorit şi le lipsea coeziunea, colaborarea cu infanteria fiind slabă. În timpul confruntărilor iniţiale în Istmul Kareliei, artileria nu a fost decât rar utilizată pentru declanşarea focului concentric şi rapid. Dar în ianuarie, ruşii au făcut progrese remarcabile la acest capitol şi în ceea ce priveşte eficacitatea tirului. Cum dispuneau de supremaţia aeriană, ai îşi puteau dirija focul artileriei din baloane captive şi avioane speciale, ca şi din tancuri. Cu toate defectele ei tactice, această masă enormă de artilerie a constituit baza operaţiilor ruseşti în Istm, însă, aşa cum era, această armă nu satisfăcea exigenţele războiului de mişcare.

Arma blindată a provocat o dezamăgire vădită inamicului.Terenul finlandez a interzis loviturile masive şi în adâncime, conform instrucţiunilor ruse; trebuia să te mulţumeşti cu fleacuri tactice şi la ce preţ! Numărul confirmat al tancurilor distruse sau capturate s-a ridicat la 1 600, ceea ce reprezenta jumătate din cele angajate împotriva noastră, cu alte cuvinte aproape un sfert din materialul blindat modern al Armatei Roşii, fără să uităm pierderea a 3 000-4 000 de specialişti triaţi politic şi având o excelentă formaţie tehnică. În timpul ultimei faze a războiului, cooperarea tancurilor cu infanteria s-a ameliorat considerabil. Sprijinul mastodonţilor de 28 şi 45 de tone, înarmaţi cu două tunuri şi cu patru sau cinci mitraliere, a contribuit într-o manieră decisivă la străpungerea finală a liniilor noastre.

[…]

La sfârşitul lui 1939, aviaţia rusă din Europa era evaluată la 5 000 de aparate de primă linie, din care aproape jumătate au fost angajate în Finlanda. O treime a acestei forţe a fost distrusă. Pierderea era cu atât mai mare cu cât majoritatea avioanelor doborâte reprezentau ultimele tipuri de modele ale URSS. La sfârşitul lui februarie [1940], avioanele mai vechi au început să devină mai frecvente pe cerul nostru. Situaţia a devenit atât de încordată încât ruşii au trebuit să dirijeze pe frontul finlandez material provenind de la bazele îndepărtate, vezi Extremul Orient.

[…]

Impresia defavorabilă lăsată de Armata Roşie era în stare să submineze autoritatea regimului, ceea ce trebuia contracarat prin propagandă şi astfel ruşii au lansat încă din timpul războiului de poziţie mitul “liniei Mannerheim”. Ei au povestit că apărarea noastră din Istmul Kareliei se baza pe o barieră de beton armat, de o forţă excepţională şi construită conform celor mai recente invenţii ale tehnicii moderne, comparabilă cu liniile Maginot şi Siegfried şi pe care nici o armată încă nu o forţase. De aceea, străpungerea rusească a fost calificată ca “vitejie fără seamăn în istoria războaielor”, pentru a cita o declaraţie sovietică oficială! Totul nu era decât un bluf, situaţia era cu totul alta, după cum am văzut. Linia defensivă cuprindea doar un mic număr de cuiburi de mitralieră izolate şi, la propunerea mea, ea fusese întărită prin 20 de forturi noi, legate prin tranşee, fortificaţii de campanie lipsite de profunzime. Această poziţie a fost botezată “linia Mannerheim” de către popor. Dacă ea a rezistat, este datorită curajului şi dârzeniei luptătorilor noştri, dar nu din cauza solidităţii sale. Este evident că propaganda sovietică n-a găsit un alt motiv plauzibil pentru explicarea înfrângerilor răsunătoare ale Armatei Roşii pe frontul de la Ladoga la Oceanul Îngheţat.

Experienţele campaniei au fost folosite în cadrul reformei militare întreprinse cu energie de mareşalul Timoşenko. După cuvintele ataşatului nostru la Moscova, ruşii “învăţaseră mult în acest război în care finlandezii au luptat cu eroism”. Este interesant de constatat că şi Stalin a recunoscut slăbiciunile armatei lui. Astfel, în noiembrie 1943, el i-ar fi spus Preşedintelui Roosevelt: “Războiul împotriva Finlandei a arătat că armata sovietică era prost echipată şi a ieşit slab din această încurcătură. Asta a determinat reconstruirea întregii armate, dar cu toate acestea nu se poate pretinde că până la agresiunea germană ea devenise o forţă militară de prim ordin”. Este foarte exact, chiar dacă în anii 1940-1941 industria sovietică reuşise să producă o cantitate surprinzătoare de material de război modern. Dar experienţa n-a avut timp să fie transpusă în practică. Deficienţele de comportament, tactică şi organizarea trupelor care caracterizaseră campania din Finlanda au apărut în prima fază a războiului germano-rus. Afirmaţiile propagandei conform cărora războiul Finlandei ar fi dat o falsă imagine a forţelor armatei ruse sunt în consecinţă lipsite de fundament.

Mareşalul Finlandei Carl Gustaf Emil MANNERHEIM, Memorii, Editura Militară, Bucureşti, 2003, pp. 224-232

In Memoriam Cristian Paturca

Dumnezeu să-l odihnească!

Algocalminul şi beleaua

Am aflat de aici că banalul algocalmin va putea fi cumpărat doar cu prescriere de la medic.

Ce înseamnă asta? Păi următoarele:
Te doare crunt măseaua.
Dar nu ai nici un algocalmin.
Trebuie să te duci la medic.
Dar pentru asta îţi trebuie programare.
Aşa că dai telefon şi, după 10 încercări, obţii programarea.
Peste 2 zile.
Suferi crunt şi, peste 2 zile, te duci la medic.
Ajungi la 3 (ora programată) şi aştepţi până la 6.
Când ţi se spune că nu mai vine medicul.
Aşa că revii a doua zi.
Când eşti consultat şi ţi se dă reţeta cu algocalminul.
După ce plăteşti 5 (CINCI) lei. Însemnând co-plata.
Chiar dacă eşti asigurat.
Te duci la farmacie şi cu 3 (TREI) lei îţi cumperi algocalminul.
După toate astea îţi dai seama că ai nevoie de un ANTINEVRALGIC.

Corneliu Vadim Tudor: Saptamana pe scurt (I)

O precizare mai întâi!

Această preluare a rubricii "Săptămâna pe scurt" o fac până în momentul în care siteurile celor două publicaţii ale PRM vor fi din nou funcţionale. Aceste siteuri - pentru cei ce nu ştiu - au fost supuse unui atac cibernetic fără precedent în internetul românesc. Puneţi acest atac (care nu se bucură de acoperire mediatică) alături de evacuarea (cu tamtam mediatic) PRM din sediul acordat de RA-APPS.

Dr. Corneliu Vadim Tudor:

Săptămîna pe scurt

* Idiotul de Băsescu s-a legat la cap fără să-l doară * Vorba vine: îl doare, dar de la băutură şi tumoare * Corul broaştelor rîioase * Bondoaca Şomâldoaca recunoaşte că lumea o face curvă * O slujnică unguroaică din ce în ce mai enervantă: Andreea Vass * Trei ziare atinse de pesta porcină: „Evenimentul zilei“, „România liberă“, „Adevărul“

* LA DESCHIDEREA EDIŢIEI. Hotărît lucru, Regimul Băsescu e sinucigaş. Exact asta îi trebuia, să evacueze ilegal, cu forţa – PRM din sediu, în plină iarnă! Indiferent ce-a făcut şi ce-a spus Vadim, el a fost provocat şi se afla în legitimă apărare, în biroul său de parlamentar european! Dar, în definitiv, ce-a făcut Vadim? A vărsat un pahar cu apă, în faţă, unei hoaţe, trimisă la furat de nişte hoţi mai mari, Băsescu şi Videanu. Şi ce-a spus? A făcut-o curvă. Da, şi ce-i cu asta? Liderul PRM nu e nici primul, nici ultimul care a făcut-o aşa. Ea însăşi recunoaşte, într-un interviu de tot rîsul, dat fiţuicii „Adevărul“: „Curvă mi s-a mai spus pînă acum“. Oare de ce? Fiindcă s-a întins cu toţi hăndrălăii, pînă ce a părăsit-o bărbat-su. Normal că piticania a făcut pe viteaza, cu 100 de miliţieni (MAI) şi securişti (SRI) lîngă ea, care o ascultau orbeşte şi îi sorbeau toate pîrţurile, fiindcă aveau ordin de la porcul de Băsescu. Nu-i nimic, se schimbă ea roata politicii şi vor intra la puşcărie TOŢI aceşti nemernici. * În corul broaştelor rîioase care s-au trezit din hibernare mai devreme decît trebuie s-au remarcat vocile de scapeţi ale următorilor ciumeţi: actoraşul ratat şi ranchiunos Mircea Diaconu (chiar aşa, ce mai joacă tălîmbul ăsta, în afară de rolul de abţibild lipit de micile ecrane?), agentul-limbric Tom Gallagher (aveţi explicaţia prăbuşirii ireversibile a „României libere“, fiţuica mortuară ajungînd, de Sărbători, la 12.000 de accesări), smucitul cu patalama la mînă Grigore Carti-Anus (groparul ziarului „Adevărul“, labagiu care nu face diferenţa între revoluţie şi poluţie), istericul de la „Caţavencu“ Florin Iaru (pe numele adevărat Florin Râpă, un nărod fără talent literar, care spune bancuri tîmpite şi rîde singur de ele), un constipat din Medgidia, Cristian Teodorescu (corector la „România literară“, altă nulitate roasă de invidie), Radu Moraru (nu e cinstit unguraşul ăsta, care are ca asistenţă la postul de rahat 10 TV nişte amărăşteni, plătiţi, fiecare cam cu 300.000 de lei vechi pe seară, de-aia îi dresează cum vrea el) şi încă vreo cîteva secături. Toţi au crezut că a venit momentul să sară în spinarea lui Vadim, trecînd sub tăcere asediul, de o gravitate excepţională, pe care l-au dat gorilele Chiorului împotriva unui partid membru al Parlamentului European. Fi-v-ar dreptul de proprietate al dracului, de nenorociţi! Care proprietate? A cui proprietate? L-a văzut vreunul din voi pe aşa-zisul moştenitor? V-aţi făcut de rîs, băi, leprelor! Murdară pîine mai mîncaţi. Aţi dat încă un asalt hei-rupist să-l doborîţi pe Vadim, dar aţi făcut pe voi şi aţi căzut grămadă. Vă scuipă lumea pe stradă şi, dacă mai faceţi multe porcării, o să vă ia şi la şuturi în cur. Sau vă prefaceţi că n-aţi auzit cîte victime a făcut, în 21 de ani, Mafia Caselor? Sînteţi surdo-muţi? Nu ştiţi în ce ţară trăiţi? Aşteptaţi puţin, că se va trezi ea, ţara asta, la viaţă şi o să vă ia la ciomăgeală. * În ziarul „Naţional“, Liviu Stanciu reproduce spusele cretinei Paula Şomâldoc: „Curvă mi s-a mai spus pînă acum“. Iată şi comentariul ziarului: „Orice s-ar zice, Tribunul se pricepe la femei!“. * Foaia vitelor de pripas „Adevărul“ are nu numai cel mai idiot redactor-şef, în persoana microcefalului Grigore Carti-Anus, ci şi cel mai primitiv caricaturist, care nu ştie să deseneze nici o scobitoare şi n-are talent: cocalarul Ion Barbu. Toată gaşca de fomişti de la „Adevărul“ e plătită cu bani grei, din petrolul şi gazele ţării, ciordite de Dinu Patriciu. * Ziarul „Libertatea“ publică, pe pagina I, o poză cu Ucigă-l Toaca, dirijat, de la spate, de bătrîna codoaşă Minodora Ilie. Titlul: „Naşul Băse, aşa cum nu l-aţi văzut niciodată! I-a tăiat moţul Micului Prinţ“. Plodul lui Paul Lambrino a scăpat ieftin – la cîteva milioane de copii, Chiorul nu le-a tăiat moţul, ci alocaţia. Ca cadou, copilul făcut în epubretă (ce prinţ? care prinţ?) a primit de la naşi un cal din fibră de sticlă, în mărime naturală. Uite cum îl trădează sub-conştientul pe Pazvante Chiorul: beţivul tot la sticlă se gîndeşte. * Servitoarea unguroaică Andreea Vass, care taie şi spînzură prin Guvernul de trei lulele al Piticului Porno, şi-a deschis rubrică – unde credeţi? La „Curierul Naţional“. Adică în ograda lui George Păunescu. Unguroaica scrie cum vorbeşte, adică prost, printre stropi de salivă. * Cît timp îşi mai poate permite George Păunescu să-i întreţină, pe bani grei, pe paraziţii de la „Excrementul zilei“ şi B1 TV? Unul dintre ei e ţigănuşul cu cap ţuguiat şi vorbire gîjîită Horia Ghibuţiu. Un zero barat. Ziarist nu e. Om de cultură – nici atît. El e doar o javră cu foamea-n gît, care ar vrea să latre, dar nu are forţă, deocamdată, decît să schelălăie, zgîriind timpanele tot mai puţinilor telespectatori ai acelui post imbecil. * Un alt zero barat, care vrea să împuşte doi iepuri – să îşi umple maţul şi să îşi facă un nume – e Cristian Tudor Popescu. O vreme, dispăruse. Probabil că nebunia îl zgîlţîia prea tare şi l-or fi ascuns apropiaţii, să-l mai echilibreze cu ceva bromură, ori l-au legat de calorifer. Brusc, a apărut la Realitatea TV. Alb ca varul. Intrat la apă. Craniul, din ce în ce mai mic şi mai colţuros. („Parfumurile tari se ţin în flacoane mici“, nu-i aşa?). În gazetuţa de perete (şi ăla, plin de igrasie), „Gândul“, Crocodilul Chelios se pupă singur în dos, ca maimuţa, legîndu-se de... Mutu! Ce-ai mă, sifiliticule, cu Mutu? Cine eşti tu, Popiescule, să-l judeci şi să-l bălăcăreşti pe Mutu? Ce-ai realizat în viaţă? Nişte cărticele stupide („Vremea mînzului sec“, sau „demi-sec“, ceva de genul ăsta) şi apariţii tembelizate care au speriat copiii. Încercînd, şi el, să împuşte doi iepuri dintr-un pocnet de dop, dementul nr. 1 al presei dîmboviţene se leagă, simultan, şi de Adrian Mutu, şi de Corneliu Vadim Tudor. Tribunul se poate apăra, desigur, şi îl pune la locul lui pe marţafoi cu un scuipat între ochii ăia ficşi, de celuloid – dar fotbalistul nu are cum să reacţioneze. Aşa că îl apărăm noi. Finalul înjurăturii groase a acestui individ plin de sine, dar, paradoxal, gol pe dinăuntru, e de o murdărie fără pereche: „A. Mutu, adică Animal Mutu, merită un singur lucru: uitarea“. Cum îţi permiţi tu mă, nebunule, să-l faci animal pe acest om? De ce-o fi Adrian Mutu animal? Fiindcă a plecat din cantonamentul echipei Fiorentina? Ori pentru că l-a pocnit pe un chelner obraznic, care i-a zis „ţigan“? Bine i-a făcut că l-a altoit. Cu toate defectele sale – omeneşti şi explicabile – Adrian Mutu e un mare sportiv şi adevăratul lider al acestei generaţii de fotbalişti. Iar C.T. Popescu e un... Un ce? Limbric l-am făcut. Sifilitic, aşijderea. Aaa, am uitat: e un evadat de la ospiciu, care mai lipseşte puţin şi o să-şi pună o pîlnie în cap, pretinzînd că e Napoleon. * Hîrciogul plasat de Mossad la foaia ferparelor mortuare „România liberă“, Tom Gallagher, publică luni o compunere infantilă, cu titlul „Vadim e perimat, dar moştenirea sa dăinuie“. Vrabia mălai visează, Gallaghere (da-ţi-am în fund picere!). Cum de ţi-ai dat tu seama, de acolo, din universitatea obscură Bradford (Anglia) că Vadim e perimat? Asta aţi vrea voi, mă, boschetarilor. Iată o dovadă a faptului că şobolanul de cîmp (minat) Gallagher habar n-are de realităţile româneşti şi scrie după ureche (şi aia, jegoasă) mîncînd banii Mossadului de pomană: „Astăzi, Vadim este un bătrînel răvăşit, incoerent şi perpetuu furibund, care a reuşit să-şi alunge toţi foştii adepţi înzestraţi cu o brumă de talent“. Iată cîţiva adepţi şi membri PRM care n-au plecat nicăieri mă, dobitocule, dimpotrivă, au fost votaţi în Biroul Permanent la Congresul V al PRM: Gh. Buzatu, Gh. Funar, dr. Constatin Găucan, Mitzura Arghezi, Anca Petrescu, Irina Loghin, Angela Buciu, Ilie Ilaşcu, Daniela Vlădescu, Ana Maria Prodan, avocatul Viorel Dumitrescu, general dr. Ioan Cârciumaru, Constantin Bebe Ivanovici, Marius Marinescu, Codrin Ştefănescu, Florin Simion, Nick Şerb, Nadia Pandrea (fiica lui Petre Pandrea), preotul Ioan Aurel Rus, Bianca Ionescu, colonel Dan Zamfirescu, general Marcu Tudor, avocata Mariana Ştefan, Jean Maurer (fiul fostului prim-ministru Ion Gheorghe Maurer), conf. univ. dr. Mihaela Ionescu ş.a. Cît despre „bătrînelul răvăşit“... Toată lumea ştie şi vede, la televizor, că Vadim n-are vîrstă, e un uragan dezlănţuit, o veritabilă forţă a naturii. Adică nu e răvăşit, ci răvăşitor. * A scos capul de la naftalină Ion Caramitru. Care, în fosta „Scînteie“ (organ al CC al PCR), plînge pe mormîntul regalităţii: „Ce-am făcut fără monarhie? Ţara e pe dric“. Da, ţara e pe dric, dar nici Mişu Bîl-Bîl n-o duce mai bine, la cei 90 de cotolani ai săi. Tu, Caramitre, ai fost 4 ani ministru al Culturii, în guvernele conduse de ţărănişti-monarhişti: de ce nu l-aţi instalat pe Mihai de Hohenzollern în fruntea Statului? Răspunsul e simplu: nu l-a vrut ţara! Singurul om care putea opri dezastrul României era Vadim: patriot, integru, justiţiar. Dar l-aţi împiedicat voi, cei care deplîngeţi acum soarta României, însă aţi fost părtaşi la toate crimele săvîrşite împotriva ei, de la jefuirea bogăţiilor şi a economiei naţionale pînă la uciderea minerilor, în anul 1999, şi uciderea speranţei, după anul 2000.

* Un oarecare Laurenţiu Mihu, redactor-şef adjunct la ziarul unguresc de limba română „România liberă“, face greşeala de a-şi publica poza: un cap minuscul şi strîmb, scos cu forcepsul, o barbă rară şi murdară, o privire tîmpă, de Bulă prins cînd se masturbează. Ei, bine, acest neica-nimeni publică un editorial, cu titlul „Cine este acest Vadim“. Dacă s-ar pune la mintea lui puţină, liderul PRM i-ar răspunde acestui Mihu: e cel care te bagă-n mă-ta. Dar merită un avorton ca ăsta atîta atenţie? Altceva, însă, merită atenţie: catastrofa ziarului „România liberă“! O publicaţie unde, odinioară, au scris editoriale şi alte articole oameni ca Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, C.C. Giurescu, Tudor Vianu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marin Preda, Grigore Moisil, Constantin Daicoviciu, Octavian Paler şi alte personalităţi – a ajuns „loc de dat cu capul“ pentru nişte boschetari, de teapa unor Dan Turturică (ăsta cică e şeful ziarului!), Elena Vijulie, Sabina Fati, Cristian Cîmpeanu, Daniela Istrate, George Lăcătuş, Daniel Befu şi acest Laurenţiu Mihu. Încercînd „România liberă“ să-i provoace pe alţi europalamentari români să se desolidarizeze de preşedintele PRM n-a găsit decît doi cioflingari, care s-au pus la mintea pîrîcioşilor: chiombălăul Cristian Preda şi idiotul congenital Petru Luhan (care şi-a cumpărat postul cu mai multe miliarde de lei). Golanii de la „România liberă“ au luat muie, însă, de la Gigi Becali, care i-a sictirit aşa: „Nu poţi să-mi pui nici o întrebare... La revedere! Nu vreau să răspund pentru «România liberă», că e vagabond ziarul. Auzi mă, ia mai du-te-n p... a mea! Tu nu eşti un jurnalist, eşti un impostor. Îmi sugi p... a tu! Du-te-n p... a mea de-aicea, că n-am timp de tine. Hai, du-te-n p... a mă-tii!“. Absolut corect. Şi încă o reacţie normală, din partea ungurului Iuliu Winkler: „Regulamentul Parlamentului European se referă la conduita şi atitudinea aleşilor din timpul şedinţelor şi activităţilor Parlamentului. Regulamentul conţine şi un cod de conduită, de gentleman’s behaviour, de conduită corespunzătoare, însă nicidecum nu se referă la asemenea situaţii, ca aceea în care a fost implicat, ieri, domnul Vadim“. Na, că v-a zis-o chiar unul din şefii voştri! Carevasăzică, asta era: leprele trag nădejde ca Vadim să fie dat afară din Parlamentul European! De ce? Fiindcă n-a permis unor escroci să-l scoată din biroul său de parlamentar european! Mă, vă bate Dumnezeu. Şi pe voi, şi pe familiile voastre. * Titlul săptămînii a apărut pe pagina I a ziarului „Naţional“, de joi, 6 ianuarie: „Unde au dat şi unde crapă cu înfiinţarea Poliţiei Fiscale! Boc, cînd o verifici şi pe Ioana Băsescu?“. Iată şi subtitlurile: „Fiica preşedintelui deţine mai multe proprietăţi costisitoare şi maşini de lux, deşi afacerile nu-i merg deloc bine. Conform «teoriei» lui Boc, Ioana n-ar prea avea cum să justifice confortul de care se bucură“. * În „Excrementul silei“, un alt pigmeu, Ionuţ Stănescu, publică un denunţ miliţienesc, cu titlul „Cariera de calomniator a lui Vadim Tudor“. Trecem peste faptul că, în lumea civilizată, cel puţin de la Jonnathan Swift încoace (adică de 300 de ani), termenul corect este „pamfletar“. Dar, ce pretenţii să ai de la nişte inculţi care, repetăm, trăiesc din banii lui George Păunescu? Altceva, însă, ne-a reţinut atenţia: dragostea subită pe care această ruşine a presei româneşti, „Excrementul silei“, i-o arată bişniţarului cu eczemă pe chelie Cozmin Guşă. Ăsta fiind cine? Ce a produs la viaţa lui? Nici măcar mătreaţă, că e chel ca-n palmă. * Fiţuica respectivă îşi mai spală din păcate, prin articolul lui Mircea Marian: „Vadim, nu Băsescu, este şeful poliţistului român“. Desigur, e o exagerare... anticipativă. Tribunul nu e încă şeful poliţistului român, dar va fi în curînd, nici o grijă, timpul lucrează în favoarea lui. * Fosta „Scînteie“ perseverează în minciună, prin eforturile altor ploşniţe: Sorin Ghica, Mihai Mincan, Bianca Toma. (Ăştia uită că patronul lor, Dinu Patriciu, a fost arestat, în 2005, chiar de Traian Băsescu!). Este realizată şi o trecere în revistă a unor opinii cu pretenţii ştiinţifice. Între ele, şi cea a psihopatului (nu psihiatrului!), repetăm, psihopatului bîlbîit şi caraghios Florin Tudose: „Vadim n-are nici o legătură cu pamfletul“ – se bîlbîie porcul cu mustaţă flocăită. Ca să vezi! Ne amintim că regretatul Adrian Păunescu afirmase despre Vadim, în mai multe rînduri, că e „cel mai mare pamfletar al României“. Iar Adrian Păunescu se pricepea la presă şi la literatură ceva mai mult decît acest neica-nimeni cu faţa căzută în osînză, Flo-flo-flocin Mu-mu-mucose... Sociologul Alfred Bulai e ceva mai normal la cap, decît matahala diformă Florin Tudose (individ bolnav de ură, vai de clienţii lui!): „Vadim are, cu siguranţă, de cîştigat (...). Politicianul din el a folosit perfect, în avantajul său, starea de tensiune generală existentă în România“. * În „Gândul“, scribălăul Florin (şi ăsta-i Florin!) Negruţiu se face preş la picioarele strîmbe şi urît mirositoare ale Şomâldoacei şi, implicit, ale Mafiei Caselor. Bravo, mă, bagabonţilor! Ura neputincioasă care vă macină împotriva Tribunului v-a întunecat şi judecata, şi instinctul de conservare! Aşadar, Sus Mafia! Voma lui Negruţiu e ilustrată de o caricatură a diletantului Cristian Găzdaru, care, ca şi Ion Barbu, e didactic şi lipsit de umor. Asta-i presa lui C.T. Popescu: pînă şi caricaturile sînt după chipul şi asemănarea lui, adică încrîncenate. * Un titlu nostim, pe pagina I a „Excrementului silei“ de miercuri: „Poliţia şi Justiţia s-au lăsat umilite de Tribun“. Atît de „umilite“, că i-au fracturat mîna şi i-au băgat fratele în spital. * O altă paraşută care vrea să îşi facă loc, dînd din popou, în presă: Ana-Maria Ludatşer. Jarteaua asta îşi varsă icrele în ziarul „Naţional“, sub titlul mincinos: „Liderul PRM a sărit la gîtul (?!) unui executor judecătoresc şi a bruscat (?!) mai mulţi poliţişti“. Hai sictir. Du-te şi fă-i lui Gigi Becali ce ştii să faci mai bine. * Am văzut, în „Libertatea“, acest titlu: „Bernard Madoff, fost director al bursei new-yorkeze NASDAQ, care a delapidat 65 de miliarde de dolari, are origini mioritice. Cel mai tare escroc al Americii la ora actuală e român“. Sigur că da. Totuşi, din care cioban al baladei „Mioriţa“ se trage acest Madoff? Din cel vrîncean? Sau din cel ungurean? Sau poate din cel israelian? Da, da, asta trebuie să fie: „Trei turme de miei/ Cu trei ciobănei./ Unu-i ungurean/ Altul e vrîncean/ Şi-altul e ji...ji...jimbolian“. * „Libertatea“ de miercuri, 5 ianuarie, titrează: „Astăzi, la exact un an după ce s-a stins actorul Aurelian Antonio Tecuceanu, rudele tot nu ştiu de ce a murit Toni“. Nu ştiu? Le spunem noi: îl insulta şi îl maimuţărea, în prostie, pe un om al lui Dumnezeu, care nu-i făcuse nimic. Aşa vor păţi toţi cei care îi atacă pe Vadim: vor crăpa. * Degeaba se screme nelegiuitul de Băsescu să lichideze ziarul „Tricolorul“. N-are spor. Publicaţia merge înainte, cu orice risc. Iată sumarul ultimelor numere, care sînt năucitoare. JOI, 6 ianuarie: „Traian Băsescu l-a înjurat, ca un porc, pe Adriean Videanu – Planul de dezorganizare a PRM şi de lichidare a ziarului «Tricolorul» a eşuat!“; „Mafia portocalie“ (editorial de Ruxandra Lungu); „SCUIPAŢI AICI! Într-o ţară în care sînt peste 5.000 de crime cu autori necunoscuţi, Godzila Servila se sesizează din oficiu pentru un… pahar cu apă, aruncat în faţa unei mafioate!“; „ULTIMA ORĂ. Sondaj-fulger, prin telefon: Vadim a ajuns, marţi (în ziua evacuării forţate), la 41%“; „Tura Beţivului. Bişniţarul analfabet şi beţiv Traian Băsescu se pricepe la orice: politică, diplomaţie, economie, educaţie, justiţie, medicină, cultură (f…l în gură)“ (pamflet de Laura Şomâldoc-Videanu); „În Cabinetul de europarlamentar al liderului PRM, la căderea nopţii, miliţienii lui Băsescu au bruscat-o şi au lovit-o pe soţia d-lui Florin Simion, vicepreşedinte PRM“; „Ambasada Israelului la Bucureşti nu s-a trezit din beţia de Sărbători. Aflată la Beirut, Maimuţa Botoasă EBA a primit de la Miliţiile Libaneze Hezbollah un avans de 50 de milioane de dolari“; „LICHEAUA SĂPTĂMÎNII. Nebunul cu dungă roşie-n buletin Grigore Carti-Anus a transformat fosta «Scînteie» în cel mai idiot ziar din România“; „LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Programul Elenei Udrea a fost dat peste cap de toanele şi bolile amantului ei“; „Alo, Puşcăria? 2010 – Dezastru, pe toată linia, în TVR“ (Bogdan Tiberiu Iacob); „Fenomene Paranormale. Femeia şi diavolul“; „Istoria, aşa cum a fost. STALIN“ (amintiri de poetul chilian Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură); „Figuri al Istoriei care au crezut în reîncarnare şi nemurire“ (Sylvie Simon); „A murit soţia fostului senator şi deputat Ioan Aurel Rus“; „Traian Băsescu l-a însărcinat pe Florian Coldea să-l facă scăpat pe libanezul Said Baaklini“.

VINERI: „Memoriul unui membru al Parlamentului European, adresat Comunităţii Internaţionale. S.O.S.! SALVAŢI ROMÂNIA DE REGIMUL NAZIST INSTAURAT DE MAFIA UNUI INDIVID MAI PRIMITIV ŞI MAI LACOM DECÎT IDI AMIN ŞI POL POT: DESCREIERATUL TRAIAN BĂSESCU!“ (Corneliu Vadim Tudor); „Injustiţia Justiţiei“ (editorial de colonel Dan Zamfirescu); „Disperat că Europa l-a izolat ca pe un ciumat – Traian Băsescu forţează, din nou, uşa Casei Albe“; „Preşedintele PRM a depus Plîngere Penală împotriva escroacei Paula Şomâldoc“; „Şi alte publicaţii ne dau dreptate. PLANUL ANTI-VADIM“ (Florian Bichir, text reprodus din ziarul „Libertatea“); „Tribunul“ (text de Iosif Buble, de la Antena 3); „SCUIPAŢI AICI! Mai are mulţi handicapaţi PDL? Astăzi, dobitocul Petru Luhan“; „LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Ne-am tăvălit de rîs: Elena Udrea s-a interesat, ieri, la o vizionară din Israel, dacă Tribunul se va prăbuşi (?!)“; „NEWS ALERT. Traian Băsescu e turbat: arabul Said Baaklini l-a tras în piept şi la femei, şi la bani!“; „Ziarul nostru a aflat, în exclusivitate, cîte locuri va primi PC de la PNL în viitorul Parlament. 10 fotolii la Senat şi 20 la Camera Deputaţilor“; „Amanţii Morţii au pus la cale, în secret, o nouă jefuire a banilor publici“; „Fenomene Paranormale. Mortul viu“; „SPORT. Oameni de care avem nevoie“ (Silviu Dumitrescu, maestru emerit al sportului). SÎMBĂTĂ: „Spaţiul Schengen la Jilava“ (pamflet de Corneliu Vadim Tudor); „La Spitalul SRI de la Baloteşti – Traian Băsescu, beat clei, l-a înjurat şi l-a făcut «bou» pe un profesor oncolog din Italia!“; „Întrebări grave pentru autorii genocidului din România“ (editorial de Gh. Funar); „NEWS ALERT. Mafia RA-APPS e dirijată de Traian Băsescu şi Elena Udrea“; ,,ULTIMA ORĂ. Efect al asaltului miliţienesc de marţi – Liderului PRM i-a fost pusă mîna în ghips, la Spitalul Militar”;

,,LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Traian Băsescu a zăcut ieri ca un mort”; ,,Să mori de rîs… Dorin Cocoş pune la bătaie 300.000 de euro pentru ca 10 Filiale PRM să treacă la Partiduleţul Popoului (sic!)”; ,,Românii sînt alături de Tribun!”; ,,De ce nu-l suportă preşedintele SUA pe Matrozul Chior… La Lisabona, Băsescu a făcut-o «crăcănată» şi «bătrînă» pe soţia lui Barack Obama ; „Două corupţii în România“ (S.R. Stănescu); „Pedeapsa cu moartea“ (prof. dr. Tudorel Butoi); „Cristian Poteraş taie iarbă şi pune flori de 35 de milioane de euro“ (Costel Oprea); „Dezvăluiri şocante: România, condusă de tîmplari, fochişti şi dresori de cîini“ (Bogdan Tiberiu Iacob); „România în 1989. De la revolta populară la lovitura de stat“ (cronică la cartea cu acest titlu, tipărită de Corvin Lupu – recenzia e semnată de prof. univ. dr. Lucian Giura, de la Universitatea „Lucian Blaga“, din Sibiu); „Numărul 13 nu este deloc ghinionist. În Biblie este considerat divin“. LUNI: „Escroaca Paula Şomâldoc i-a telefonat, panicată, stăpînului ei din umbră, mafiotul PDL Adriean Videanu“; „Rating mare făcut de liderul PRM, sîmbătă seară, la Antena 3. «Minutul de Aur» – 4 puncte“; „La ordinul lui Traian Băsescu, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale s-a transformat într-o bandă de hackeri terorişti“ (Biroul de Presă al PRM); „Prin interviul din fiţuica «Adevărul» (nr. de sîmbătă, 8 ianuarie a.c.) – Escroaca Şomâldoaca s-a dat de gol, ca proasta, agravîndu-şi Dosarele Penale“;

„ULTIMA ORĂ. Buletinul Medical al Chiorului – nasol…“; „Armaghedon pe Internet. Biografia lui Băsescu“; „Licheaua săptămînii. Ratatul Vlad Petreanu (amantul Ionelei Năstase), lefegiu la Antena 3, ţine partea Mafiei“; „SCUIPAŢI AICI!“ (pozele jigodiilor Ramona Avramescu, Tia Şerbănescu, Cristian Pătrăşcoiu); „Preşedintele PRM a depus Plîngere Penală împotriva poliţiştilor care au participat la evacuarea abuzivă a partidului din sediul central“; „Atac de psihopat, sau răfuială politică? Mama bătrînă a unui lider PSD – Argeş a fost tîlhărită şi violată“ (colonel Dan Zamfirescu); „Ce-i de făcut?“ (editorial de Dumitru Avram); „Apropierea congresului provoacă scandaluri în UDMR“ (Bogdan Tiberiu Iacob); „Lenin a văzut «Hamlet» la Londra“; „E amestecat Vasile Blaga în această afacere scandaloasă? Iată care a fost trocul pentru eliberarea lui Plăcintă JR.“; „Doi pui de lei din Africa de Sud au grijă de o turmă de oi“; „Imagini reale cu extratereştri. Doi tineri au filmat vizitatorii de pe altă planetă“; „SPORT. Vă mai amintiţi de Lia Manoliu?“ (Silviu Dumitrescu, maestru emerit al sportului). MARŢI: „Un braţ al Caracatiţei din Justiţie: Laura Codruţa Kövesi, un Bulă feminin şantajabil, care are în băncile străine peste 100.000.000 de euro“; „Averile la control! Astăzi, Declaraţia de Avere (parţială!) a Danielei Andreescu, secretarul general al Guvernului şi coordonatoarea RA-APPS“; „Amantele lui Pazvante Chiorul îşi iau beregata pentru 1 miliard de euro...“; „Cine minte şi cine spune adevărul?“ (editorial de Dumitru Avram); „Răzbunarea e arma prostului. Traian Băsescu a semnat decretul de trecere în rezervă a amiralului Gheorghe Marin“; „Ex-spionul Liviu Turcu îl «decriptează» pe Băsescu: «Manevre propagandistice de defulare»“ (Bogdan Tiberiu Iacob); „Către toţi cetăţenii loviţi, jefuiţi şi sărăciţi de regimul dictatorial. Marea Mişcare Naţională pentru demiterea preşedintelui ţării şi ieşirea din criză“ (apel scris de Florea Dumitrescu, Gh. Stroe, Cristian Apostol); „Limba de lemn a deceniului: «Sufletul premierului nu trebuie decimat cu probleme suplimentare»“ (decimat vine din latină şi înseamnă „a omorî din 10 în 10 oameni“ – aberaţia a fost debitată de unguroaica Andreea Vass); „Vladimir Tismăneanu returnează un premiu. Urmează şi mobila confiscată de la evrei?“ (Bogdan Tiberiu Iacob); „Încurcata chestiune a UDMR“ (S.R. Stănescu); „Un îndemn creştin, al lui Lev Tolstoi: Nu vă supuneţi autorităţilor, dacă ele sînt furibunde şi bezmetice!“; „«Sacralitatea» Justiţiei ofensate de Corneliu Vadim Tudor“ (Alexandru Amititeloaie); „Desenele lui Adrian Păunescu“ (Violina Crăcană); „Criminali sîngeroşi“ (Martin Gilman Wolcott); „Poetica experimentală“ (Grid Modorcea); Caricaturi (Miron Dinulescu); Horoscop; Rebus (Paul Băgneanu). * Mircea Badea a zis miercuri, la Antena 3: „Fac emisiunea asta de pe vremea lui Popocatepetl sau Nefertiti, ăla“. Nici una, nici alta. Pentru că Popocatepetl nu e un om, ci un vulcan, în Mexic; iar Nefertiti a fost un om, da, însă nu poate fi „ăla“, pentru că era femeie, mai exact mama faraonului Tutankhamon. În rest, puştiul are dreptate. * Tot miercuri, la Realitatea TV, clovnul cu faţă chinuită Florin Iaru (pe numele real Râpă) a încercat să aibă umor şi să fie neaoş, adică din popor: „Purceaua-i moartă-n coteţ şi cu bumbăreaţa-n uşă“. Cu fundul, cum ar veni. Dar ce penibil sună! Nu-l prinde deloc pe amărîtul ăsta, pentru simplul motiv că el e nimeni. Ce-a scris acest Iaru-Râpă? Cine ştie, e rugat să ridice două degete. Ăla io, ăla io… Jenant. * Să nu care cumva să creadă tovarăşul avocat Marin Petre, care cică a apărat interesul lui A.G. Caranfil (mort de 1 an şi jumătate), că l-am uitat. Maimuţoiul va intra în laba noastră f.f. curînd, cu biografia lui de bandit şi şantajist ordinar. Ţine-ţi tîrtiţa bine, piticule, sau pune-ţi o pernă în pantaloni, că te aşteaptă o serie de şuturi foglia-seca mai ceva ca pe Maracana…

* LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Terorismul de Stat practicat de jagardeaua Traian Băsescu atinge forme paranoice. La ordinul acestui muribund, ţiganul Marcel Opriş împiedică, zi de zi, difuzarea pe Internet a publicaţiilor lui Vadim, „Tricolorul“ şi „România Mare“. Costurile acestor acţiuni demenţiale sînt enorme. Din păcate pentru cei doi golani – Băsescu şi Opriş – patronii serverului nostru, care se află în Luxemburg, deblochează totul în cîteva ore. O asemenea cenzură disperată şi brutală nu ne-am fi putut imagina. Revenim.

Alcibiade

Preluare de pe: http://corneliuvadimtudor.blogspot.com

Pentru nostalgici: - A Whiter Shade Of Pale

Într-o triplă prezentare: Annie Lenox, Procol Harum şi Sarah Brightman







We skipped the light fandango
Turned cartwheels 'cross the floor
I was feeling kind of seasick
The crowd called out for more
And the room was hummin' harder
As the ceiling flew away
And when we called outfor another drink
But the waiter brought a tray

And so it was later
As the miller told his tale
That her face at first just ghostly
Turned a whiter shade of pale.

You said: "There is no reason,
And the truth is plain to see."
But I wander through my playin' cards
Would not let him be
One of the sixteen vestal virgins
Who were leaving for the coast
And although my eyes were open
They might just as well been closed

And so it was later
As the miller told his tale
That her face at first just ghostly
Turned a whiter shade of pale.
A whiter shade of pale
Turned a whiter shade of pale
A whiter shade of pale

Versuri de la: http://www.lyricsmania.com

Alexandru Bârlădeanu în dialog cu Lavinia Betea

Fragmente din Lavinia Betea, "Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri"

Tăcerea poate contribui mai mult la triumful neadevărului şi mult mai puţin la cel al adevărului. (p. 297)

Despre Vladimir Tismăneanu (p. 64-65)

Lavinia Betea (în continuare LB): - Manipulările continua, însă, şi astăzi. În general, politologii ce şi-au dobândit renume de experţi ai <<epocii Dej>> trec sub tăcere asemenea <<amănunte>>, toate tarele epocii fiind transferate asupra lui Dej.
Alexandru Bârlădeanu (în continuare AlB): - Te referi, probabil, şi la Vladimir Tismăneanu. La el, probabil, îşi spune cuvântul biografia. Vladimir e fiul lui Leon Tesmeneţki, basarabean de origine evreiască care a participat – cu Valter Roman – la războiul civil din Spania. Acolo, în luptă, şi-a pierdut braţul. Eu I-am purtat totdeauna respect pentru curajul şi abnegaţia lui. După război, printre primii care au fost trimişi de la Moscova în România au fost Tesmeneţki şi Răutu/Oigenstein. Graba cu care au fost trimişi în ţară arată că erau printre cei mai de încredere oameni ai Moscovei. Când a putut, Dej s-a derobat de aceşti oameni care îl împiedicau în politica lui de îndepărtare de Moscova. Am impresia că atitudinea domnului Tismăneanu faţă de Dej reflectă resentimentele unui fiu faţă de cineva pe care îl crede vinovat de nedreptăţile comise împotriva tatălui său. Cred că, de aceea, domnul Tismăneanu nu vede nimic pozitiv în activitatea lui Dej, nici măcar lupta acestuia pentru independenţa ţării. Desigur, aceasta este impresia mea subiectivă.
LB: - Am observat că Vladimir Tismăneanu nu-l place nici pe Leonte Răutu. De ce?
AlB: - Nu ştiu. Cred că din două motive. Întâi, pentru faptul că acesta s-a apropiat de Dej, nu a rămas ca tatăl său în grupul care s-a păstrat fidel faţă de Ana Pauker. Al doilea – acesta mi l-a relatat Răutu personal şi nu răspund de autenticitatea lui -, Răutu n-a fost de acord să i se mărite fata cu Vladimir Tismăneanu. […]
LB: - Din caietele Anei Pauker, păstrate la Moscova, reiese că soţii Leon şi Hermina Tesmeneţki au fost plătiţi cu cele mai mari sume de către Comintern pentru serviciile aduse. Şi, în 1944, Leon plătea, dintre toţi românii aflaţi în URSS, cea mai mare cotizaţie de partid, ceea ce dovedeşte că avea cele mai mari venituri.
AlB. – Ei au reprezentat fracţiunea cominterniştilor. Dar, uite, în rescrierea istoriei contemporane a României continuă să se manifeste tendinţe partinice şi chiar interese de familie…

Despre arhiva Comitetului Central (p 145-146)

AlB: - Pentru a întregi imaginea din care se poate deduce că se întâmplă lucruri curioase cu această arhivă, în cele ce urmează voi relata două momente trăite de mine. Le consider, de asemenea, semnificative pentru nebănuitele dificultăţi ce le ridică accesul la această importantă sursă de documente şi pentru modul inadecvat în care sunt tratate proprietatea arhivei şi accesul la ea. După ce am devenit preşedintele Senatului, m-am interesat unde se află arhiva CC. Am fost informat că ea a fost transportată la Piteşti şi predată armatei, spre a fi păzită de aceasta. Am vorbit, prin urmare, cu ministrul Apărării Naţionale din vremea respectivă, generalul Spiroiu, şi i-am atras atenţia asupra enormei răspunderi ce-i revine, având în păstrare respectiva arhivă. L-am sfătuit să nu permită nimănui accesul la această arhivă fără aprobarea corespunzătoare a autorităţilor, pentru a nu fi sustrase sau falsificate anumite documente. Generalul Spiroiu m-a asigurat că acestea sunt şi ordinele date de el. În ceea ce mă priveşte, îmi recunosc vina de a nu fi ridicat atunci problema arhivei de stat, chiar în Senatul României.
LB: - De ce n-aţi făcut-o?
AlB: - Era o perioadă foarte aglomerată. Se adunaseră chestiuni politice şi economice şi mai era activitatea de elaborare a Constituţiei, căreia eu, în calitate de preşedinte al Adunării Constituţionale, îi acordam prioritate deosebită. Vedeam în elaborarea acestui act fundamental calea de a muta lupta politică din stradă în Parlament. Dar, după retragerea mea din viaţa politică, la începutul lui 1993, am primit un telefon de la generalul Spiroiu, prin care m-a informat că a avut ocazia să citească stenograma discuţiilor din 1965 cu Bejnev şi – considerând probabil că-mi face plăcere – mi-a adus o serie de complimente referitoare la felul în care am expus eu punctul de vedere românesc. L-am întrebat cu ce prilej a aflat acest lucru şi mi-a spus că a fost nevoie de acea stenogramă pentru pregătirea unui material. Din ordinul cui s-a umblat în arhivă? Generalul Spiroiu mi-a răspuns că nu are voie să spună aceasta. I-am cerut o copie după acea stenogramă. <<Nu am voie>>, mi-a răspuns iarăşi.
LB: - Dee la cine putea primi un stfel de ordin ministrul armatei române şi ce grad putea să aibă acela care-l dădea, astfel ca general-locotenent Spiroiu să-l execute cu atâta scrupulozitate?
AlB: - Asta m-am întrebat şi eu! Am căutat să obţin măcar copia intervenţiei mele din acea stenogramă, apelând la oameni cu alte funcţii: senatori, un vicepreşedinte de partid, directorul Institutului pentru Studiul Totalitarismului… Rezultatul a fost negativ. Cea de-a doua întâmplare care mi-a întărit şi mai mult suspiciunea se datorează unor jurnalişti de la Bucureşti-Match. Când s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Dej, am fost rugat să relatez două-trei amintiri scurte despre el, pentru publicaţia respectivă. Am satisfăcut cererea şi probabil că, în semn de mulţumire, ziarista cu care vorbisem m-a întrebat dacă nu vreau să citesc stenograma discuţiei cu Brejnev, privitoare la tezaurul românesc. Când mi-a adus stenograma, am observat că discuţia respectivă era secţionată în două. Lipsea din ea prima parte, în care se prezenta poziţia României în această secţiune, adică intervenţia mea. A doua reprezenta răspunsul lui Brejnev, pe care l-am putut reda anterior. Am atras atenţia tinerei jurnaliste asupra acestei inadvertenţe şi am rugat-o să transmită redactorului-şef rugămintea mea de a întregi documentul, pentru a putea fi interpretat şi comentat în deplină cunoştinţă de cauză. Pentru a fi tratată în spiritul adevărului, o chestiune trebuie expusă integral şi nu în virtutea practicilor anterioare de trunchiere a textelor, prin care a fost falsificată istoria. Peste câteva zile, mi s-a răspuns că acea primă parte care lipseşte nu poate fi obţinută.
LB: - Ce explicaţii aveţi pentru aceste <<întâmplări>>?
AlB: - Prima explicaţie pe care mi-am dat-o a fost cea mai nevinovată: se urmărea pur şi simplu scoaterea din chestiune a numelui Bârlădeanu. Deşi stupiditatea e evidentă pentru că, în textul lui Brejnev, prima frază spune că problema tezaurului a fos ridicată de Bârlădeanu. Eliminată persoana mea din discuţie, întrebările sunt mult mai grave. Nu cumva aceste măsuri de fragmentare a documentelor urmăresc scopuri mult mai profunde? Nu cumva se mai practică aceleaşi obiceiuri care au ca urmare falsificarea istoriei prin omiterea sau trunchierea unor adevăruri şi fapte?

Anularea indemnizaţiilor academicienilor, artiştilor şi profesorilor emeriţi (p. 167-168)

Academicienii, artiştii emeriţi şi profesorii emeriţi primeau nişte indemnizaţii, pe care Ceauşescu a vrut să le anuleze pe motiv că nu se prestează nici o muncă pentru ele. Eu le-am luat apărarea, din aceleaşi considerente ale cointeresării materiale, care lipsea în sistem. Am argumentat cu exemplul bugetului de familie al chimistei Raluca Ripan, de la Cluj. Şi cu cel al profesorului cardiolog Tantinel Iliescu care îi trata pe unii membri ai Comitetului Politic Executiv. <<Iată – am spus eu, dând exemplul cardiologului – el munceşte tratându-i de inimă pe cei din conducerea partidului, dar nici unul dintre aceştia nu-i plăteşte nimic. Toţi academicienii au cheltuieli mari cu abonametele la revistele de specialitate, mai ales cele străine, au cheltuieli cu lucrările de specialitate, sunt oameni în vârstă>>. Cu toate argumentele mele, ceilalţi membri ai Comitetului Executiv nu au intevenit în discuţie. Şi atunci, exasperat, am declarat: <<Văd că tovarăşul Nicolae Ceauşescu are ceva împotriva academicienilor. Să mai aibă puţină răbdare. Fiind bătrâni cu toţii, o să scape curând de ei. Şi o să scape şi de Academie>>. Ceauşescu s-a înfuriat, a cerut sancţionarea mea.

Rivalitatea politico-mahalagistă "Steaua – Dinamo" (p. 169-170)

LB: - Pe Elena Ceauşescu cum v-o amintiţi?
AlB: - Rar am întâlnit un om care să conţină un buchet de caracteristici negative ca ea! Urâtă proastă, rea, nesimţită şi obraznică – erau caracteristicile cele mai vizibile. Nu ştiu cum s-au găsit unul pe altul şi cum au alcătuit acel mariaj.
LB: - O asemenea căsătorie se numeşte, în psihologie, mariaj asortativ.
AlB: - Nu de mult, am avut vizita unui român, rezident în Olanda, care lucrează la televiziune şi care dorea să facă un film pe tema femeilor în istorie. De la noi o voia pe Lenuţa. Nu i-am spus prea multe, că nu-mi place să vorbesc rău despre morţi. I-am povestit o întâmplare în care Dej i-a interzis ei şi Marthei Drăghici să asiste la meciurile de fotbal. Se înfiinţaseră prin anii ’50 două echipe: Dinamo – făcută de Drăghici, a ministerului de Interne, şi CCA – făcută de Ceauşescu, care lucra la Direcţia Politică a armatei. Între cele două echipe se născuse o mare rivalitate, iar aceasta era dusă mai departe de soţiile celor doi. La un meci, cele două se aflau în tribuna oficială şi acolo au început să se certe ca două mahalagioaice. Tribuna era puţin depărtată de celelalte locuri, iar lumea făcea haz. A aflat Dej de pveste şi le-a interzis accesul la meciuri.

Despre socialism (p. 181-182)

Marea greşeală a socialismului este că a îngenuncheat, a subordonat, a împins spre anihilare ideea de persoană umană, ideea de personalitate. A eliminat ideea de respect a personalităţii umane, nu pentru că este plasată undeva pe scară ierarhică, ci pentru că este un om. Altă mare vină a socialismului, acela pe care l-am cunoscut noi, este faptul că tot ce a câştigat omenirea, de-a lungul secolelor, în lupta ei pentru progres a fost contestat de aşa-zisa nouă societate. Egalitatea formală, juridică a oamenilor, libertatea, toate aceste lucruri socialismul real le-a călcat în picioare. Pentru ele, zeci de generaţii, milioane de oameni au luptat, s-au sacrificat. Forma de realizare a socialismului pe care l-am cunoscut a plătit aceste greşeli prin aceea că a fost condamnat la dispariţie.

Despre procesul şi "conturile" Ceauşeştilor (p. 196-197)

LB: - În ce raporturi aţi fost cu procesul soţilor Ceauşescu?
AlB: - Am aflat despre cele întâmplate ca oricare cetăţean, de la televizor. Cu Ceauşeştii s-a comis, după părerea mea, o crimă. Mi-a fost ruşine de cele întâmplate în chiar momentul când am văzut scenele respective. Acela a fost proces? Dar culpele ce i s-au adus? 60 000 de morţi! Că avea conturi în străinătate!
LB: - Nu credeţi că avea conturi valutare în bănci externe? Legionarii şi Antonescu aveau fonduri în străinătate. Cât despre Mihai Antonescu şi Ion Antonescu, acesta a fost una dintre raţiunile pentru care au fost anchetaţi în URSS. Şi cei care-au făcut lovitura de palat din 23 august 1944 făcuseră pregătiri în caz de eşec…
AlB: - […] În ce priveşte fondurile din străinătate, trebuie făcută o distincţie clară între cele destinate lui Ceauşescu şi familiei acestuia şi între depozitele ce-ar fi avut un anumit scop politic. Încă imediat după 1968, cred că era elementar, chiar obligatoriu ca în conducerea partidului să fie discutată problema constituirii unui fond în străinătate, în eventualitatea în care ţara ar fi fost ocupată de către ruşi din cauza politicii ce-o duceam. […] Se vor face şi corelaţiile cu anumite morţi misterioase ce s-au petrecut din ’90 până acum ca şi cu provenienţa neaşteptată a unor averi la anumiţi oameni care nu pot dovedi, legal, o bază de pornire. Fără îndoială că va veni momentul când toate asete lucruri vor fi aflate şi bine ştiute. Adevărul nu poate fi ascuns decât pentru un timp, nu pentru eternitate.

Transformarea FSN în partid (p. 198-199)

AlB: - În CFSN am participat la diverse şedinţe. La unele din ele, ţinute în Palatul Victoria, erau convocaţi şi reprezentanţi din judeţe. La una din aceste consfătuiri, Iliescu, cu totul neaşteptat pentru mine şi fără ca această chestiune să fi fost discutată în Consiliul FSN, a propus ca FSN să devină partid. Eu m-am declarat împotrivă. Am spus că FSN trebuie să rămână ceea ce este, iar dacă cineva doreşte să intre în vreun partid, să-şi facă partid. După mine a luat cuvântul Andrei Pleşu, care a spus: <<Eu sunt de acord cu ce-a spus domnul Bârlădeanu>>. Apoi Ana Blandiana, care a fost şi ea de acord cu punctul de vedere de anu se transforma FSN în partid. În acea etapă, vedeam FSN-ul ca un areopag din care să facă parte toate curentele de opinie democratică din ţară, mai ales că încă nu aveam parlament. Iniţiatorii propunerii şi-au dat seama ce capital politic acumulase FSN şi doreau să-l speculeze.
LB: - Brucan şi-a revendicat ulterior şi paternitatea ideii de transformare a FSN în partid.
AlB: - N-am ştiut. Problemele dezbătute în CFSN erau pregătite de Comitetul Executiv, alcătuit din Iliescu-Mazilu-Roman-Brucan. Din acel comitet eu nu făceam parte. Ca şi în cazul comisiei de anchetă instituită de Ceauşescu pentru reabilitările din 1968, habar n-aveam de activitatea lui, în afară de ceea ce devenea public şi oficial. <<Consensul naţional>>, de care vorbea atâta Iliescu, nu putea însemna decât subordonarea celorlalte opinii la cea a lui, care urma să fie prezentată ca o opinie generală. Faptul venea în contradicţie cu ideea de pluripartidism. În 22 decembrie, au fost incluşi, chiar fără a fi întrebaţi, în CFSN – toţi opozanţii lui Ceauşescu, printre care şi Doina Cornea şi Ana Blandiana -, dar fiecare cu convingerile proprii, iar Iliescu a apărut ca un coordonator. Dacă FSN se transforma în partid, ce diferenţe de opinii mai puteau exista? Unde era pluripartidismul? Nu ajungeam, din nou, la partidul unic? Cred că acest moment a fost un izvor de înveninare a relaţiilor dintre diversele curente olitice, care a dus la dezbinări şi contradicţii pe cât de dăunătoare unei vieţi politice normale în aşezare, pe atât de inutile. A fost o mare greşeală din punct de vedere al instalării unui regim democratic, chiar dacă era un succes din punct de vedere partizan.

Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.

Petarde şi politică

Mai acum vreo câţiva ani actualul preşedinte al ţării, vrând să-şi ţină "discursul" de Anul nou fix în Piaţa Universităţii şi fix la trecerea dintre ani, fusese vizibil deranjat de faptul că participanţii la DISTRACŢIA din stradă îndrăzneau să-i perturbe fluxul verbal prin avalanşa de petarde şi artificii. Că este sau nu este sănătos obiceiul - asta e altă poveste. Un cuvânt către naţiune - mobilizator în esenţă, cum ar trebui să-i fie rostul - nu îşi are rostul de a fi rostit oriunde şi în orice condiţii. Dar preşedintele despre care vorbim în loc să găsească un loc potrivit pentru asemenea gest oficial, a încercat să schimbe realitatea conform dorinţelor sale personale, a încercat să schimbe un obicei public pentru satisfacerea unui moft ivit din propriul ego exacerbat. Prin urmare în următorii ani, pe măsură ce se apropia vremea revelionului, începea o furibundă campanie antipetarde - cu pretextele de rigoare -, se continua cu ample măsuri contravenţionale şi penale ce se căuta a fi finalizate prin domolirea elanului ce împingea mulţimile spre satisfacerea unor nevoi pirotehnice. rezultatul a fost doar o slăbire a fenomenului, nu o desfinţare, iar orgoliul preşedintelui o fi fost satisfăcut într-o oarecare măsură. Ca o paranteză, îmi amintesc o fază de acum vreo doi ani în care, îmbătat de propriile-i vorbe, preşedintele nu s-a mai putut opri decât doar în faţa corului public ce începuse numărătoarea inversă. S-a adăugat şi dânsul într-un fel original: NOUĂ! CINCI! PATRU! etc. LOL!

Anul acesta însă... Surpriză! Campania anti-petarde - canci! Avertismentele Poliţiei din anii precedenţi - lipsă! Se vindeau articolele bubuitoare sub ochii poliţiştilor, fără jenă, chiar cu sfidare. Se vindeau articolele pirotehnice chiar în supermarketuri, de unde mi-am cumpărat chiar şi eu unele materiale de acest fel. Bănuiam de ce. Bănuiam că nu va mai ţine nici un discurs în vreo piaţă publică. Bănuiam că va evita băile de mulţime.

Iar bănuiala s-a adeverit!

Dar s-a adeverit şi minciuna care sălăşluieşte în persoana acestui personaj. Felul maladiv de a se comporta. Găsirea de alibiuri şi pretexte pentru orice. Otrava pe care încearcă să o arunce asupra altora. Minciuna cu care-şi începe anul. Iar sub imperiul acestei minciuni îşi va trăi tot cuprinsul anului ce a început.