O lecţie pentru Vântu de la Frederick Forsyth

Să lăsăm la o parte că orişice contabil ar fi putut da la iveală găinăriile (hoţiile de fapt) pe care le-a făcut acest Vântu. Dacă se voia!
Să lăsăm la o parte că acest tablagiu (sau simplu sifonar?) ar fi fost posibil să fie adus în faţa justiţiei mai demult. Dacă se voia!
Dar să nu ştie acest angajator (sau interfaţă) de foşti hăhăhă de la Secu sau de la urmaşa ei lucruri extrem de simple, lucruri pe care i le-ar fi putut spune ăl din urmă plotonier?

Păi să vedem ce găsim  în literatura asta simplă, de massă, de consum, destinată publicului larg. Şi anume dintr-un roman apărut în 2003 (se aude dom’ Vântu? 2003): Avenger de Frederick Forsyth. Voi reda din ediţia românească, bineînţeles.

“Începu cu  revista tehnică. Avioane de epocă nu este o publicaţie de largă circulaţie, iar la Penninton putea fi procurată doar făcând o comandă specială. Se adresa celor pasionaţi de avioanele de luptă de pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Alergătorul trecu direct la pagina de mică publicitate şi examină ofertele de servicii. Rămase cu paharul de suc suspendat aproape de buze, apoi îl aşeză pe masă şi citi din nou anunţul care suna:

“Căutăm RĂZBUNĂTOR. Ofertă serioasă. Fără limită de preţ. Rugăm sunaţi la…”

Nu era vorba de cumpărarea unui bombardier-torpilor Gruman Avenger Pacific. Toate se aflau în muzee. Cineva folosise codul de conectare. Mai jos era şi numărul de telefon. Probabil un număr de mobil.”

Frederick Forsyth, Răzbunătorul, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p. 19

Păi vezi, bre, Vântule, ia să fi folosit mata revista Idei în dialog drept organ de legătură! Să fi folosit mata cuvintele de cod: “Căutăm fizicieni ca să-i transformăm în filosofi. Semnat: Patapievici”. Sau: “Diplomat caută diplomată pentru zbenguieli. Semnat: Baconschi”. Dar să revenim.

“De la încercarea pusă la cale în urmă cu şase ani de agenţii FBI, de a-l demasca, Dexter hotărâse că nu era nevoie de întâlniri personale. De aceea, concepuse o serie de stratageme pentru a-şi ascunde adresa şi identitatea.
Una dintre ele era o garsonieră în New York, nu în Bronx, unde putea fi recunoscut. O închiriase gata mobilată, plătea trimestrial, cu o exactitate de ceasornic, şi întotdeauna în numerar. Asta nu atrăgea atenţia nimănui şi nici el nu se făcea remarcat când stătea acolo.
De asemenea, folosea un telefon mobil cu cartele SIM. Pe acestea le cumpăra în număr mare din afara statului, le folosea o dată sau de două ori, apoi le azvârlea în East River. Nici măcar NSA, care poseda tehnologia necesară pentru a intercepta orice convorbire telefonică şi localiza cu precizie sursa, nu avea posibilitatea de a identifica mobilele care folosesc un SIM ce poate fi aruncat imediat, şi nici nu putea îndruma poliţia la locul de unde se făcuse apelul, mai ales dacă posesorul SIM-ului se deplasa, nu lungea discuţia şi se descotorosea de cartelă imediat după aceea.
O altă stratagemă era folosirea demodatelor telefoane publice. Numerele formate de la acestea pot fi detectate, desigur, dar ele sunt cu milioanele, astfel că, dacă nu se urmăreşte o cabină anume sau chiar mai multe, interceptarea convorbirii, identificarea celui care apelează, depistarea locului de unde se face apelul şi trimiterea echipajului de poliţie la locul respectiv sunt foarte greu de realizat.”

Idem, ibidem, p. 179-180.

Păi se poate, bre, Vântule? Dumneata care te-ai dat aşa de tare drept organ de Secu? Atâta lucru să nu ştii? Sau să fi fost aşa de scârţar încât te-ai lăcomit la nişte cartele de 4 euro şi de la nişte telefoane de10 lei.Dar, de! Forsythe chiar a fost din servicii, dumneata ai fost doar umflat de servicii. Şi sper să fii înţepat bine de tot în partea dorsală.