joi, 30 decembrie 2010
joi, 23 decembrie 2010
joi, 9 decembrie 2010
joi, 2 decembrie 2010
De ce Religia în şcoală?
Educaţia se acordă unui copil pentru că acela va trăi mai târziu într-o societate. Nu acumulează numai cunoştinţe practice (pe baza căreia îşi va forma deprinderile spre a avea o meserie) ci şi spiritual-morale. Chiar dacă un om va deveni tâlhar sau criminal, aceasta nu este un motiv ca întreaga educaţie ce se adresează sufletului să fie oprită. Şi aşa presiunea gloatei, a "găştilor" de cartier este foarte puternică şi influenţează deja enorm de mult în sens negativ. Dar dacă se vor anula şi aceste minime acumulări etico-morale (şi nu numai)... Argumentează unii că s-ar prezenta copiilor Religia (creştin-ortodoxă în cazul nostru) în forma automat pozitivă: Ortodoxia - binele, celelalte religiii răul şi că ar putea spune oricare alta că ea ar putea la fel de bine să se considere drept "cea bună". Se uită că există anumite etape în viaţa omului. Observăm singuri că un copil la vârste fragede înţelege totul în termeni de "bine" şi "rău" iar noţiunile sunt prezentate într-un mod care face să fie asimilate. Nu poţi să-i bagi pe gât Dostoievki aşa cum nici nu-l poţi trece direct la fizica cuantică. Este drept că unii rămân în minte numai cu ceea ce au învăţat în şopala primară, indiferent de domeniu. De la un moment dat însă omul trebuie să mai înveţe şi prin propriul efort. Trebuie să înţeleagă, de la un moment dat, şi DE CE este aşa, DE CE Credinţa sa este cea bună. Este ceea ce se numeşte "şcoala vieţii".
Cât priveşte teoria "alegerii religiei"(şi prin urmare şi a respingerii educaţiei religioase în şcoli) cine îşi dă silinţa va observa că este îmbrăţişată cu mult foc de... sectanţi şi atei. Cei ce citesc fiind (bănuiesc eu) în plinătatea spirituală care oferă şansa de a gândi cu propria minte, cred că ar trebui să reflecteze şi asupra motivaţiilor care îi împing pe aceşti nefericiţi (în fond) să recurgă la asemenea apeluri demagogice.
Pe de altă parte învăţământul religios înseamnă şi respectarea drepturilor minorităţilor de a se educa în propria credinţă. Prin urmare, dacă s-ar elimina Religia din programa de învăţământ, atunci maghiarilor (să zicem) nu li s-ar mai respecta un drept garantat la momentul Unirii. Dar dacă o minoritate are acest drept nu se presupune că şi majoritatea (adică românii ortodocşi) trebuie să se bucure de el? Ateii (bolşevicii) eliminaseră Religia pentru că-l urau pe Dumnezeu, sectanţii acţionează şi ei în aceeaşi direcţie din ură faţă de cei ce au altă credinţă decât a lor. Adică faţă de majoritate (ortodocşi) cât şi faţă de minorităţi (musulmani, evrei, lutherani, calvini etc.).
Cât priveşte teoria "alegerii religiei"(şi prin urmare şi a respingerii educaţiei religioase în şcoli) cine îşi dă silinţa va observa că este îmbrăţişată cu mult foc de... sectanţi şi atei. Cei ce citesc fiind (bănuiesc eu) în plinătatea spirituală care oferă şansa de a gândi cu propria minte, cred că ar trebui să reflecteze şi asupra motivaţiilor care îi împing pe aceşti nefericiţi (în fond) să recurgă la asemenea apeluri demagogice.
Pe de altă parte învăţământul religios înseamnă şi respectarea drepturilor minorităţilor de a se educa în propria credinţă. Prin urmare, dacă s-ar elimina Religia din programa de învăţământ, atunci maghiarilor (să zicem) nu li s-ar mai respecta un drept garantat la momentul Unirii. Dar dacă o minoritate are acest drept nu se presupune că şi majoritatea (adică românii ortodocşi) trebuie să se bucure de el? Ateii (bolşevicii) eliminaseră Religia pentru că-l urau pe Dumnezeu, sectanţii acţionează şi ei în aceeaşi direcţie din ură faţă de cei ce au altă credinţă decât a lor. Adică faţă de majoritate (ortodocşi) cât şi faţă de minorităţi (musulmani, evrei, lutherani, calvini etc.).
miercuri, 1 decembrie 2010
marți, 30 noiembrie 2010
O comedie mistică?
Olivia se află-n pragul morţii spirituale. Sufletul ei este cuprins de patimi, a devenit roaba simţurilor. Lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânie, invidia, lenea şi mândria – cele şapte păcate de căpetenie – îi stăpânesc sufletul. De aici sfâşierea şi dezordinea continuă, o bătălie ca în iad dusă în infernul pe care şi l-a creat interior. Camerista Maria, slujitorul Fabian, sir Toby Belch - unchiul Oliviei -, sir Andrew Aguecheek şi intendentul Malvolio sunt personificarea acestor simţuri aţîţate, ieşite din lucrarea firească şi cărora păcatul le-a devenit natural.
Dar o urmă de raţiune mai există, mai are putere să strige intru adâncuri către ajutor:
“O, Duhule Sfânt, dacă nu eşti prea supărat pe mine, inspiră-mă să fac o boroboaţă cu duh. Vorba lui Quinapalus: decât un nebun care face pe înţeleptul, mai bine un înţelept care face pe nebunul. Trăsneşte-mă cu duhul Tău, să fiu cel mai trăsnit dintre nebuni.”
Bufonul Festus rosteşte acestea, ultimul licăr al conştiinţei şi care acceptă “nebunia Crucii” (mai târziu va spune, adresându-i-se încarceratului Malvolio: “Pentru că ori eşti nebun de legat să-l contrazici pe Pitagora, ori eşti un păgân şi-l admiţi”).
Iar Dumnezeu îi scultă rugăciunea. Pentru că Stăpânul (ducele Orsini) îşi îndreaptă continuu dragostea către aceasta şi mereu îi este respinsă.
Viola este trimisă a fi mesagera, intermediarul, mijlocitoarea iubirii ducelui către Olivia. Nu putem vorbi de feminitate sau masculinitate, nu-I putem da atribute omeneşti obişnuite nouă, descrierile pe care le folosim în viaţa de zi cu zi nu sunt adecvate. Este ambiguitatea pe care o întâlnim şi în dscrierea acţiunii Paracletului, a Duhului Sfânt când se revarsă spre sufletul omenesc. Sfânt Duh şi duh – Viola şi Olivia: asemănare a termenilor şi anagramă a numelor.
Prin alipirea voinţei umane la acţiunea Duhului încet, încet se produce dezpătimirea. Iubirea îşi schimbă direcţia. Sufletul nu mai este lipit prin pofte de trecătoarea materie ci se îşi îndreaptă şi el acţiunea iubitoare spre Dumnezeu. Dar este nevoie de acel Cineva care este asemănător nouă: Cel ce S-a Întrupat, a murit pe cruce, a Înviat şi s-a Înălţat la Cer. Iar prezenţa Duhului Sfânt aduce şi prezenţa Fiului. Prezenţa şi acţiunea Violei face să fie prezent şi Sebastian, geamănul ei. Olivia se îndrăgostise de Viola (Cesarion) dar se căsătoreşte cu Sebastian (fratele geamăn al Violei) crezând că este Cesarion (Viola). Nu este însă şi o eroare cum am crede dacă am vedea doar după tiparul omenesc de a gândi. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Fiul prin Duhul Sfânt, Acesta îi răspunde la iubirea-I tot prin Duhul Sfânt. Unde este un Ipostas dumnezeiesc sunt prezente şi celelate două prin lucrările lor diferite. Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin ceea ce îi este lui mai apropiat. Iar ceea ce îi este mai apropiat îi este persoana divino-umană a lui Iisus Hristos prin Care cunoaştem atât pe Tatăl cât şi pe Duhul Sfânt. Olivia nu ar fi putut să aibe nunta mistică având drept mire pe Viola (ar fi dus la ereziile şi manifestările acelor sectari spirtualişti de genul Ioachim da Fiore). Unirea se poate face doar cu Hristos. Iar prin aceasta cunoaştem atât dragostea Tatălui pentru noi cât şi lucrarea iubitoare a Duhului în favoarea noastră. Olivia prin urmare se putea însoţi doar cu Sebastian iar prin acesta devine părtaşă şi la dragostea pe care i-o poartă ducele Orsini prin intermediul Violei care-i mijlocise dragostea şi care o transmite acum în şi sens invers.
Prezenţa lui Hristos aduce şi înfrângerea patimilor, punerea lor în lucrarea firească. Ce poate să însemne altceva corecţia aplicată lui Sir Toby şi lui Sir Andrew? Sunt cei doi care au vrut să ispitească Duhul, ori păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă. Se dau în vileag şi cele ascunse până atunci – o Judecată din Urmă am putea-o numi. Satana (sau poate egoismul?) este înfrânt şi pleacă în afara palatului. De acum poate avea loc Nunta mistică., unirea omului cu Dumnezeu. Să nu uităm: A douăsprezecea noapte este cea care precede Epifania – Arătarea Domnului – Boboteaza.
Ce doriţi? Mântuire!
Shakespeare, A douăsprezecea noapte sau Ce doriţi, traducere de Mihnea Gheorghiu, în Opere Complete, volumul 5, editura Univers, Bucureşti, 1986.
Când eram un copilaş,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tare mai eram poznaş,
Fiindcă pouă pe pământ.
Iar când mi-a mijit mustaţa,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tot în râs am luat viaţa,
Fiindcă plouă pe pământ.
Dar de când m-a ars năpasta,
Tii, ce ploaie şi ce vânt!
Şi mi-am luat şi eu nevastă
Plouă-ntruna pe pământ.
Şi de-atuncea, lua-o-ar gaia,
Fie ploaie, fie vânt,
Beau şi eu cât toată ploaia
Care cade pe pământ.
Piesa-i gata, trag oblonul,
Tii, ce ploaie e afară!
Dacă v-a plăcut bufonul,
Mai poftiţi şi mâine seară.
Cu mici deosebiri de traducere:
Dar o urmă de raţiune mai există, mai are putere să strige intru adâncuri către ajutor:
“O, Duhule Sfânt, dacă nu eşti prea supărat pe mine, inspiră-mă să fac o boroboaţă cu duh. Vorba lui Quinapalus: decât un nebun care face pe înţeleptul, mai bine un înţelept care face pe nebunul. Trăsneşte-mă cu duhul Tău, să fiu cel mai trăsnit dintre nebuni.”
Bufonul Festus rosteşte acestea, ultimul licăr al conştiinţei şi care acceptă “nebunia Crucii” (mai târziu va spune, adresându-i-se încarceratului Malvolio: “Pentru că ori eşti nebun de legat să-l contrazici pe Pitagora, ori eşti un păgân şi-l admiţi”).
Iar Dumnezeu îi scultă rugăciunea. Pentru că Stăpânul (ducele Orsini) îşi îndreaptă continuu dragostea către aceasta şi mereu îi este respinsă.
Viola este trimisă a fi mesagera, intermediarul, mijlocitoarea iubirii ducelui către Olivia. Nu putem vorbi de feminitate sau masculinitate, nu-I putem da atribute omeneşti obişnuite nouă, descrierile pe care le folosim în viaţa de zi cu zi nu sunt adecvate. Este ambiguitatea pe care o întâlnim şi în dscrierea acţiunii Paracletului, a Duhului Sfânt când se revarsă spre sufletul omenesc. Sfânt Duh şi duh – Viola şi Olivia: asemănare a termenilor şi anagramă a numelor.
Prin alipirea voinţei umane la acţiunea Duhului încet, încet se produce dezpătimirea. Iubirea îşi schimbă direcţia. Sufletul nu mai este lipit prin pofte de trecătoarea materie ci se îşi îndreaptă şi el acţiunea iubitoare spre Dumnezeu. Dar este nevoie de acel Cineva care este asemănător nouă: Cel ce S-a Întrupat, a murit pe cruce, a Înviat şi s-a Înălţat la Cer. Iar prezenţa Duhului Sfânt aduce şi prezenţa Fiului. Prezenţa şi acţiunea Violei face să fie prezent şi Sebastian, geamănul ei. Olivia se îndrăgostise de Viola (Cesarion) dar se căsătoreşte cu Sebastian (fratele geamăn al Violei) crezând că este Cesarion (Viola). Nu este însă şi o eroare cum am crede dacă am vedea doar după tiparul omenesc de a gândi. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Fiul prin Duhul Sfânt, Acesta îi răspunde la iubirea-I tot prin Duhul Sfânt. Unde este un Ipostas dumnezeiesc sunt prezente şi celelate două prin lucrările lor diferite. Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin ceea ce îi este lui mai apropiat. Iar ceea ce îi este mai apropiat îi este persoana divino-umană a lui Iisus Hristos prin Care cunoaştem atât pe Tatăl cât şi pe Duhul Sfânt. Olivia nu ar fi putut să aibe nunta mistică având drept mire pe Viola (ar fi dus la ereziile şi manifestările acelor sectari spirtualişti de genul Ioachim da Fiore). Unirea se poate face doar cu Hristos. Iar prin aceasta cunoaştem atât dragostea Tatălui pentru noi cât şi lucrarea iubitoare a Duhului în favoarea noastră. Olivia prin urmare se putea însoţi doar cu Sebastian iar prin acesta devine părtaşă şi la dragostea pe care i-o poartă ducele Orsini prin intermediul Violei care-i mijlocise dragostea şi care o transmite acum în şi sens invers.
Prezenţa lui Hristos aduce şi înfrângerea patimilor, punerea lor în lucrarea firească. Ce poate să însemne altceva corecţia aplicată lui Sir Toby şi lui Sir Andrew? Sunt cei doi care au vrut să ispitească Duhul, ori păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă. Se dau în vileag şi cele ascunse până atunci – o Judecată din Urmă am putea-o numi. Satana (sau poate egoismul?) este înfrânt şi pleacă în afara palatului. De acum poate avea loc Nunta mistică., unirea omului cu Dumnezeu. Să nu uităm: A douăsprezecea noapte este cea care precede Epifania – Arătarea Domnului – Boboteaza.
Ce doriţi? Mântuire!
Shakespeare, A douăsprezecea noapte sau Ce doriţi, traducere de Mihnea Gheorghiu, în Opere Complete, volumul 5, editura Univers, Bucureşti, 1986.
Când eram un copilaş,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tare mai eram poznaş,
Fiindcă pouă pe pământ.
Iar când mi-a mijit mustaţa,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tot în râs am luat viaţa,
Fiindcă plouă pe pământ.
Dar de când m-a ars năpasta,
Tii, ce ploaie şi ce vânt!
Şi mi-am luat şi eu nevastă
Plouă-ntruna pe pământ.
Şi de-atuncea, lua-o-ar gaia,
Fie ploaie, fie vânt,
Beau şi eu cât toată ploaia
Care cade pe pământ.
Piesa-i gata, trag oblonul,
Tii, ce ploaie e afară!
Dacă v-a plăcut bufonul,
Mai poftiţi şi mâine seară.
Cu mici deosebiri de traducere:
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
“Iuliu Cezar” – Mecanismul propagandei
“Ne confruntăm cu vorbe ce ne-au scos
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii”
Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.
Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?
De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.
Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.
Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar - aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
“Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.”
În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.
Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
“Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.”
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.
Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
“Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?”
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
“Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.
Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
“Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii”
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!
Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.
Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii”
Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.
Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?
De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.
Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.
Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar - aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
“Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.”
În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.
Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
“Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.”
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.
Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
“Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?”
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
“Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.
Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
“Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii”
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!
Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.
Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
joi, 25 noiembrie 2010
Pentru nostalgici: Boney M - Malaika
Malaika na ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
na me nee sen yeh yeh
nekka na mum see oh
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
malaika na ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
na me nee sen yeh yeh
nekka na mum see oh
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Kede gae no kuwa sa kede ge
kede gae no kuwa sa kede ge
ingge ku owa mailiway
ingge ku owa da da
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Malaika na ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
na me nee sen yeh yeh
nekka na mum see oh
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Posa sa sum boura rohoyangoo
peas sa sum boura rohoyangoo
ingge ku owa da da
ingge ku owa mama
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Malaika no ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
http://www.testimania.com/
luni, 22 noiembrie 2010
Destinul sau Libertatea – Alegeţi “Cum vă place”
Citeam piesa şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la lucruri ce aparent nu au legătură cu opera dramatică shakespeariană; evenimeteprin care au trecut grupuri, oameni, naţiuni ce, în pofida situaţiei în care se aflau, nu au acceptat inacceptabilul. Revolta evreilor din ghetoul varşovian, cea a Armatei Naţionale poloneze mai apoi, lupta indienilor guarany, revolta unor căpetenii precum Crazy Horse, Sitting Bull ori Geronimo sunt doar câteva exemplificări. Ori, de ce nu, îndârjirea unor moldoveni de a apăra nişte ziduri doar pentru încărcătura simbolică pe care o reprezentau ruinele Cetăţii Neamţului (ca să vin şi cu ceva mai de la noi). Ori – că tot sunt într-o polemică pe alte bloguri – îndăzneala de a ne opune unui duşman pe care orice calcul “raţional” ar fi spus că este nebunie, cum a fost lupta cu “Marele Urs”.
Citeam şi nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că într-o povestire de-a lui Joseph Conrad (“Un avanpost al civilizaţiei”) distrugerea personajelor se petrece mai întâi interior, din momentulîn care forul intim acceptă situaţia, acceptă trădarea, acceptă servitutea.
Şi toate astea pornind de la o… comedie, “Cum vă place”, deşi prima parte numai comedie nu poate fi numită.
Despre IUBIRE, SOARTĂ, şi FIRE discută Rosalind şi Celia la începutul piesei: “Nu pune pe seama Soartei ceea ce îndeplineşte Firea. Nu e totuna. Soarta îşi risipeşte zestrea-n lume cuum îi place, dar chipul şi înfăţişarea noastră, cestea-s în puterea Firii.”
Iar eroii piesei îşi înfrâng soarta. Pentru că nu acceptă. Pentru că acţionează făcând CEEA CE TREBUIE, nu ceea ce ar recomanda interesul meschin,. Dar o acţiune îmbinată cu iubirea, să nu uităm, altfel ar fi, cred eu, doar revoltă demonică. Orlando, Rosalind, Celia dar şi măscăriciul, “nebunul” Touchstone (Tocilă cum a fost tradus), sunt personajele ilustrative ale acestei concepţii.
Contrar acestora sunt cei care au atitudinea conformă cuvintelor: Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.” Da! Ştiu că este un citat des uzitat şi picurat ca un soi de “adevăr” intangibil, dar a vedea lucrurile astfel ar însemna să considerăm “predestinarea”, “fatalismul” drept realităţi, drept dogme, deşi sunt lucruri opuse net “libertăţii” acordate de Creştinism.
ROSALIND
Avea soarta potrivnică. Tatăl ei – Ducele – fusese detronat şi trimis în surghiun. Iubirea faţă de verişoara-i Celia o face să-şi continue viaţa la Curte. Fiică de înalt nobil, evident că Soarta sa matrimonială nu ar fi urmat în viitor cărările inimii ci ale diverselor interese. Alungată de la Curte sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi fiind însoţită de Celia şi de măscărici, Rosalind îşi schimbă “Firea”, îmbracă haine bărbăteşti, adoptă un comportament masculin. Intră în “maquis”, în “rezistenţă”, se retrage într-o pădure pusă sub pecetea simboică a lui Robin Hood (Robin de Bois cu îi spun francezii).
CELIA
Soarta o pune în rolul de Stăpână, fiind fiica ducelui Frederic Uzurpatorul,. Ar fi fost şi ea destinată unei căsătorii aranjate. Dar din iubire pentru cea care se jertfise până atunci şi care devenise o urgisită, se schimbă în fugară şi ia calea codrului.
În fond cele două aleg libertatea: “Noi plecăm cu inima uşoară, nu-n surghiun, ci spre-a găsi a libertăţii cale”
ORLANDO
Soarta îl pusese sub tutela unui frate hain după moartea tatălui său, Roland de Bois, frate ce-i doreşte chiar uciderea. Dar Orlando este plămădit să înfrângă lanţul destinului. Îl înfrânge pe luptătorul Charles, cel mereu voctorios până atunci, în pofida faptului că nu i se dădea nici o şansă şi că, de ar fi fost învins, acel lucru însemna că ieşea doar mort. Prin însăşi descendenţa sa din bătrânul de Bois era suspect noului Duce; Prin actul său îşi atrage şi mânia superiorului iar prin bănuiala că ar fi ajutat la fuga celor două “rebele” îşi capătă şi sentinţa. Astfel că şi orlando devine “insurgent”, alături având pe sluga sa, bătrânul Adam – întruchipare a Tradiţiei - pentru supravieţuirea căruia tânărul îşi ia chiar şi chip de lotru spre a-l hrăni cu un blid de mâncare. Descrierea pe care i-o face Adam, vechiul slujitor, este cât se poate de corectă:
“Întruchipezi în tine temeinica credinţ-a lumii vechi, când datoria te-ndemna, nu plata, lucrarea slujbei tale s-o-mplineşti”.
Fiind nobil de un rang mai mic, evident era “sortit” la un mariaj cu o persoană de rang egal.
Oliver, fratele său, este exact contrariul. Soarta îi dăduse dreptul de “prim născut” şi prin urmare şi tutela familiei. Dar îi lipsea dragostea iar voinţa sa era îndreptată spre împlinirea poftelor sale egoiste.
“Ai dori poate să-ţi păzesc porcii şi să mănânc ghindă împreună cu ei?” îi spune Orlando fratelui său.
Dar soarta e schimbătoare şi cei ce erau sus mâine pot fi la extrema cealaltă. Uzurpatorul Frederic îi confiscă toate averile şi-l obligă pe Oliver să-şi caute fratele şi să-l predea de-l va afla.
Ciudată e partea a doua a piesei. Nu mai aflăm dramatismul de până atunci; parcă ar face parte din altă scriere. O comedie pastorală aparent. Dar de fapt aici se produce lucrarea temeinică prin care “destinul” personajelor este înfrânt total. Liberul arbitru se manifestase anterior. Acum constatăm finalitatea actelor.
Orlando şi Rosalind pot făptui ceea ce, dacă s-ar fi supus sorţii, nu s-ar fi putut întâmpla, se pot căsători. Viaţa lui Oliver este salvată prin fapta plină de iubire a fratelui său şi, de aici, în inima celui hain până atunci se petrece o “metanoia”. Renunţă la vechiul fel de a fi – prin urmare face o alegere, nu i se impune - , abandonează modul materialist de a vedea lucrurile şi, în noua sa viaţă, poate să o ia de soţie pe cea pe care o credea o simplă păstoriţă, pe Celia, fiica lui Frederic Uzurpatorul.
Eroii îşi făcuseră alegerile. Finalul fericit putea chiar să lipsească. Puteau chiar să moară toţi, nu mai conta pentru lumea asta în care suntem. Poate de aicişi felul brusc prin care Shakespeare iese din situaţie şi ne propune – prin vestea despre conversia ducelui uzurpator spre viaţa călugărească – versiunea finalului fericit. Nu mai conta asta. Important fusese ceea ce făcuseră protagoniştii cu vieţile lor. Ce decizii luaseră. Orice condiţii ar exista, mereu există şi variantă de ieşire şi posibilitatea dată oricui de a se mântui. Poate de aceea se sfârşeşte piesa la o Nuntă? Ca o trimitere la Nunta cea veşnică a lui Hristos?
Versiunea folosită: Shakespeare, Cum vă place, traducere de virgil Teodorescu, în Opere complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
Întâmplător sau nu, în zilele acestea apare şi pe ecranele româneşti un film despre nişte tineri care n-au acceptat la vremea lor ticăloşia: Portretul luptătorului la tinereţe.
Citeam şi nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că într-o povestire de-a lui Joseph Conrad (“Un avanpost al civilizaţiei”) distrugerea personajelor se petrece mai întâi interior, din momentulîn care forul intim acceptă situaţia, acceptă trădarea, acceptă servitutea.
Şi toate astea pornind de la o… comedie, “Cum vă place”, deşi prima parte numai comedie nu poate fi numită.
Despre IUBIRE, SOARTĂ, şi FIRE discută Rosalind şi Celia la începutul piesei: “Nu pune pe seama Soartei ceea ce îndeplineşte Firea. Nu e totuna. Soarta îşi risipeşte zestrea-n lume cuum îi place, dar chipul şi înfăţişarea noastră, cestea-s în puterea Firii.”
Iar eroii piesei îşi înfrâng soarta. Pentru că nu acceptă. Pentru că acţionează făcând CEEA CE TREBUIE, nu ceea ce ar recomanda interesul meschin,. Dar o acţiune îmbinată cu iubirea, să nu uităm, altfel ar fi, cred eu, doar revoltă demonică. Orlando, Rosalind, Celia dar şi măscăriciul, “nebunul” Touchstone (Tocilă cum a fost tradus), sunt personajele ilustrative ale acestei concepţii.
Contrar acestora sunt cei care au atitudinea conformă cuvintelor: Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.” Da! Ştiu că este un citat des uzitat şi picurat ca un soi de “adevăr” intangibil, dar a vedea lucrurile astfel ar însemna să considerăm “predestinarea”, “fatalismul” drept realităţi, drept dogme, deşi sunt lucruri opuse net “libertăţii” acordate de Creştinism.
ROSALIND
Avea soarta potrivnică. Tatăl ei – Ducele – fusese detronat şi trimis în surghiun. Iubirea faţă de verişoara-i Celia o face să-şi continue viaţa la Curte. Fiică de înalt nobil, evident că Soarta sa matrimonială nu ar fi urmat în viitor cărările inimii ci ale diverselor interese. Alungată de la Curte sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi fiind însoţită de Celia şi de măscărici, Rosalind îşi schimbă “Firea”, îmbracă haine bărbăteşti, adoptă un comportament masculin. Intră în “maquis”, în “rezistenţă”, se retrage într-o pădure pusă sub pecetea simboică a lui Robin Hood (Robin de Bois cu îi spun francezii).
CELIA
Soarta o pune în rolul de Stăpână, fiind fiica ducelui Frederic Uzurpatorul,. Ar fi fost şi ea destinată unei căsătorii aranjate. Dar din iubire pentru cea care se jertfise până atunci şi care devenise o urgisită, se schimbă în fugară şi ia calea codrului.
În fond cele două aleg libertatea: “Noi plecăm cu inima uşoară, nu-n surghiun, ci spre-a găsi a libertăţii cale”
ORLANDO
Soarta îl pusese sub tutela unui frate hain după moartea tatălui său, Roland de Bois, frate ce-i doreşte chiar uciderea. Dar Orlando este plămădit să înfrângă lanţul destinului. Îl înfrânge pe luptătorul Charles, cel mereu voctorios până atunci, în pofida faptului că nu i se dădea nici o şansă şi că, de ar fi fost învins, acel lucru însemna că ieşea doar mort. Prin însăşi descendenţa sa din bătrânul de Bois era suspect noului Duce; Prin actul său îşi atrage şi mânia superiorului iar prin bănuiala că ar fi ajutat la fuga celor două “rebele” îşi capătă şi sentinţa. Astfel că şi orlando devine “insurgent”, alături având pe sluga sa, bătrânul Adam – întruchipare a Tradiţiei - pentru supravieţuirea căruia tânărul îşi ia chiar şi chip de lotru spre a-l hrăni cu un blid de mâncare. Descrierea pe care i-o face Adam, vechiul slujitor, este cât se poate de corectă:
“Întruchipezi în tine temeinica credinţ-a lumii vechi, când datoria te-ndemna, nu plata, lucrarea slujbei tale s-o-mplineşti”.
Fiind nobil de un rang mai mic, evident era “sortit” la un mariaj cu o persoană de rang egal.
Oliver, fratele său, este exact contrariul. Soarta îi dăduse dreptul de “prim născut” şi prin urmare şi tutela familiei. Dar îi lipsea dragostea iar voinţa sa era îndreptată spre împlinirea poftelor sale egoiste.
“Ai dori poate să-ţi păzesc porcii şi să mănânc ghindă împreună cu ei?” îi spune Orlando fratelui său.
Dar soarta e schimbătoare şi cei ce erau sus mâine pot fi la extrema cealaltă. Uzurpatorul Frederic îi confiscă toate averile şi-l obligă pe Oliver să-şi caute fratele şi să-l predea de-l va afla.
Ciudată e partea a doua a piesei. Nu mai aflăm dramatismul de până atunci; parcă ar face parte din altă scriere. O comedie pastorală aparent. Dar de fapt aici se produce lucrarea temeinică prin care “destinul” personajelor este înfrânt total. Liberul arbitru se manifestase anterior. Acum constatăm finalitatea actelor.
Orlando şi Rosalind pot făptui ceea ce, dacă s-ar fi supus sorţii, nu s-ar fi putut întâmpla, se pot căsători. Viaţa lui Oliver este salvată prin fapta plină de iubire a fratelui său şi, de aici, în inima celui hain până atunci se petrece o “metanoia”. Renunţă la vechiul fel de a fi – prin urmare face o alegere, nu i se impune - , abandonează modul materialist de a vedea lucrurile şi, în noua sa viaţă, poate să o ia de soţie pe cea pe care o credea o simplă păstoriţă, pe Celia, fiica lui Frederic Uzurpatorul.
Eroii îşi făcuseră alegerile. Finalul fericit putea chiar să lipsească. Puteau chiar să moară toţi, nu mai conta pentru lumea asta în care suntem. Poate de aicişi felul brusc prin care Shakespeare iese din situaţie şi ne propune – prin vestea despre conversia ducelui uzurpator spre viaţa călugărească – versiunea finalului fericit. Nu mai conta asta. Important fusese ceea ce făcuseră protagoniştii cu vieţile lor. Ce decizii luaseră. Orice condiţii ar exista, mereu există şi variantă de ieşire şi posibilitatea dată oricui de a se mântui. Poate de aceea se sfârşeşte piesa la o Nuntă? Ca o trimitere la Nunta cea veşnică a lui Hristos?
Versiunea folosită: Shakespeare, Cum vă place, traducere de virgil Teodorescu, în Opere complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
Întâmplător sau nu, în zilele acestea apare şi pe ecranele româneşti un film despre nişte tineri care n-au acceptat la vremea lor ticăloşia: Portretul luptătorului la tinereţe.
vineri, 19 noiembrie 2010
Pentru nostalgici: Eruption - One Way Ticket
One Way Ticket (To The Blues) lyrics
Mmmm… oohhhh … yeea yeea yeaah
One way ticket
One way ticket.
One way ticket
One way ticket.
One way ticket to the blues.
Choo choo train
Tuckin' down the track
Gotta travel on it
Never comin' back
Ooh
Ooh got a one way ticket to the blues.
Bye bye love
My babe is leavin' me
Now lonely tear drops are all that i can see.
Ooh
Ooh
Got a one way ticket to the blues
Gonna take a trip to lonesome town
Gonna stay at heartbreak hotel.
A fool such as i a fool such as i
There never was
I cry my tears away.
One way ticket
One way ticket.
One way ticket
One way ticket.
One way ticket to the blues.
Choo choo train
Tuckin' down the track
Gotta travel on it
Never comin' back
Ooh
Ooh got a one way ticket to the blues.
Gotta go on
Gotta truck on
Got a one way ticket to the blues.
I gotta take a trip to lonesome town
Gonna stay at heartbreak hotel
Ooh
A fool such as i a fool such as i
There never was i cry my tears away.
One way ticket
One way ticket.
One way ticket
One way ticket.
One way ticket to the blues.
Choo choo train
Tuckin' down the track
Gotta travel on it
Never comin' back
Ooh yeah yeah yeah
Ooh got a one way ticket to the blues.
Got my ticket...
There is no way you can deny it
I see that you're oh so sad
http://www.elyrics.net
marți, 16 noiembrie 2010
Hamlet: Cine pierde, cine câştigă?
Cum se poate cuceri o ţară fără atrage nici un foc? Cum se poate pune stăpânire pe ea doar utilizându-i slăbiciunile interne? Cred că Shakespeare prin Hamlet oferă un răspuns. Citită printr-o anumită cheie piesa poate fi numită ca o lecţie despre utilizarea eficientă a procedeelor subversive de năruire interioară a unei ţări ţintă? Poate fi citită ca o lecţie de utilizare a manipulării şi dezinformării eficiente? Poate fi oglinda folosirii mass-media ca arme de sabotaj intelectual, de spălare a creierelor, de entertainment distructiv? Se poate constitui în mărturia folosirii ideologiilor ca arme letale?
Avem două ţări rivale: Danemarca şi Norvegia. Prima este scena dramei de a doua doar se vorbeşte. Putem spune că în ambele ţări găsim o situaţie în oglindă. În Danemarca fostul rege (Hamlet) murise de curând iar la conducerea statului se afla fratele acestuia, Claudius, ce o luase drept soţie pe Gertude, văduva răposatului, prinţ moştenitor fiind considerat Hamlet. Dar şi în Norvegia tot la fel se prezentau lucrurile: Fortinbras, învinsul lui Hamlet cel bătrân, murise, la conducere se afla fratele său (regele norveg), iar prinţul Fortinbras cel tânăr conducea armata. Revanşismul în Norvegia era la putere. Fortinbras dorea recâştigarea ţinuturilor pierdute de tatăl său. Ambele ţări se pregăteau de război. Puterea Danemarcei pare însă superioară. Dar Fortinbras îi cunoaşte slăbiciunile, punctele fragile.
Sunt câteva blocuri în care personajele reprezentând partea daneză pot fi împărţite:
- Familia regală – Claudius, Gertrude, Hamlet. Este minată de tensiunea existentă între Hamlet şi cuplul regal vzut ca incestuos. Mai târziu, prntr-o autoconfesiune, Claudius va recunoaşte că fusese ucigaşul fratelui său.
- Garda – Marcellus, Bernardo, Francisco. Poate fi adăugat aici şi Horatio? Îl găsim pe acesta alăturea de ceilalţi trei dar de fapt sosise din străinătăţuri. Horatio va spune spre sfârşitul piesei că el este roman (latin?) la origine.
- Sfetnicul Polonius şi familia sa (Laert şi Ofelia – copii săi). În fapt un fel de cancelar, ministru de externe, de interne la un loc. Nu se sfieşte să-şi spioneze fiul sau să se folosească de sentimentele fiicei sale. Lecţia sa de spionaj, de utilizare a provocării cu scop de a obţine informaţii (lui Reynaldo, servitorul său) era deja folosită – îmi pare mie – cu mult mai mult succes împotriva ţării sale.
- Corpul diplomatic (Voltemand, Cornelius) – aflat sub ordinele lui Polonius.
- Curtenii (Rosencrantz şi Guildenstern)
- Mass-media (actorii)
“Ceva e putred în Danemarca” într-adevăr. Dar acel ceva trebuie exploatat în interesul celor doritori. Iat primul agent pus în slujba străinilor, cel care nu poate fi niciodată bănuit este… Horatio. Singur? Împreună cu alţii? Poate cu Francisco, cel din gardă. Să fie “Stafia” însuşi Francisco? În momentul în care “Duhul” apare plimbându-se pe zidurile cetăţii Francisco ieşise din scenă. Nu va mai apărea deloc. Dispare ca măgarul în ceaţă. Horatio aplică însă magistral exact reţeta de a obţine informaţii pe care mai târziu o va preda DOAR TEORETIC Polonius. Poate şi pentru ă o combină cu arta abaterii atenţiei. În momentul în care Marcellus subliniază că stafiile sunt un lucru nefiresc, necurat, Horatio imediat se referă la Hamlet, la anunţarea sa cu privire la ciudata apariţie. Horatio de fapt aruncă nada: moartea într-adevăr suspectă a lui Hamlet cel bătrân poate fi folosită şi manipulată în scop subversiv. Horatio îl cunoaşte de mult pe Hamlet cel tânăr, îi ştie slăbiciunile, îi ştie trufia incipientă, ştie că Hamlet acţionează cam mereu contrar celor poruncite.
E ceva putred şi cu această stafie. Ea este vizibilă pentru toţi cei ce sunt de faţă. O fi chiar o fantomă? Îi oferă şi un pretext pentru care se află în acea stare: Duhul este damnat “până la mistuirea crimelor din timpul vieţii”. Dar mai important: îi spune prinţului ceea ce acesta VROIA SĂ AUDĂ. Ironia este că otrava manipulării, a dezinformării se petrece, într-adevăr, prin urechi.
Avem două ţări rivale: Danemarca şi Norvegia. Prima este scena dramei de a doua doar se vorbeşte. Putem spune că în ambele ţări găsim o situaţie în oglindă. În Danemarca fostul rege (Hamlet) murise de curând iar la conducerea statului se afla fratele acestuia, Claudius, ce o luase drept soţie pe Gertude, văduva răposatului, prinţ moştenitor fiind considerat Hamlet. Dar şi în Norvegia tot la fel se prezentau lucrurile: Fortinbras, învinsul lui Hamlet cel bătrân, murise, la conducere se afla fratele său (regele norveg), iar prinţul Fortinbras cel tânăr conducea armata. Revanşismul în Norvegia era la putere. Fortinbras dorea recâştigarea ţinuturilor pierdute de tatăl său. Ambele ţări se pregăteau de război. Puterea Danemarcei pare însă superioară. Dar Fortinbras îi cunoaşte slăbiciunile, punctele fragile.
Sunt câteva blocuri în care personajele reprezentând partea daneză pot fi împărţite:
- Familia regală – Claudius, Gertrude, Hamlet. Este minată de tensiunea existentă între Hamlet şi cuplul regal vzut ca incestuos. Mai târziu, prntr-o autoconfesiune, Claudius va recunoaşte că fusese ucigaşul fratelui său.
- Garda – Marcellus, Bernardo, Francisco. Poate fi adăugat aici şi Horatio? Îl găsim pe acesta alăturea de ceilalţi trei dar de fapt sosise din străinătăţuri. Horatio va spune spre sfârşitul piesei că el este roman (latin?) la origine.
- Sfetnicul Polonius şi familia sa (Laert şi Ofelia – copii săi). În fapt un fel de cancelar, ministru de externe, de interne la un loc. Nu se sfieşte să-şi spioneze fiul sau să se folosească de sentimentele fiicei sale. Lecţia sa de spionaj, de utilizare a provocării cu scop de a obţine informaţii (lui Reynaldo, servitorul său) era deja folosită – îmi pare mie – cu mult mai mult succes împotriva ţării sale.
- Corpul diplomatic (Voltemand, Cornelius) – aflat sub ordinele lui Polonius.
- Curtenii (Rosencrantz şi Guildenstern)
- Mass-media (actorii)
“Ceva e putred în Danemarca” într-adevăr. Dar acel ceva trebuie exploatat în interesul celor doritori. Iat primul agent pus în slujba străinilor, cel care nu poate fi niciodată bănuit este… Horatio. Singur? Împreună cu alţii? Poate cu Francisco, cel din gardă. Să fie “Stafia” însuşi Francisco? În momentul în care “Duhul” apare plimbându-se pe zidurile cetăţii Francisco ieşise din scenă. Nu va mai apărea deloc. Dispare ca măgarul în ceaţă. Horatio aplică însă magistral exact reţeta de a obţine informaţii pe care mai târziu o va preda DOAR TEORETIC Polonius. Poate şi pentru ă o combină cu arta abaterii atenţiei. În momentul în care Marcellus subliniază că stafiile sunt un lucru nefiresc, necurat, Horatio imediat se referă la Hamlet, la anunţarea sa cu privire la ciudata apariţie. Horatio de fapt aruncă nada: moartea într-adevăr suspectă a lui Hamlet cel bătrân poate fi folosită şi manipulată în scop subversiv. Horatio îl cunoaşte de mult pe Hamlet cel tânăr, îi ştie slăbiciunile, îi ştie trufia incipientă, ştie că Hamlet acţionează cam mereu contrar celor poruncite.
E ceva putred şi cu această stafie. Ea este vizibilă pentru toţi cei ce sunt de faţă. O fi chiar o fantomă? Îi oferă şi un pretext pentru care se află în acea stare: Duhul este damnat “până la mistuirea crimelor din timpul vieţii”. Dar mai important: îi spune prinţului ceea ce acesta VROIA SĂ AUDĂ. Ironia este că otrava manipulării, a dezinformării se petrece, într-adevăr, prin urechi.
De acum Horatio poate lăsa lucrurile să curgă de la sine în ceea ce-l priveşte pe Hamlet. Acesta va lucra, fără să ştie, în interesul adversarilor pentru că el nu va mai căuta dreptatea ci răzbunarea. Îşi uită rolul pe care-l juca în structura statului iar asta provoacă îngrijorare, o contrareacţie – este pus sub urmărire. Ceea ce duce la o sporire a maladiei care-l cuprinde. El spune că face doar pe nebunul dar nu cumva o fi într—adevăr nebun. Nu este bolnav de nihilism? Nu începe să infiltreze el însuşi idei subversive în societate (“Danemarca e o închisoare”)? E măcinat de neîncredere. În toţi! Dar nu şi în Horatio. Iar acest lucru produce victime. Ofelia înnebuneşte şi apoi moare din cauza lui. Îi sucise minţile iar apoi o părăsise, o repudiase. Moartea lui Rosencrantz şi Guildenstern este cauzată direct tot de Hamlet. Îi spuseseră cinstit că fuseseră trimişi să vadă ce-i cu el. Mai mult, nu dezvăluiseră regelui sau lui Polonius că Hamlet fusese înştiinţat de misiunea lor. Purtaseră o scrisoare al cărei conţinut nu puteau să-l ştie? Care-i vina lor? Nu contează! Hamlet îi trimite la moarte în locul său!
Hamlet preia şi o activitate cât se poate de modernă. Ştie puterea presei, a mass-media, a industriei de entertainment, a puterii de sugestionare a ei, a capacităţii acesteia de a se erija în vector de opinie pro sau contra: “mai bine să ai un epitaf prost după moarte, decât să te vorbească dumnealor [actorii] de rău cât eşti în viaţă”. Nu cred că întâmplător a ales Shakespeare scene din cucerirea Troiei când se referă de această dată la teatru. Practic este “calul troian” prin care zidurile cetăţii cad. Dar Hamlet fusese aici doar un factor de accelerare a acţiunii propagandistice duşmane. Venea pe fundalul unei deja existente situaţii tensionate din “industrie”. Divizarea era produsă prin acel “război între generaţii”, între actorii “copii” şi cei consacraţi. Hamlet juca şi aici după cum vroia duşmanul nevăzut. Efectul devastator al acestei colane a cincea “artistice” se vede imediat prin atmosfera de neîncredere generală, de suspiciune, de reacţii immediate, negândite pe care le iau personajele. Şi oamenii mor unul după altul.
Aparatul diplomatic este supus intoxicării. Reveniţi din Norvegia Voltemand şi Cornelius îşi conving superiorii de inocenţa regelui norveg. Să fi fost naicvi? Să fi fost năimiţi? Fortinbras, spun ei, nu va ataca Danemarca pentru că i s-a poruncit să nu cuteze să facă acest lucru dar, în schimb, acesta roagă să fie lăsat să tranziteze înspre preconizata luptă cu polonezii. Iar danezii înghit aşa ceva!
Şi iată cum toate acestea duc la un veritabil război civil. Personajele sunt anihilate pe rând până se ajunge la rege. Ori, “Când piere riga, Nu moare singur;”, “Dacă un rigă Oftează, obştea toată geme, strigă.” Familia regală moare, aparatul de stat e distrus, curtenii sunt ucişi. Cine rămâne-n viaţă? Horatio! Care-l întâmpină pe Fortinbras. Duşmanii sunt în cetate fără să fi tras vreo lovitură de tu, fără să fi folosit sabia. Doar cu acţiuni discrete şi eficiente de felul celei cu corabia “piraţilor”.
Să recapitulez:
Horatio manipulează Garda (armata) apoi pe Hamlet. Acesta provoacă neîncrederea în sistem (în curteni) şi răspândeşte nihilismul în societate prin entertainment. Asupra aparaului de stat (Polonius şi diplomaţii) se aplică dezinformarea. În final victimele se află la danezi iar victoria la norvegieni.
Ediţie folosită:
Shakespeare, Hamlet, Opere complete, volumul 5, traducere Leon D. Leviţchi, Dan Duţescu, Editura Univers, Bucureşti, 1986
sâmbătă, 30 octombrie 2010
Poate fi numit psihopat?
La adresa următoare veţi găsi tehnicile pe care le folosesc manipulatorii spre a-şi atinge scopurile: Wikipedia - Manipularea psihologică
Este vorba de:
- Minciună
- Minciuna prin omitere
- Dezminţirea
- Conceptualizarea
- Minimizarea
- Atenţia sau omiterea selectivă
- Diversiunea
- Evaziunea
- Intimidarea
- Învinovăţirea
- Intimidarea
- Jocul de-a victima
- Defăimarea
- Interpretarea rolului de servitor al...
- Seducţia
- Proiectarea învinovăţirii asupra...
- Simularea nevinovăţiei
- Simularea încurcăturii
- Afirmarea mâniei
Care din aceste procedee NU a fost utilizată de cheliosul şef? Poate fi numit în acest caz drept un psihopat?
Este vorba de:
- Minciună
- Minciuna prin omitere
- Dezminţirea
- Conceptualizarea
- Minimizarea
- Atenţia sau omiterea selectivă
- Diversiunea
- Evaziunea
- Intimidarea
- Învinovăţirea
- Intimidarea
- Jocul de-a victima
- Defăimarea
- Interpretarea rolului de servitor al...
- Seducţia
- Proiectarea învinovăţirii asupra...
- Simularea nevinovăţiei
- Simularea încurcăturii
- Afirmarea mâniei
Care din aceste procedee NU a fost utilizată de cheliosul şef? Poate fi numit în acest caz drept un psihopat?
miercuri, 27 octombrie 2010
Minciunile unei parabole "capitaliste".
Am primit de curând un text pe mail, o "lecţie de economie", vezi Doamne, text ce-mi mai trecuse pe sub ochi. De data asta sofismele cuprinse acolo m-au enervat şi-mi dau prilejul să vituperez împotriva găunoşeniei din cuprinsul "lecţiei".
Redau mai jos textul în întregimea sa:
O lectie de ECONOMIE adevarata. (In 2 min. puteti intelege economia Romaneasca actuala)
Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen dar, o data, a picat o grupa intreaga.
Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, ci toata lumea EGALA !
Profesorul le-a spus, "OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului.
Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota - medie a tuturor notelor - astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi o nota diferita de a celuilalt.
Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit nota 7.
Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.
Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin.
Media celui de-al doilea test a fost 5!
Nimeni nu mai era fericit.
Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost 3 (care insemna "picat").
Notele nu au fost mai mari, deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.
Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat oricum in final, deoarece atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa
aiba succes.
Nu putea fi o explicatie mai simpla. Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul:
"Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul sau, nu primeste tot ce merita pentru ceea ce a muncit.
Statul nu poate da cuiva ceva ce nu merita, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva. Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, iar cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.
Nu poti multiplica bogatia divizand-o."
Textul de mai sus este un exemplu de sofism economic de doi bani ivit din gândirea delirantă a unor foşti marxişti actualmente "capitalişti".
Uite! Eu pot să dau un exemplu cât se poate de real care poate va demonstra că textul la care îţi trimit replica acuma este o vomă cu care unii care se consideră popor ales vor să ne transforme în sclavi "capitalişti". Asta după ce tot ei impuseseră "binefacerile" comuniste:
Cică era odată o ţară în care strădania de a învăţa foarte bine era răsplătită. Şi anume cum? Cei ce depăşeau 8.50 primeau automat bursă. Asta chiar dacă ar fi avut cu toţii din an peste acea medie. Prin urmare o bună parte din studenţi se străduia să se situeze acolo sus iar asta asigura în acelaşi timp şi un climat de înţelegere şi chiar o minimă solidaritate.
Rezultatul îl constituiau generaţiile de studenţi cât de cât bine instruiţi.
Le-a venit însă unora ideea creaţă de a "stimula excelenţa", cum pompos suna para mălăiaţă ideologică. Adică de a stimula prin burse DOAR pe cei situaţi în topul mediilor. Adică, spre exemplu, doar primii 10 din an. Imediat au apărut intrigile între studenţi, solidaritatea minimă a dispărut, au apărut răutăţile, individualismul exacerbat, bursele evident că le-au luat doar cei aflaţi în graţiile profesorilor. Nemaiputându-se baza pe burse, mare parte din cei studioşi au fost nevoiţi să o lase mai moale cu seminariile, audierea cursurilor şi, în general cu cartea pentru a avea o pâine pe care să o mănânce. Rezultatul îl constatăm în ziua de astăzi: un nivel penibil de cunoştinţe pe care-l posedă promoţiile de studenţi.
Mai pot să vin cu un alt exemplu care dă şi mai mult însăilarea parabolei "capitaliste". Se ştie din experimente sociologice că în orice grup există 10 procente care-şi fac treaba INDIFERENT de răsplata acordată, alte 10 care nu şi-o vor face tot indiferent de remuneraţie, iar restul şi-o vor împlini în raport de salarizare. Astfel că şi în grupa de studenţi care, cică, stă în mijlocul poveşti se vor fi aflat să zicem 2 (din 20) care vor fi învăţat indiferent de condiţii. Nu pomenesc aici de cei care ar fi strudiat având în minte că ei învaţă pentru propriul viitor, nu pentru note în sine. Deci şi din acest punct de vedere cred că eşti de acord că se aberează.
În al treilea rând, nu a existat un stat, o societate socialistă (comunistă în fond) care în realitate să nu se fi creat prin violenţă. Toate socialismele (fie ele fasciste, naziste sau bolşevice, mai hard sau mai soft) au fost create cu pistolul pus la ceafa cetăţenilor, cu lagăre şi închisori. Poate s-o fi gândit autorul scornelii exemplificatoare la state botezate de unii "socialiste", dar acestea sunt în realitate state ale solidarităţii sociale - precum Suedia. Iar temeiul solidarităţii sociale îl dă - ori autorul scornelii de faţă uită acest lucru - morala religioasă. În cazul Suediei - cumpătarea protestantă.
Mai mult chiar! Reiese şi foarte uşor că autorul este un fost hrăpăreţ lup ideologic marxist, actualmente "liberalo-capitalist". Adoptă foarte uşor şi, printr-un hocus-pocus al frazei, te şi face să crezi că societăţile sunt necesar... bipolare! BOGAŢI vs SĂRACI! Este exact ceea ce pretindea marxismul! Ori se ştie că statele caută în general să se bazeze social pe pătura de mijloc, cea care dă stabilitate ţărilor, cea care îşi varsă sângele pe fronturi, cea care impune morala de zi cu zi, cea care îndeobşte e creatoarea valorilor şi materiale şi spirituale. Este de fapt cea care dă ajutor săracilor şi tolerează extremele bogaţilor.
Cei care se fac apologeţii "capitalisto-bogaţilor" fac jocurile de fapt unei minorităţi de câteva sute (poate mii) de oameni - alogeni sau autohtoni, nu contează, al cărei gând în fond nu este decât la jefuirea sistematică a unei naţiuni, a înrobirii totale şi a spolierii. Exemplul afacerii Roşia Montana cred că este concludent. Să nu te miri că, adiacent apologiei "capitaliste", aceşti scornitori de false exemple şi "lecţii" susţin din toate puterile şi măsurile anticreştine ce se iau pe aici sau pe aiurea.
Redau mai jos textul în întregimea sa:
O lectie de ECONOMIE adevarata. (In 2 min. puteti intelege economia Romaneasca actuala)
Un profesor de economie de la un colegiu a declarat ca nu a picat vreodata pe cineva la examen dar, o data, a picat o grupa intreaga.
Acea clasa a insistat ca socialismul este functional si ca nimeni nu ar trebui sa fie sarac si nimeni bogat, ci toata lumea EGALA !
Profesorul le-a spus, "OK, vom face in grupa aceasta un experiment asupra socialismului.
Notele tuturor vor fi mediate si fiecare va primi aceeasi nota - medie a tuturor notelor - astfel incat niciunul nu va pica si niciunul nu va primi o nota diferita de a celuilalt.
Dupa primul test, notele au fost mediate si toti au primit nota 7.
Studentii care au studiat intens au fost suparati, iar cei care au studiat mai putin au fost bucurosi.
Cum cel de-al doilea test se apropia, studentii care studiasera putin au invatat si mai putin, iar cei care studiasera mai intens si-au spus ca si ei vor o "pomana", asa incat si ei au studiat mai putin.
Media celui de-al doilea test a fost 5!
Nimeni nu mai era fericit.
Cand a fost dat al treilea test, media notelor a fost 3 (care insemna "picat").
Notele nu au fost mai mari, deoarece au aparut certurile, acuzatiile, ura si nimeni nu a vrut sa invete pentru beneficiul altuia.
Spre marea surpriza a tuturor studentilor, toti au picat. Profesorul le-a spus ca socialismul ar fi picat oricum in final, deoarece atunci cand recompensa este mare, efortul pentru a avea succes este, de asemenea, mare. Dar cand statul nu mai acorda acea recompensa, nimeni nu va incerca sau va vrea sa
aiba succes.
Nu putea fi o explicatie mai simpla. Iata un scurt paragraf care sintetizeaza totul:
"Nu se poate legifera ca saracul sa fie liber iar bogatul in afara libertatii. Ceea ce primeste o persoana, fara a fi muncit pentru aceasta, trebuie produs de cineva, care, la randul sau, nu primeste tot ce merita pentru ceea ce a muncit.
Statul nu poate da cuiva ceva ce nu merita, fara sa fi luat mai inainte de la altcineva. Cand jumatate din populatie vede ca poate sa nu munceasca, pentru ca cealalta jumatate va avea grija de ea, iar cand jumatatea care a muncit realizeaza ca nu are sens sa mai munceasca, pentru ca altii sunt beneficiarii muncii lor, atunci, prietene, acesta este sfarsitul oricarei natiuni.
Nu poti multiplica bogatia divizand-o."
Textul de mai sus este un exemplu de sofism economic de doi bani ivit din gândirea delirantă a unor foşti marxişti actualmente "capitalişti".
Uite! Eu pot să dau un exemplu cât se poate de real care poate va demonstra că textul la care îţi trimit replica acuma este o vomă cu care unii care se consideră popor ales vor să ne transforme în sclavi "capitalişti". Asta după ce tot ei impuseseră "binefacerile" comuniste:
Cică era odată o ţară în care strădania de a învăţa foarte bine era răsplătită. Şi anume cum? Cei ce depăşeau 8.50 primeau automat bursă. Asta chiar dacă ar fi avut cu toţii din an peste acea medie. Prin urmare o bună parte din studenţi se străduia să se situeze acolo sus iar asta asigura în acelaşi timp şi un climat de înţelegere şi chiar o minimă solidaritate.
Rezultatul îl constituiau generaţiile de studenţi cât de cât bine instruiţi.
Le-a venit însă unora ideea creaţă de a "stimula excelenţa", cum pompos suna para mălăiaţă ideologică. Adică de a stimula prin burse DOAR pe cei situaţi în topul mediilor. Adică, spre exemplu, doar primii 10 din an. Imediat au apărut intrigile între studenţi, solidaritatea minimă a dispărut, au apărut răutăţile, individualismul exacerbat, bursele evident că le-au luat doar cei aflaţi în graţiile profesorilor. Nemaiputându-se baza pe burse, mare parte din cei studioşi au fost nevoiţi să o lase mai moale cu seminariile, audierea cursurilor şi, în general cu cartea pentru a avea o pâine pe care să o mănânce. Rezultatul îl constatăm în ziua de astăzi: un nivel penibil de cunoştinţe pe care-l posedă promoţiile de studenţi.
Mai pot să vin cu un alt exemplu care dă şi mai mult însăilarea parabolei "capitaliste". Se ştie din experimente sociologice că în orice grup există 10 procente care-şi fac treaba INDIFERENT de răsplata acordată, alte 10 care nu şi-o vor face tot indiferent de remuneraţie, iar restul şi-o vor împlini în raport de salarizare. Astfel că şi în grupa de studenţi care, cică, stă în mijlocul poveşti se vor fi aflat să zicem 2 (din 20) care vor fi învăţat indiferent de condiţii. Nu pomenesc aici de cei care ar fi strudiat având în minte că ei învaţă pentru propriul viitor, nu pentru note în sine. Deci şi din acest punct de vedere cred că eşti de acord că se aberează.
În al treilea rând, nu a existat un stat, o societate socialistă (comunistă în fond) care în realitate să nu se fi creat prin violenţă. Toate socialismele (fie ele fasciste, naziste sau bolşevice, mai hard sau mai soft) au fost create cu pistolul pus la ceafa cetăţenilor, cu lagăre şi închisori. Poate s-o fi gândit autorul scornelii exemplificatoare la state botezate de unii "socialiste", dar acestea sunt în realitate state ale solidarităţii sociale - precum Suedia. Iar temeiul solidarităţii sociale îl dă - ori autorul scornelii de faţă uită acest lucru - morala religioasă. În cazul Suediei - cumpătarea protestantă.
Mai mult chiar! Reiese şi foarte uşor că autorul este un fost hrăpăreţ lup ideologic marxist, actualmente "liberalo-capitalist". Adoptă foarte uşor şi, printr-un hocus-pocus al frazei, te şi face să crezi că societăţile sunt necesar... bipolare! BOGAŢI vs SĂRACI! Este exact ceea ce pretindea marxismul! Ori se ştie că statele caută în general să se bazeze social pe pătura de mijloc, cea care dă stabilitate ţărilor, cea care îşi varsă sângele pe fronturi, cea care impune morala de zi cu zi, cea care îndeobşte e creatoarea valorilor şi materiale şi spirituale. Este de fapt cea care dă ajutor săracilor şi tolerează extremele bogaţilor.
Cei care se fac apologeţii "capitalisto-bogaţilor" fac jocurile de fapt unei minorităţi de câteva sute (poate mii) de oameni - alogeni sau autohtoni, nu contează, al cărei gând în fond nu este decât la jefuirea sistematică a unei naţiuni, a înrobirii totale şi a spolierii. Exemplul afacerii Roşia Montana cred că este concludent. Să nu te miri că, adiacent apologiei "capitaliste", aceşti scornitori de false exemple şi "lecţii" susţin din toate puterile şi măsurile anticreştine ce se iau pe aici sau pe aiurea.
marți, 26 octombrie 2010
Revoluţia Franceză pe înţelesul tuturor
Ludovic al XVI-lea, regele Franţei, ca să fenteze parlamentul Parisului (dar şi celelalte parlamente regionale) convoacă Stările Generale - o instituţie politică ce nu mai activase de vreo 150 de ani. Aici, starea a treia fentează la rândul ei celelalte stări (nobilimea aka birocrăţimea şi funcţionărimea acelei vremi - starea I - şi clerul - starea II) şi se constituie cu de la sine putere în Ansambleaua Generală. Ansambleaua generală este la rândul ei dizolvată de către reprezentanţii autopropuşi ai Parisului care, fentând celelalte regiuni, preiau puterea. Iacobinii îi fentează la rândul lor pe cei din celelate facţiuni pentru ca, mai apoi, fiind la rândul lor fentaţi, să rămână descăpăţânaţi.
Revoluţia se sfârşeşte cu Napoleon care, fentându-i pe toţi, preia de unul singur puterea, putere de care se va bucura spre finalul carierei pe insuliţe din ce în ce mai mici.
Şi asta se numeşte: ÎNCEPUTURILE STATULUI NAŢIONAL MODERN!
Revoluţia se sfârşeşte cu Napoleon care, fentându-i pe toţi, preia de unul singur puterea, putere de care se va bucura spre finalul carierei pe insuliţe din ce în ce mai mici.
Şi asta se numeşte: ÎNCEPUTURILE STATULUI NAŢIONAL MODERN!
duminică, 24 octombrie 2010
Pentru nostalgici: Blondie - Heart Of Glass
Blondie - Heart Of Glass
PS: dobitocii de la Youtube au restricţionat celor din România accesul la videoclipul oficial!
Blondie - Heart Of Glass
Încărcat de EMI_Music. - Watch more music videos, in HD!
PS: dobitocii de la Youtube au restricţionat celor din România accesul la videoclipul oficial!
Blondie - Heart Of Glass
Încărcat de EMI_Music. - Watch more music videos, in HD!
luni, 11 octombrie 2010
Despre presă. Acum un veac şi în prezent.
Acum un veac fiecare mişcare politică avea ppropriul său mijloc de transmitere, de comunicare. Pentru conservatori, după cum ştiţi, era "Timpul". În vremea noastră aceste organe de presă partinice au dispărut. Ca într-un fel de reaplicare a "Directivelor NKVD de sovietizare". Iar acest lucru în numele "obiectivităţii"! Astfel că suntem puşi în faţa unor informaţii livrate şi manipulate de către centre oculte de putere. E de fapt un regres faţă de situaţia de acum 20 de ani când exista o "Dreptatea" (PNŢCD), un "Viitorul" (PNL), sau, din partea cealaltă, "Azi", "Dimineaţa". Pe lângă existenţa în paralel a unor publicaţii, mai mult sau mai puţin independente, dar private. În momentul de faţă există nişte trusturi de presă. Dar acestea n-au o legătură directă cu o anumită grupare politică. Dau însă dovada unui partizanat evident. Newswin, B1TV, EvZ, acestea ce culoare ţin în braţe? Dar Antenele? În schimb, ideologic nu deţin nici o trăsătură. În trecut îi găseai pe cei cu opinii conservatoare, de dreapta scriind la gazete precum "Universul", "Calendarul" sau "Curentul", iar pe "progresişti" în presa de Sărindar. Acuma? N-ar avea nici o problemă să-şi schimbe patronul ca pe lenjeria intimă. Conflict interior la aceştia? Aşi! Apartenenţă la nişte idei-forţă? Da' de unde!
miercuri, 29 septembrie 2010
Câteva remarci privitoare la Andrei Pleşu
În ziarl PeDe-Limbist "Evenimentul Zilei" a apărut un amplu interviu cu un persona j ce şi-a găsit culcuş în toate regimurile politice de după 1989, une personaj sinistru după părerea mea numit Andrei Pleşu. Citindu-i afirmaţiile din articol am tras nişte concluzii şi mi-am pus şi unele întrebări:
Acest Pleşu face parte din grupul băieţilor "bazaţi". Nu o să i se găsească dosarul niciodată.
1. A fost în occident în 1975. A uitat să spună că s-a întors tocmai peste 3 ani.
2. Universităţile occidentale din acei ani erau pline de tot felul de exaltaţi new-age. La întoarcere "nevinovatul" bărbos intră, vezi Domane, ca musca-n lapte în scandalul (provocarea?) Meditaţiei Transcedentale
3. Apropo. A fost doar la o şedinţă (aşa cum afirmă prima oară în interviu) sau la două?
4. Ca din întămplare în măreaţa localitate Tescani îi aflăm pe cei 3 care vor cuceri Bucureştii! LOOOOL Era exilat sau avea un loc de mu8ncă. Să înţelegem că cei 4 milioane de români care-şi scuipă plămânii în alte ţări ar fi exilaţi, conform logicii bărbosului?
5. A colaborat cu toţi preşedinţii de după 89 sau le-a lins dosurile? Dacă doar a colaborat de ce nu şi-a prezentat demisia după Mineriada din iunie?
6. Ştie ceva despre prima lojă reînfiinţată în chiar decembrie 89 intitulată Humanitas?
7. Noica fusese un legionar de seamă. Făcuse puşcărie şi, în conformitate cu regimul politic, era atent monitorizat. Ce procenatj din grupul de la Păltiniş era format din turnători?
Acest Pleşu face parte din grupul băieţilor "bazaţi". Nu o să i se găsească dosarul niciodată.
1. A fost în occident în 1975. A uitat să spună că s-a întors tocmai peste 3 ani.
2. Universităţile occidentale din acei ani erau pline de tot felul de exaltaţi new-age. La întoarcere "nevinovatul" bărbos intră, vezi Domane, ca musca-n lapte în scandalul (provocarea?) Meditaţiei Transcedentale
3. Apropo. A fost doar la o şedinţă (aşa cum afirmă prima oară în interviu) sau la două?
4. Ca din întămplare în măreaţa localitate Tescani îi aflăm pe cei 3 care vor cuceri Bucureştii! LOOOOL Era exilat sau avea un loc de mu8ncă. Să înţelegem că cei 4 milioane de români care-şi scuipă plămânii în alte ţări ar fi exilaţi, conform logicii bărbosului?
5. A colaborat cu toţi preşedinţii de după 89 sau le-a lins dosurile? Dacă doar a colaborat de ce nu şi-a prezentat demisia după Mineriada din iunie?
6. Ştie ceva despre prima lojă reînfiinţată în chiar decembrie 89 intitulată Humanitas?
7. Noica fusese un legionar de seamă. Făcuse puşcărie şi, în conformitate cu regimul politic, era atent monitorizat. Ce procenatj din grupul de la Păltiniş era format din turnători?
Noua echipă a Stelei
"Fiara" a hotărît deja reînnoirea echipei. Aşa că a adus şi noua vedetă, mijlocaşul minune, viitorul de aur al Stelei! LOL
marți, 14 septembrie 2010
O lecţie pentru Vântu de la Frederick Forsyth
Să lăsăm la o parte că orişice contabil ar fi putut da la iveală găinăriile (hoţiile de fapt) pe care le-a făcut acest Vântu. Dacă se voia!
Să lăsăm la o parte că acest tablagiu (sau simplu sifonar?) ar fi fost posibil să fie adus în faţa justiţiei mai demult. Dacă se voia!
Dar să nu ştie acest angajator (sau interfaţă) de foşti hăhăhă de la Secu sau de la urmaşa ei lucruri extrem de simple, lucruri pe care i le-ar fi putut spune ăl din urmă plotonier?
Păi să vedem ce găsim în literatura asta simplă, de massă, de consum, destinată publicului larg. Şi anume dintr-un roman apărut în 2003 (se aude dom’ Vântu? 2003): Avenger de Frederick Forsyth. Voi reda din ediţia românească, bineînţeles.
“Începu cu revista tehnică. Avioane de epocă nu este o publicaţie de largă circulaţie, iar la Penninton putea fi procurată doar făcând o comandă specială. Se adresa celor pasionaţi de avioanele de luptă de pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Alergătorul trecu direct la pagina de mică publicitate şi examină ofertele de servicii. Rămase cu paharul de suc suspendat aproape de buze, apoi îl aşeză pe masă şi citi din nou anunţul care suna:
“Căutăm RĂZBUNĂTOR. Ofertă serioasă. Fără limită de preţ. Rugăm sunaţi la…”
Nu era vorba de cumpărarea unui bombardier-torpilor Gruman Avenger Pacific. Toate se aflau în muzee. Cineva folosise codul de conectare. Mai jos era şi numărul de telefon. Probabil un număr de mobil.”
Frederick Forsyth, Răzbunătorul, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p. 19
Păi vezi, bre, Vântule, ia să fi folosit mata revista Idei în dialog drept organ de legătură! Să fi folosit mata cuvintele de cod: “Căutăm fizicieni ca să-i transformăm în filosofi. Semnat: Patapievici”. Sau: “Diplomat caută diplomată pentru zbenguieli. Semnat: Baconschi”. Dar să revenim.
“De la încercarea pusă la cale în urmă cu şase ani de agenţii FBI, de a-l demasca, Dexter hotărâse că nu era nevoie de întâlniri personale. De aceea, concepuse o serie de stratageme pentru a-şi ascunde adresa şi identitatea.
Una dintre ele era o garsonieră în New York, nu în Bronx, unde putea fi recunoscut. O închiriase gata mobilată, plătea trimestrial, cu o exactitate de ceasornic, şi întotdeauna în numerar. Asta nu atrăgea atenţia nimănui şi nici el nu se făcea remarcat când stătea acolo.
De asemenea, folosea un telefon mobil cu cartele SIM. Pe acestea le cumpăra în număr mare din afara statului, le folosea o dată sau de două ori, apoi le azvârlea în East River. Nici măcar NSA, care poseda tehnologia necesară pentru a intercepta orice convorbire telefonică şi localiza cu precizie sursa, nu avea posibilitatea de a identifica mobilele care folosesc un SIM ce poate fi aruncat imediat, şi nici nu putea îndruma poliţia la locul de unde se făcuse apelul, mai ales dacă posesorul SIM-ului se deplasa, nu lungea discuţia şi se descotorosea de cartelă imediat după aceea.
O altă stratagemă era folosirea demodatelor telefoane publice. Numerele formate de la acestea pot fi detectate, desigur, dar ele sunt cu milioanele, astfel că, dacă nu se urmăreşte o cabină anume sau chiar mai multe, interceptarea convorbirii, identificarea celui care apelează, depistarea locului de unde se face apelul şi trimiterea echipajului de poliţie la locul respectiv sunt foarte greu de realizat.”
Idem, ibidem, p. 179-180.
Păi se poate, bre, Vântule? Dumneata care te-ai dat aşa de tare drept organ de Secu? Atâta lucru să nu ştii? Sau să fi fost aşa de scârţar încât te-ai lăcomit la nişte cartele de 4 euro şi de la nişte telefoane de10 lei.Dar, de! Forsythe chiar a fost din servicii, dumneata ai fost doar umflat de servicii. Şi sper să fii înţepat bine de tot în partea dorsală.
Să lăsăm la o parte că acest tablagiu (sau simplu sifonar?) ar fi fost posibil să fie adus în faţa justiţiei mai demult. Dacă se voia!
Dar să nu ştie acest angajator (sau interfaţă) de foşti hăhăhă de la Secu sau de la urmaşa ei lucruri extrem de simple, lucruri pe care i le-ar fi putut spune ăl din urmă plotonier?
Păi să vedem ce găsim în literatura asta simplă, de massă, de consum, destinată publicului larg. Şi anume dintr-un roman apărut în 2003 (se aude dom’ Vântu? 2003): Avenger de Frederick Forsyth. Voi reda din ediţia românească, bineînţeles.
“Începu cu revista tehnică. Avioane de epocă nu este o publicaţie de largă circulaţie, iar la Penninton putea fi procurată doar făcând o comandă specială. Se adresa celor pasionaţi de avioanele de luptă de pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. Alergătorul trecu direct la pagina de mică publicitate şi examină ofertele de servicii. Rămase cu paharul de suc suspendat aproape de buze, apoi îl aşeză pe masă şi citi din nou anunţul care suna:
“Căutăm RĂZBUNĂTOR. Ofertă serioasă. Fără limită de preţ. Rugăm sunaţi la…”
Nu era vorba de cumpărarea unui bombardier-torpilor Gruman Avenger Pacific. Toate se aflau în muzee. Cineva folosise codul de conectare. Mai jos era şi numărul de telefon. Probabil un număr de mobil.”
Frederick Forsyth, Răzbunătorul, Editura RAO, Bucureşti, 2005, p. 19
Păi vezi, bre, Vântule, ia să fi folosit mata revista Idei în dialog drept organ de legătură! Să fi folosit mata cuvintele de cod: “Căutăm fizicieni ca să-i transformăm în filosofi. Semnat: Patapievici”. Sau: “Diplomat caută diplomată pentru zbenguieli. Semnat: Baconschi”. Dar să revenim.
“De la încercarea pusă la cale în urmă cu şase ani de agenţii FBI, de a-l demasca, Dexter hotărâse că nu era nevoie de întâlniri personale. De aceea, concepuse o serie de stratageme pentru a-şi ascunde adresa şi identitatea.
Una dintre ele era o garsonieră în New York, nu în Bronx, unde putea fi recunoscut. O închiriase gata mobilată, plătea trimestrial, cu o exactitate de ceasornic, şi întotdeauna în numerar. Asta nu atrăgea atenţia nimănui şi nici el nu se făcea remarcat când stătea acolo.
De asemenea, folosea un telefon mobil cu cartele SIM. Pe acestea le cumpăra în număr mare din afara statului, le folosea o dată sau de două ori, apoi le azvârlea în East River. Nici măcar NSA, care poseda tehnologia necesară pentru a intercepta orice convorbire telefonică şi localiza cu precizie sursa, nu avea posibilitatea de a identifica mobilele care folosesc un SIM ce poate fi aruncat imediat, şi nici nu putea îndruma poliţia la locul de unde se făcuse apelul, mai ales dacă posesorul SIM-ului se deplasa, nu lungea discuţia şi se descotorosea de cartelă imediat după aceea.
O altă stratagemă era folosirea demodatelor telefoane publice. Numerele formate de la acestea pot fi detectate, desigur, dar ele sunt cu milioanele, astfel că, dacă nu se urmăreşte o cabină anume sau chiar mai multe, interceptarea convorbirii, identificarea celui care apelează, depistarea locului de unde se face apelul şi trimiterea echipajului de poliţie la locul respectiv sunt foarte greu de realizat.”
Idem, ibidem, p. 179-180.
Păi se poate, bre, Vântule? Dumneata care te-ai dat aşa de tare drept organ de Secu? Atâta lucru să nu ştii? Sau să fi fost aşa de scârţar încât te-ai lăcomit la nişte cartele de 4 euro şi de la nişte telefoane de10 lei.Dar, de! Forsythe chiar a fost din servicii, dumneata ai fost doar umflat de servicii. Şi sper să fii înţepat bine de tot în partea dorsală.
miercuri, 8 septembrie 2010
Tot cu animale
Întrebare:
Oare care este animalul cel mai prietenos cu pisica?
a) câinele
b) curca
Urmăriţi clipul şi veţi afla!
Oare care este animalul cel mai prietenos cu pisica?
a) câinele
b) curca
Urmăriţi clipul şi veţi afla!
duminică, 5 septembrie 2010
Bella - o căţeluşă cu ureche muzicală
Uite ce poate face Bella, căţeluşa cumnată-mii, Vali! Filmare de la Revelionul 2009-2010
sâmbătă, 21 august 2010
Across the Universe - Când muzica defineşte o epocă
majorete, Liverpool, fotbal american, generaţie beat, Ivy League, baby boom, rebeli fără cauză, idealism, New York, the Village, violenţă, drepturi civice, rase, război, cimitire
Jimi Hendrix, metropolă, birouri, artişti, rock, Janis Joplin, revoluţie sexuală, încorporare, Vietnam
pacifism, manifestaţii, activişti, extremişti, Revoluţie, stângişti, psihedelism, LSD
religii orientale, comune, Hare Krishna, secte, maoism, Vietnam, exlozii, morţi, sânge
comercialism, egoism, despărţiri, transmisii live, Napalm, elicoptere, dezorientare, dezamăgire, universităţi, greve, violenţe, demonstraţii, activism, pacifism, terorism
responsabilitate, familie, veterani, spital, morfină, violenţe, Poliţie, gaze lacrimogene, manifestaţii
atentate, moarte, muzică, comunitate, prietenie, împăcări, iubire, concertul de pe acoperiş
The Beatles
sau
Girl
Helter Skelter
Hold Me Tight
All My Loving
I Want To Hold Your Hand
With A Little Help From My Friends
I Won't Be Long
I've Just Seen A Face
Let It Be
Why Don't We Do It In The Road?
If I Fell
Come Together
I Want You (She's So Heavy)
Dear Prudence
Flying
Blue Jay Way
I Am The Walrus
Being For The Benefit Of Mr. Kite
Because
Something
Oh! Darling
Strawberry Fields Forever
Revolution
While My Guitar Gently Weeps
Across the Universe
And I Love Her
Happiness Is A Warm Gun
A Day In The Life
Blackbird
Hey Jude
Don't Let Me Down
She Loves You
Lucy In The Sky With Diamonds
sau...
... Across the Universe
Jimi Hendrix, metropolă, birouri, artişti, rock, Janis Joplin, revoluţie sexuală, încorporare, Vietnam
pacifism, manifestaţii, activişti, extremişti, Revoluţie, stângişti, psihedelism, LSD
religii orientale, comune, Hare Krishna, secte, maoism, Vietnam, exlozii, morţi, sânge
comercialism, egoism, despărţiri, transmisii live, Napalm, elicoptere, dezorientare, dezamăgire, universităţi, greve, violenţe, demonstraţii, activism, pacifism, terorism
responsabilitate, familie, veterani, spital, morfină, violenţe, Poliţie, gaze lacrimogene, manifestaţii
atentate, moarte, muzică, comunitate, prietenie, împăcări, iubire, concertul de pe acoperiş
The Beatles
sau
Girl
Helter Skelter
Hold Me Tight
All My Loving
I Want To Hold Your Hand
With A Little Help From My Friends
I Won't Be Long
I've Just Seen A Face
Let It Be
Why Don't We Do It In The Road?
If I Fell
Come Together
I Want You (She's So Heavy)
Dear Prudence
Flying
Blue Jay Way
I Am The Walrus
Being For The Benefit Of Mr. Kite
Because
Something
Oh! Darling
Strawberry Fields Forever
Revolution
While My Guitar Gently Weeps
Across the Universe
And I Love Her
Happiness Is A Warm Gun
A Day In The Life
Blackbird
Hey Jude
Don't Let Me Down
She Loves You
Lucy In The Sky With Diamonds
sau...
... Across the Universe
marți, 17 august 2010
Un criminal despre care nu vorbeşte nimeni
Până pe 22 decembrie 1989 era un obscur regizor de la Sahia Film cu ceva documentare despre care nu ştia nimeni, cu unu, două filme artistice la care intraseră 10 spectatori. Apoi, în vinerea de 22 decembrie - ca din întâmplare - îl aflăm în clădirea Comitetului Central filmând de zor formarea Frontului Salvării Naţionale. Tot ca din întâmplare este trimis să filmeze simulacrul de proces de la Târgovişte. Acea casetă pe care românii au aşteptat-o o noapte întreagă să o vadă şi pe care au vizionat-o în întregime abia peste un an. Dar nu şi televiziunile străine care, prin cine ştie ce vrăjitorii, au pus mâna pe ea foarte repede. Sau o fi fost plicul mai gros? Sau o fi fost ordin de la agentura din care făcea parte?
Oricum, trec zilele fierbinţi şi pe omul nostru îl aflăm pe postul de "secretar de stat pe probleme de mass-media" în guvernul provizoriu FSN. Adică în perioada pre-electorală în care apar şi organele de presă pline de dejecţii la adresa opoziţiei ale Frontului: "Dimineaţa" şi "Azi". Zilele în care TVRLiberă nu putea să trimită care de reportaj spre locurile de dezbatere politică ale vremii (precum în 28 ianuarie 1990) pentru că "era ceaţă". Zilele în care manifestanţii din Piaţa Universităţii nu puteau fi filmaţi dar aurolacii de pe margine da.
Trec lunile şi spaţiul audio-vizual se "liberalizează". Se acordă primele licenţe de funcţionare a unor posturi private de televiziune. Dar nu, nu lui Ion Raţiu, de pildă, care se oferise să înfiinţeze şi să finanţeze un asemenea post încă din 1991! Oamenii cărora li se acordau licenţele trebuiau să fie "bazaţi", "de comitet", să fii slujit "cauza"! Astfel, se acordă licenţe lui Voiculescu (Antena 1), lui Marcel Avram (Tele 7 ABC) - asta pentru sprijinul din campania electorală din 1992, dacă mai ţineţi minte concertul cu Michael Jackson - şi o licenţă postului... Pro, avându-i ca patroni pe Ţiriac şi personajul de care vorbim. Vor mai apărea apoi Amerom (actuala Prima TV) cu Cristian Burci patron - toto din gaşca FSN şi el, iar securistul Păunescu ia cu japca licenţa acordată Politehnicii din Bucureşti (TV5 Europe) pentru a înfiinţa B1TV.
Investitorii din străinătate care ar fi vrut să se impună aici vor trebui prin urmare să devină coacţionari la aceste posturi deja aprobate. Adică să-i îmbogăţească pe cei care trebuie, nu statul român. În plus, individul aplică din plin principiul "sifonării" societăţii de televiziune pe care o patronează. E nevoie de rochii? Ele sunt produse de firma sa proprie care le pune la dispoziţie. E nevoie de ştiri? Ele vin de la mediafax, altă firmă de-a sa.
Vin alegerile din 1996. Cine se bate în piept că a dat jos "odioasa guvernare Iliescu"? Ghici! Deşi în anul premergător nu existase nici o discurs critic la adresa guvernului pe sticla ProTV-ului. Dar nu-i nimic. N-au făcut-o atunci? O vor face împotriva guvernelor CDR. Absolut orice acţiune sau iniţiativă a guvernului ste criticată sau ironizată. Maimuţoiul din prima linie? Floriiiiiin Călinescu! Asta în timp ce patronul ProTV (dar şi angajaţii săi) pun mâna pe tăcute pe proprietăţi ale statului, privatizate, cică, la preţuri de nimic. Cazul Studiourilor Buftea (puţea numele, aşa că l-a schimbat în "Studiourile MediaPro), cazul IOR. Şi câte or mai fi şi nu om ştii. Nu contează că ProTV acumulează datorii către stat de 1000 miliarde de lei vechi. Impozite, CAS-uri, redevenţe pe care orice amărât de buticar le plătea...
Pentru că vine... GUVERNAREA PSD. Şi să vezi ditirambi, şi să vezi pupat în cur! În frunte se află acelaşi Floriiiiiiiin Călinescu. dar serviciu contra serviciu. Datoria este rapid ştearsă. Mai ales că trustul Pro avusese grijă să-l înfiereze public pe Vadim Tudor înaintea turului 2 al alegerilor prezidenţiale din 2000.
Odată cu pătrunderea pe piaţa audio-vizuală tipul trece şi de la crima punctuală la cea în masă. Trece la influenţarea mulţimilor. Trede la obişnuirea privitorilor cu crima, violul, abjecţia, pornografia. Crimele de la ora 5 fac treptat pui: apar crimele de la ora 1, crimele de la ora 23, crimele de la AcasăTV. Nu degeaba apăruse sintagma, la un moment dat, de "Generaţia Pro-ştilor".
Dar de ce l-am numit "Un CRIMINAL"? Pentru că a participat direct la farsa judiciară de la Târgovişte! Pentru că se ştie acum că participanţii nu erau nişte neprihăniţi căzuţi ca musca-n lapte acolo. Erau "cei care trebuiau să fie". Şi toţi participanţii (inclusiv cei care au dat ordinul) pot fi consideraţi criminali. Doar că unii au şi vorbit. S-au disculpat. Au căutat explicaţii. Nu şi acest personaj. Aţi găsit vreun interviu pe tema Târgovişte dat de el? A încercat Cartianu să-l contacteze cumva? Nu. Cred că nici nu are curajul să-i pomenească numele. Numele său poate fi cu uşurinţă pus în fruntea tututror "mogulilor de presă". Ar putea fi numit "mogulul mogulilor". Timiditatea separe că.l împiedică pe Băsescu (acolit de FSN-ism cu ciocoiu) să-l numească astfel. Dar până la urmă tot i se va spune pe nume: ADRIAN SÂRBU
Oricum, trec zilele fierbinţi şi pe omul nostru îl aflăm pe postul de "secretar de stat pe probleme de mass-media" în guvernul provizoriu FSN. Adică în perioada pre-electorală în care apar şi organele de presă pline de dejecţii la adresa opoziţiei ale Frontului: "Dimineaţa" şi "Azi". Zilele în care TVRLiberă nu putea să trimită care de reportaj spre locurile de dezbatere politică ale vremii (precum în 28 ianuarie 1990) pentru că "era ceaţă". Zilele în care manifestanţii din Piaţa Universităţii nu puteau fi filmaţi dar aurolacii de pe margine da.
Trec lunile şi spaţiul audio-vizual se "liberalizează". Se acordă primele licenţe de funcţionare a unor posturi private de televiziune. Dar nu, nu lui Ion Raţiu, de pildă, care se oferise să înfiinţeze şi să finanţeze un asemenea post încă din 1991! Oamenii cărora li se acordau licenţele trebuiau să fie "bazaţi", "de comitet", să fii slujit "cauza"! Astfel, se acordă licenţe lui Voiculescu (Antena 1), lui Marcel Avram (Tele 7 ABC) - asta pentru sprijinul din campania electorală din 1992, dacă mai ţineţi minte concertul cu Michael Jackson - şi o licenţă postului... Pro, avându-i ca patroni pe Ţiriac şi personajul de care vorbim. Vor mai apărea apoi Amerom (actuala Prima TV) cu Cristian Burci patron - toto din gaşca FSN şi el, iar securistul Păunescu ia cu japca licenţa acordată Politehnicii din Bucureşti (TV5 Europe) pentru a înfiinţa B1TV.
Investitorii din străinătate care ar fi vrut să se impună aici vor trebui prin urmare să devină coacţionari la aceste posturi deja aprobate. Adică să-i îmbogăţească pe cei care trebuie, nu statul român. În plus, individul aplică din plin principiul "sifonării" societăţii de televiziune pe care o patronează. E nevoie de rochii? Ele sunt produse de firma sa proprie care le pune la dispoziţie. E nevoie de ştiri? Ele vin de la mediafax, altă firmă de-a sa.
Vin alegerile din 1996. Cine se bate în piept că a dat jos "odioasa guvernare Iliescu"? Ghici! Deşi în anul premergător nu existase nici o discurs critic la adresa guvernului pe sticla ProTV-ului. Dar nu-i nimic. N-au făcut-o atunci? O vor face împotriva guvernelor CDR. Absolut orice acţiune sau iniţiativă a guvernului ste criticată sau ironizată. Maimuţoiul din prima linie? Floriiiiiin Călinescu! Asta în timp ce patronul ProTV (dar şi angajaţii săi) pun mâna pe tăcute pe proprietăţi ale statului, privatizate, cică, la preţuri de nimic. Cazul Studiourilor Buftea (puţea numele, aşa că l-a schimbat în "Studiourile MediaPro), cazul IOR. Şi câte or mai fi şi nu om ştii. Nu contează că ProTV acumulează datorii către stat de 1000 miliarde de lei vechi. Impozite, CAS-uri, redevenţe pe care orice amărât de buticar le plătea...
Pentru că vine... GUVERNAREA PSD. Şi să vezi ditirambi, şi să vezi pupat în cur! În frunte se află acelaşi Floriiiiiiiin Călinescu. dar serviciu contra serviciu. Datoria este rapid ştearsă. Mai ales că trustul Pro avusese grijă să-l înfiereze public pe Vadim Tudor înaintea turului 2 al alegerilor prezidenţiale din 2000.
Odată cu pătrunderea pe piaţa audio-vizuală tipul trece şi de la crima punctuală la cea în masă. Trece la influenţarea mulţimilor. Trede la obişnuirea privitorilor cu crima, violul, abjecţia, pornografia. Crimele de la ora 5 fac treptat pui: apar crimele de la ora 1, crimele de la ora 23, crimele de la AcasăTV. Nu degeaba apăruse sintagma, la un moment dat, de "Generaţia Pro-ştilor".
Dar de ce l-am numit "Un CRIMINAL"? Pentru că a participat direct la farsa judiciară de la Târgovişte! Pentru că se ştie acum că participanţii nu erau nişte neprihăniţi căzuţi ca musca-n lapte acolo. Erau "cei care trebuiau să fie". Şi toţi participanţii (inclusiv cei care au dat ordinul) pot fi consideraţi criminali. Doar că unii au şi vorbit. S-au disculpat. Au căutat explicaţii. Nu şi acest personaj. Aţi găsit vreun interviu pe tema Târgovişte dat de el? A încercat Cartianu să-l contacteze cumva? Nu. Cred că nici nu are curajul să-i pomenească numele. Numele său poate fi cu uşurinţă pus în fruntea tututror "mogulilor de presă". Ar putea fi numit "mogulul mogulilor". Timiditatea separe că.l împiedică pe Băsescu (acolit de FSN-ism cu ciocoiu) să-l numească astfel. Dar până la urmă tot i se va spune pe nume: ADRIAN SÂRBU
luni, 26 iulie 2010
Peregrinare prin Jupiter-Cap Aurora şi împrejurimi (VI - final)
Impresii
Nu este marea! E Dunărea la braţul Borcea.
Stepa care mi-a lăsat impresia de deja-vu:
Ora la care pleacă lucrătorii acasă.
Staţia din mijlocul şoselei.
Cui i se apleacă?
Nu este marea! E Dunărea la braţul Borcea.
Stepa care mi-a lăsat impresia de deja-vu:
Ora la care pleacă lucrătorii acasă.
Staţia din mijlocul şoselei.
Cui i se apleacă?
duminică, 25 iulie 2010
Peregrinare prin Jupiter-Cap Aurora şi împrejurimi (V)
Am dat de urmele Elodiei!
Indiciile sunt foarte clare dar direcţiile te dezorientează:
Aşa că trebuie să reflectez, să gândesc unde şi cum să caut:
Prima măsură: de acum voi fi numai sub acoperire:
Cred că s-a ascuns pe aici pe undeva:
S-o fi băgat în nisip?
Cum? Pe acolo a luat-o?
Nu merge aşa. Trebuie să aruncăm şi o privire de sus!
Aveţi vreo animatoare p-aci de-i spune Elodia?
E nevoie să iau aparatură mai performantă cu mine.
Na, că mi-a scăpat! A luat-o de la Mangalia spre Vama Veche!
Indiciile sunt foarte clare dar direcţiile te dezorientează:
Aşa că trebuie să reflectez, să gândesc unde şi cum să caut:
Prima măsură: de acum voi fi numai sub acoperire:
Cred că s-a ascuns pe aici pe undeva:
S-o fi băgat în nisip?
Cum? Pe acolo a luat-o?
Nu merge aşa. Trebuie să aruncăm şi o privire de sus!
Aveţi vreo animatoare p-aci de-i spune Elodia?
E nevoie să iau aparatură mai performantă cu mine.
Na, că mi-a scăpat! A luat-o de la Mangalia spre Vama Veche!
sâmbătă, 24 iulie 2010
vineri, 23 iulie 2010
Peregrinare prin Jupiter-Cap Aurora şi împrejurimi (III)
Animale "marine"
Mă gândeam dacă merge de-o friptură:
Uite ce fac vandalii cu statuile patriei!
N-am scăpat de rapidişti:
Nici de dinamoviştii incognito:
Uite pe cineva care sigur va prinde calificarea României la un turneu final!
Mă gândeam dacă merge de-o friptură:
Uite ce fac vandalii cu statuile patriei!
N-am scăpat de rapidişti:
Nici de dinamoviştii incognito:
Uite pe cineva care sigur va prinde calificarea României la un turneu final!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)