miercuri, 11 noiembrie 2009

Părintele Nicu Moldoveanu despre "grecizarea" cântării de strană

Un fragment din amplul interviu publicat în ziarul Lumina

„Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta“

Ce s-a întâmplat cu muzica bisericească românească după 1989? Care este direcţia spre care tinde actualmente muzica bisericească de la noi?

După 1989, cântarea noastră bisericească şi-a văzut de drumul ei, chiar dacă s-au ivit indivizi sau grupuri cărora nu le mai plac frumoasele noastre cântări psaltice, întru apărarea şi promovarea cărora corifeii muzicii româneşti, Macarie, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu şi mulţi alţii, au depus eforturi deosebite, mai ales că elementul grecesc era atunci foarte prezent.

Proverbiale au rămas constatările lui Macarie Ieromonahul şi ale lui Anton Pann, când afirmau cu un veac şi jumătate în urmă că „muzica noastră românească demult şi-a căpătat un caracter naţional“. Memorabil este apelul lui Pann adresat tuturor cântăreţilor: „Cântă, măi frate române, pe graiul şi limba ta şi lasă cele străine ei de a şi le cânta“.

Macarie nu dezavua cântarea grecească în sine, că doar şi el traducea textul şi prelucra melodia, dar tuna şi fulgera împotriva abuzurilor şi exagerărilor în perceperea şi executarea acestora, „căci mulţi dintre cei care învaţă puţină elinească îşi tăgăduiesc şi patria, şi neamul. Aşijderea şi cei ce învăţau câte puţină psaltichie grecească, până în ziua de astăzi, zicea el în 182, se ruşinează nu numai de a cânta Heruvic şi altele româneşti, ci şi Doamne miluieşte de a zice pre limba lui“. Cu alte cuvinte, Macarie nu avea nimic împotriva cântărilor greceşti, ci împotriva schimonoselilor şi a exagerărilor în executarea nazalizată excesiv, împotriva autohtonilor care imitau fără noimă pe greci. Cântarea grecească este foarte frumoasă, dar să fie executată de greci pricepuţi şi bine instruiţi. De curând, mai precis cu ocazia concursului „Tineri, lăudaţi pe Domnul“, petrecut în toamna acestui an, am avut un plăcut sentiment ascultând grupurile celor şase Seminarii Teologice ajunse în faza finală, care au executat în prezenţa Părintelui Patriarh Daniel şi a oaspeţilor români şi străini cântări psaltice româneşti. Am constatat cu bucurie că se poate cânta muzică psaltică în toată România, deci şi în provinciile unde nu s-a mai cântat de sute de ani, fără să existe în acest sens nici un fel de forţare din partea cuiva. Iar executarea cântărilor s-a făcut fără exagerări, fără imitaţii greceşti, păstrându-se în limitele caracterului nostru naţional de care pomenea Anton Pann. Precizez, una este să îţi îmbogăţeşti repertoriul cântării de strană recurgând la vechii protopsalţi românişi, alta este să ignori sau să denigrezi munca şi opera unor oameni care s-au strecurat cum au putut printre furcile caudine ale unui regim „atotveghetor“ şi extrem de suspicios cu orice lucrare a Bisericii. Poţi să te apropii în ceea ce priveşte sistemul de interpretare a cântărilor psaltice de izvoarele greceşti, dar să nu exagerezi încât nici chiar grecii să nu mai recunoască nimic. De aceea, să lăsăm pe fraţii greci să-şi cânte ceea ce este al lor şi cum ştiu ei mai bine, iar noi să-i imităm cât mai puţin şi cu mare grijă, vâzându-ne de cântările noastre frumos alcătuite de marii creatori ai muzicii bisericeşti româneşti.

Ce preferaţi în cult, muzica psaltică sau cea corală?

Suntem singurul popor ortodox din vecinătatea Balcanilor în al cărui cult coexistă în bună pace de peste 150 de ani şi notaţia psaltică, şi cea liniară, şi cântarea omofonă sau monodică, şi cea corală. La cele mai multe biserici, mai ales din mediul urban, se cântă la strană dimineaţa la Utrenie psaltichie, iar la Sfânta Liturghie se cântă, în cafas sau la strană, muzică corală, fără să se excludă una pe alta, ceea ce place credincioşilor. La fel se întâmplă şi cu cele două feluri de notaţii, ele nu se exclud, ci se completează, iar un executant inteligent le urmăreşte simultan, fiindcă scopul final este însuşirea sau executarea corectă a cântărilor bisericeşti.

Augustin PĂUNOIU
Ziarul Lumina de Marţi, 10 Noiembrie 2009

Întregul articol poate fi citit în Ziarul Lumina

8 comentarii:

Paul Slayer Grigoriu spunea...

Se cuvin facute anumite precizari.Desi cel care acorda interviul este profesor de muzica, aici el nu face deosebirea clara intre monodie si omofonie, ceea ce poate duce la anumite confuzii. Definitia omofonie este fctură a unei piese muzicale caracterizată prin predominarea unei voci sau a unei melodii asupra celorlalte (care formează acompaniamentul)". In concluzie, mai toata cantarea corala bisericeasca este omofona, pentru ca predomina o singura voce (in cea mai mare parte a timpului sopranul), pe care celelalte o acompaniaza. Doar pe ici pe colo sunt strecurate fragmente polifonice (acesta e opusul omofoniei), dar acestea trebuie limitate pe cat se poate, pentru ca daca vocile canta decalat cuvintele, exista riscul ca acestea sa nu se mai inteleaga. Deci cele mai cunoscute Liturghii corale(D. G. Kiriac, Ioan D. Chirescu, Paul Constantinescu, Ghica-Comanesti, Nicolae Lungu etc.) sunt omofone. Monodia este o melodie executata de o singura voce, cu sau fara acompaniament. Rezulta de aici ca omofonia e o monodie acompaniata, in timp ce cantarea obisnuita de strana este o monodie fara acompaniament. Asta in ceea ce priveste aspectul tehnic.
Pe de alta parte, trebuie precizat ca cele mai multe Liturghii corale (exceptia remarcabila este Paul Constantinescu) sunt scrise in limbaj tonal. Chiar daca uneori se pastreaza melodia din psaltica, aceasta e adaptata la regulile tonalitatii. De mentionat ca muzica psaltica este modala, impartita in asa-numitele glasuri sau ehuri, care sunt moduri. Tonalitatea a aparut in Occident fiind, dupa cum se stie, inventia lui Johann Sebastian Bach, la capatul unei evolutii a modurilor vremii. Folosirea ei in muzica bisericeasca rasariteana are ca scop crearea unei interfete cu credinciosii care asculta si a caror ureche, educata in traditia muzicii occidentale, e mai familiarizata cu tonalitatea decat cu vechile moduri bizantine. Aici insa trebuie pastrat un mare echilibru. Tonalitatea are adesea un alt continut expresiv decat modurile, de aceea trebuie urmarita cu atentie potrivirea intre text si muzica si compromisurile in favoarea tonalului trebuie facute cu masura. Pe de alta parte, exista armonizari modale, cum e cea a lui Paul Constantinescu, care foloseste materialul glasului bizantin. E mai dificil de cantat si de ascultat, dar, dintr-un punct de vedere, mai aproape de duhul originar. Echilbrul despre care vorbeam este foarte important, pentru ca se ajunge din pacate, la unii compozitori, sa se transforme cantarile Sfintei Liturghii in spectacol operatic, pierzandu-se interiorizarea si sensul specifice cultului rasaritean. Cu alte cuvinte, cum frumos spunea profesorul Dinu Ciocan, risti sa ramai vrajit de frumusetea vitraliilor si sa nu mai vezi cerul. Dar muzica corala poare fi folosita in biserici (mai ales in cele de parohie), iar celor care sustin ca aceasta nu e ortodox li se poate raspunde cu exemplul Rusiei, unde s-a cantat dintotdeauna coral. In ceea ce priveste muzica psaltica, aceasta este bine sa fie cultivata si pastrata, dar cu mare atentie si acuratete. Exista transpuneri in notatia lineara a cantecelor psaltice, dar ea nu reda intru totul melodia originala, pentru ca in psaltichie exista intervale mai mici decat semitonul, pe care cei care au facut transcrierea le-au omis, pentru a nu ingreuna executia. Totusi, la baza, acelea au un important continut expresiv. Deci psaltichia trebuie pastrata, cantul coral trebuie cultivat, dar toate cu grija la continutul duhovnicesc al cantarilor si la acuratetea executiei.

Donkeypapuas spunea...

@Paul Slayer Grigoriu
Ce legătură au cele scrise de tine cu ce am selectat eu din intreviu?
Nu mă pricep dar pun şi eu o întrebare ca tâmpitul: muzica populară româneacsă se află în directă legătură cu muzica psaltică sau provine din cea occidentală? Pentru că dacă luăm în considerare prima variantă, în acest caz nu ştiu cum s-ar putea afirma aşa de senin că "urechea credincioşilor e mai educată cu muzica occidentală decât cu vechile moduri buzantine".
Nu înţeleg de ce unii la strană încearcă să cânte precum grecii câtă vreme limba noastră e română şi nu greacă, prin urmare există şi un fel propriu de a cânta pentru că practic scoatem alte sunete, pronunţăm altfel. Se aude câteodată un simplu "Doamne miluieţte" de-ţi vine să o iei la goană. Sfânta Liturghie este un dialog preot-credincioşi (strană) prin urmare trebuie să fie acelaşi duh, să fie în acelaşi ison, nu o stridenţă de răspuns. Culmea este că nici inteligibil nu mai e!

Paul Slayer Grigoriu spunea...

Pai legatura e urmatoarea: in primul rand, parintele zice ca la noi se canta SI muzica omofona, SI corala, ceea ce e o eroare de exprimare, caci partiturile corale bisericesti sunt tot omofone.
Cu muzica populara romaneasca lucrurile stau, grosso modo, cam asa: la baza ea e modala, nu provenind din modurile bizantine, ci din asa-numitele moduri populare (evident, exista si puncte comune). Odata cu cresterea importantei elementului de acompaniament, lautarii au introdus in ea din ce in ce mai multe elemente tonale, astfel incat ce se difuzeaza in media are aproape exclusiv armonizare tonala (inclusiv mari artisti precum Maria Tanase etc., acompaniati de lautari ce canta preponderent tonal). Modurile se regasesc mai ales in mediile ce au avut tangente putine cu muzicantii veniti de pe la orase. Adica mai ales in cantece vocale fara acompaniament, sau in cantece pentru fluier si alte instrumente traditionale de suflat. Deci la o presupusa intrebare, raspunsul e afirmativ, si aici a aparut in ultimele doua secole o latura preponderent tonala. In plus, corurile se gasesc mai ales la orase, acolo unde lumea e obisnuita aproape exclusiv cu muzica tonala: de la concerte, de la scoala, de la muzica usoara etc.
Cred ca problema grecizarii era acuta pe vremea lui Anton Pann. Acum o mai fi existand, nu stiu, n-am fost la toate bisericile, dar una mult mai acuta este cea a cantarii corale exagerat ornate, care seamana mai mult a opera decat a rugaciune. Exemple sunt destul de multe, iar daca in muzica lui Dragos Alexandrescu, de pilda, impulsul catre spectacol si catre o sensibilitate usor exagerata e totusi tinut in frau, sunt biserici si compozitori unde cantarea se indeparteaza tot mai mult de duhul smerit al Rasaritului.

Donkeypapuas spunea...

Înseamnă că este o eroare de interpretare. Cam aşa cum este înţelesul de liturgie la noi, la ortodocşi, şi înţelesul apusean. Muzica omofonă se înţelege a fi cea de strană, psaltica, cântată pe acelaşi ton, fără voci cu partituri diferite (precum în cea corală).
Uite, iau la întâmplare nişte exemplificări ca să vezi că există diferenţe:
http://www.trilulilu.ro/maria21dayana/94710f1b7b5454
http://www.trilulilu.ro/mihai18/920c19facf82ca
http://www.trilulilu.ro/florin07/e648ff4394b9de
http://www.trilulilu.ro/darius911/5beec872760cdc
http://www.trilulilu.ro/alexpalcau/03b901867d44fb
Se observă diferenţe?

Anonim spunea...

Psihologul:
Psaltichia bizantina are un rol esential in sistemul de cantare din Bisericile ortodoxe.
Amanuntele secundare de interpretare , note si influente firesti ale muzicii bisericesti grecesti, s-au identificat si s-au amestecat in muzica psaltica din Bisericile ortodoxe. Mai existau: Se canta, pe la Bisericile periferice sau de provincie, in trecut, psaltichia se canta si pe influente slave. Asa numita cantare sarbeasca sau bulgareasca. Cred , totusi, ca pana la urma exista o compilatie intre toate acestea, care determina in prezent natura si originalitatea cantarilor bisericesti de pe la noi. adaptarea psaltichiei bizantine la felul si gustul de cantare ale poporului roman. Donkey, iti raspund ca: Asta place. Amestecul cantarilor, in prima parte, omofon psaltic, iar im a doua parte -coral . Stii, se spune ca:- grecii au imprumutat de la pagani melodiile cantarii lor.
Asa ca, parerile sunt impartite, dar linia psaltichiei trebuie mentinuta in accente romanesti. Hahaha, ca toate, dealtfel, se " modernizeaza" in raport cu vremurile! Nota.....7

Donkeypapuas spunea...

Nota 7 părintelui Nicu Moldoveanu?

Paul Slayer Grigoriu spunea...

Eu parca i-as da ceva mai putin :)

Donkeypapuas spunea...

Cred, Paule, că te iei de fapt de următorul citat: "Macarie nu avea nimic împotriva cântărilor greceşti, ci împotriva schimonoselilor şi a exagerărilor în executarea nazalizată excesiv, împotriva autohtonilor care imitau fără noimă pe greci."
M-aş fi aşteptat să spui ceva de muzicalitatea unei limbi, de sublinierea specificului pe care-l dă în muzica vocală fiecare limbă. Putem noi să imităm fără felul de a cânta al celor ce au limbi guturale, araba de exemplu? De aici şi blestemul, în muzica laică, a manelelor. Inresant mi s-a părut ce am citit mai demult într-un articol despre lăutarii ţigani din Ardeal care particularizau aceeaşi melodie la felul de a perscepe al maghiarilor, al românilor şi ak ţiganilor.
Ai ascultat vreodată coruri corsicane? Vin ele din lumea bizantină? Dar reprezintă ele şi un specific naţional?