Altă minune petrecută la Mănăstirea Neamţ. Poate aţi auzit, s-au găsit nişte moaşte sfinte, în ograda Mănăstirii neamţ, chiar sub pavajul care merge de la clopotniţă la biserica mare, biserica lui Ştefan cel Mare. La 26 mai 1986 s-a observat, cum este pavajul acela aşa, că se umflă piatra; e pavaj din lespezi mari de piatră, şi se saltă aşa, în sus, se bucla; şi s-a ridicat aşa, din zi în zi, noaptea mai ales - nu vedea nimeni nimic, decât vedea că se ridică încet pământul în sus, la 30 cm. Şi era exact lungimea unui om, şi lăţimea, cam cât un sicriaş, dar nimeni nu bănuia ce-i acolo. Au văzut ei că se împiedică de piatra aceea: "Măi, ce-i acolo? Ia vedeţi, poate-i o canalizare! Săpaţi şi voi, vedeţi ce-i acolo!" Dar la canalizare se lasă în jos pământul şi piatra, nu se urcă în sus. Cine nu ştie... Dar, vedeţi, taina lui Dumnezeu: înviere înseamnă ridicare în sus, iar prăbuşire în iad înseamnă prăbuşire în adânc. Ce era acolo? Au săpat ei, până mai către seară, au găsit... nimic. Era dar vreun metru şi ceva, pământul mai jos, bun. Numai cât a fost pavajul cela gros de piatră, implantat în ciment, în beton, cu pat de beton, era macerat. Exact pe dimensiunea aia, se făcea ca făina, ca tărâţele, aşa, şi piatra, şi cimentul se maceraseră... ce să fie aici? Şi mai jos nu era nimic, decât pământ viu, neclătinat de nimic. Au săpat de-un metru, un metru şi ceva - nimic! Hai să astupăm! Dar unul dintre ei zice: "Hai să săpăm mai adânc, doar nu se întâmplă nimic! Am săpat noi de vreun metru şi ceva, hai să mai dăm de jumătate de metru, poate găsim ceva, vreo canalizare ceva!" Şi, săpând, ce-au găsit!... Minunea lui Dumnezeu! Moaştele unui sfânt! Unii spun că ar fi cuviosul Paisie de la Neamţ, pe care - se spune în tradiţie - că l-ar fi astupat, l-ar fi ascuns sub pavajul care duce sub biserică. Aşa era înainte. Când voiai să ascunzi ceva, nu ascundeai în pădure, ci într-un loc pe unde umblă toţi şi nimeni nu bănuieşte că sub şosea sau sub pârâu este ceva ascuns. Aşa se ascundeau înainte tainele, şi chiar tezaurul de aur se ascundea pe vaduri de pâraie. Făceau un tunel, şi acolo îl împacheta bine, şi apa trecea pe deasupra, şi nimeni nu bănuia că acolo, pe vadul unui pârâu, al unui râu, al unui fluviu chiar, este ascunsă o comoară. Ei bine, această comoară s-a găsit acolo, şi oasele erau legate cumva unele de altele. Nimeni nu ştie exact când, cine a fost. Ne rugăm ca Dumnezeu să ne descopere numele acelui părinte. Acesta a fost un semn al învierii noastre duhovniceşti. Era un moment de tulburare în ţară. Venise lumea acolo, care mai de care, să se închine, aprindeau lumânări. A venit şi securitatea de atunci, lucrurile sunt mai urâte, nu le mai descriem, că vrem să le mai uităm, dar n-a fost deloc plăcut. Şi părinţii ce-au făcut? Au văzut că lucrurile se precipită, organele se agită, poporul vine buluc, au oprit la Târgu Neamţ autocarele, la mănăstire să nu se mai intre pe acolo! Au oprit autocarele, au pus barieră. Părinţii, văzând că-i treaba cam complicată au luat sfintele moaşte şi au tras clopotele, au improvizat un sicriaş din patru scânduri, au pus sfintele moaşte acolo (miroseau extraordinar de frumos!), le-au pus întâi în biserică, noaptea le-au luat şi le-au ascuns. Este o tainiţă acolo, pe care nici eu n-o ştiu exact, în zidul mănăstirii, gros de 2-3 m, sunt nişte tainiţe acolo, şi le-au pus acolo. Şi-au venit adoua, a treia zi organe, anchete, para-anchete, care mai de care, mănăstirea blocată; groapa ceea au turnat ei betoane, şi acuma zice: "Hai, măi, să turnăm, să nu mai învie vreunul!" - o gură hulitoare. Cred că e pe undeva, pe la parlament, deputat - acela care... Noi mai ştim, dar lăsăm aşa, să-i pomenească Domnul! A trecut furtuna, atrecut o lună, sau două, şi tot veneau, tot veneau cei trimişi de la judeţ: "Să ne dea oasele celea!" Zice: "- Dă-ne oasele acelea, pe care le-aţi găsit acolo, trebuie să le ducem acolo!" Zice: "- Duceţi-vă la gropniţă! - Dar unde-i gropniţa? - Uite, acolo! Duceţi-vă acolo, la vale! - este acolo un cimitir." Când au văzut ei atâtea cranii, care parcă îi mustrau pe cei doi, au fugit de acolo. "Dom'le, nu mai îmi trebuie! O să spun că nu le-am mai găsit!" De ce s-a întâmplat această minune, simbol al învierii duhovniceşti, tocmai la Neamţ? Ca să ne dea Dumnezeu speranţa că România trebuie să învie, că sfinţii care sunt în pământul acesta nu stau degeaba, se roagă înaintea Preasfintei Treimi.
Părintele Ioanichie Bălan, Care este legătura dintre Cruce şi Înviere? O conferinţă inedită susţinută la Bacău de către Părintele Ioanichie Bălan în "Lumea Monahilor", nr. 22, aprilie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu