Articolul este preluat de AICI. Pentru a citi şi celelalte articole ale acestei autoare este preferabil să intraţi AICI, şi nu pe pagina principală. Din cauza existenţei unor erori în postarea linkurilor.
Una dintre formele de bază
ale manipulării mediatice foloseşte cu predilecţie confuze date
istorice. Ziaristica occidentală de după cel de-al doilea război
mondial l-a impresionat pe Horia Stamatu prin cufundarea ei deplină în “ceaţa
neştiinţei a ceea ce este istoria”.
Dacă până să ia drumul exilului, Ministerul Culturii se mai
numea şi al “propagandei naţionale” având în atribuţii larga
răspândire a bunului renume pe care cultura si civilizaţia
românească îl avusese încă de la înfiinţarea
Societăţii Naţiunilor, odată aflat în exil, Horia Stamatu
observă că dezinformarea occidentalilor prin falsificarea
adevărurilor istorice privitoare la români este “dirijată de interese
pe care majoritatea cititorilor le ignoră” (Horia Stamatu, Punta Europea, enero 1956, nr.1, pp. 9-21). Dar mediatizarea
falsurilor istorice (din ziarele franceze, de pildă) nu poate fi subsumată conceptului
de propagandă. Nici de dreapta, nici de stânga.
Intrucât manipularea mediatică face corp comun cu ceea ce
s-a numit război atipic, tinzând către inocularea unor
atitudini si dispoziţii mintale (1).
Atunci când Andrei Pleşu
s-a arătat îngrozit(2) de revista “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23
ian. 1941) unde semnătura lui Constantin Noica apărea alături de
semnăturile lui Radu Gyr si Horia Stamatu, directorul Institutului de
Istoria Religiilor (ihr-acad) nu făcea propagandă de stânga. Cu toate
acestea, în războiul imagologic declanşat imediat după 1990,
figura binecunoscută telespectatorilor români juca un
rol asumat decenii la rîndul de ideologii comunişti (internaţionalişti)
care se tot făceau că uită date istorice despre ciuntirea
bolşevică, maghiară si bulgară a României din vara anului
1940. Spre a impresiona cât mai mult subconştientul privitorilor, în
filmul TV despre Constantin Noica (1909-1987), difuzat pe 16 ian.
2009, fostul ministru al culturii post-decembriste a dramatizat cât a putut
ceaţa neştiinţei împrăştiată de dubioasele
scrieri despre anii treizeci (Ed. Fundaţia Culturală Română,
Buc.,1995) ale turnătorului Zigu Ornea care l-a băgat pe Noica în
puşcărie (3). Nici Ion Papuc nu s-a încurcat să
amintească de ororile acelui an “apocaliptic”, nici Papuc (în felul lui,
si el cândva discipol al lui Noica) nu şi-a pierdut vremea să
menţioneze încălcarea graniţelor Ţării, urmate de
masive deportări si masacre (4),
atunci când (într-un context nefericit ales, v. Scriitorul de filozofie,
2008, p. 108) a insinuat că românii ar fi fost, vezi Doamne,
“vinovaţi” de a fi pornit la luptă cu ruşii cotropitori,
stârnind mai apoi “puhoaiele asiatice să se reverse asupra noastră cu
ciuma lor roşie” (Ion Papuc, op. cit.).
In războiul secret care a luat locul propagandei,
numit război atipic pentru că se bazează pe manipularea psiho-socială cu
armele aparatului informaţional, accentul nu cade pe informaţia
directă (ce poate fi supusă unui filtru de cei care si-au pastrat
capacitatea de discernământ) ci pe insinuarea ce crează în subiectul
supus manipulării impresia că ideile pe care le vehiculează nu-i
vin dinafară ci dinăuntrul său. Repetarea la modul
inconştient a celor programate a fi răspândite cu pierderea sursei
din care provin e însoţită de iluzia pregnantă că ar fi la
mijloc produse ale propriei gândiri. Condiţia optimei derulări a
războiului atipic presupune controlul cât mai deplin asupra mijloacelor de
comunicare, asezonat cu insinuarea convingerii colective că mijloacele
controlate ar fi singurele “de încredere”, unicele “performante”, cele mai
“obiective” si de departe cele mai “selecte” prin profesioniştii
fără egal de care dispun. In fapt, când centrul de putere agresoare
deţine cu mână forte controlul mass-mediei, el poate insinua orice
convingeri, dificultăţi în inocularea mentalităţilor dorite
de agresor apărând numai în cazuri izolate şi cu totul
excepţionale.
Lucrurile apar clare în cazul
inoculării “ruşinii de a fi român”, servită de toţi
tuturor. Fiind o manipulare la nivelul inconştientului
colectiv, oamenii sînt puşi în imposibilitatea de a decela agresiunea
informaţională. A fost suficientă inocularea
post-decembristă a sloganului repetat cu cele mai mărunte prilejuri:
“ca la noi la nimeni” pentru ca automatismul rapidei (si niciodată
argumentatei) generalizării de tipul “noi, românii” să
se fixeze cu fermitate în mentalul agresat permanent în această
privinţă. Un rol hotărâtor l-a deţinut şi inocularea
ideii de “hoţie la români” repetată la nesfârşit pe micul ecran,
în jurnale, pe internet şi chiar printr-un titlu de carte pusă foarte
la vedere. Prelucrată artistic, ideea că românul este din
născare hoţ si infractor a primit mai nou înfăţişarea unei reclame pentru agenţi de
pază, spre a fi difuzată obsesional pe unde radio.
Despre “ruşinea de a fi
român”, lansată înainte de 1990 de comuniştii
internaţionalişti din tabăra lui Crohmălniceanu şi
Ornea sub pretextul combaterii comuniştilor naţionalişti, Ion
Papuc dă oarecare lămuriri în cartea Cu faţa spre trecut(2005),
fără a conştientiza faptul că mijloceşte o manipulare,
preluînd neschimbat pretextul comuniştilor internaţionalişti.
După ce subliniază (pe urmele lui Liiceanu şi ale lui Pleşu)
existenţa unei imense iubiri în actul denigrării neamului într-o
franceză splendidă (p.157), Papuc laudă curajul lui Andrei Pleşu
care invocase “ruşinea de a fi român”
împotriva “patriotismului perdant al ceauşismului” (I. Papuc, Cu
faţa spre trecut, p.158). La capitolul Nae Ionescu şi Emil
Cioran (publicat în rev. “Familia”, nr.7-8/2000 ) am arătat
netemeinicia celor care preiau raţionamentul naeionescian (“acel care-l
înjură pe Dumnezeu e mai aproape de mântuire decât cel care
trăieşte în negarea lui Dumnezeu”) şi-l aplică chinuitului
Cioran suduitor de Ţara (v. Isabela Vasiliu-Scraba, In labirintul
răsfrângerilor. Nae Ionescu prin discipolii săi: P.
Ţuţea, Cioran, Noica, Eliade, M. Vulcănescu şi V.
Băncilă, 2000, pp. 50-51; www.geocities.com/isabelavs ).
Observaţiile noastre nu au avut nici un ecou, întrucât practica
citării din Cioran pentru argumentarea “ruşinii de a fi român” a
reprezentat până la saţietate piesa cheie a manipulării
post-decembriste (v. Andrei Pleşu, Emil
Cioran, în vol. Limba
păsărilor, Ed. Humanitas, 1994, pp.166-167).
In volumul său din 2005, Ion
Papuc nu ezită să-l cerceteze si pe Eminescu, să-l ia cu
de-amănuntul, să-l citeze ca pe o sursă de primă mână
a exihibării ruşinii de a fi român într-o lume a patriotismului de
paradă, cu buna speranţă că-l apără pe
neajutoratul Andrei Pleşu în articolul căruia trona la loc vizibil
“ruşinea de a fi român” (5). Din păcate, nobilele intenţii ale eminentului
eseist n-au avut alt rezultat decât acela de-a perpetua şi el manipularea
în sensul dinainte prestabilit de comuniştii internaţionalişti.
La Andrei Pleşu
direcţia fidel urmată înainte şi după 1989 se vede din veştejirea
stării de “roză ebrietate a patriotismului local” într-un articol despre
Eliade (cuprins în culegerea de articole intitulată Limba păsărilor, 1994,
p.93-103), început cu două falsuri grosolane rezultate din greşeli de
aritmetică şi scăpări (intenţionate) ale atenţiei.
In respectivul articol de zece pagini Andrei Pleşu
preamăreşte “componenta sud-est europeană” a gândirii lui Eliade.
Aceasta fusese invocată (fără nici o argumentare) de un obscur
profesor de istoria religiilor de la Universitatea din Ierusalim, drept care
nici Pleşu nu şi-a mai bătut capul să o demonstreze în
vreun fel (v. Isabela Vasiliu Scraba, Un
fals istoric al religiilor -A.Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade).
Ca şi Pleşu, urmat de toţi
cei programaţi pe cale mediatică a-l invoca pe Emil Cioran spre a
arăta că poporul român e diferit de toate celelalte popoare între
care se singularizează doar prin trăsături negative, Ion Papuc
preia un fragment care începe cu “într-o ţară de slugi” (Scriitorul
de filosofie, p.112), dintr-un text citit la Radio de Emil Cioran pe 27
noiembrie 1940. Ruptă de contextul cioranian, ideea cu “ţara de
slugi” a fost dezvoltată de Patapievici în felurite chipuri (v. Isabela
Vasiliu-Scraba, Patapie-viciul, român?), toate pe placul
deţinătorilor principalelor mjloace de propagare în massă a
productelor aşa numiţilor lideri de opinie. Căci
nimeni nu poate nega acestă calitate de căpătâi a redesemnatului
director al Institutului Cultural Român.
In ce ne priveşte, citatul
l-am scos şi l-am trunchiat din eseul Legionarii, iniţial
publicat în revista Convorbiri literare (febr. 2008) drept recenzie la o
carte-eveniment, Noica şi Mişcarea Legionară, scoasă de Editura lui Liiceanu şi
scrisă de Sorin Lavric “cu remarcabilă inteligenţă,
documentat, viu, dramatic adesea” (Ion Papuc, Scriitorul de filozofie,
p.100), dar, adăugăm noi, cu pretenţii ştiinţifice
anulate din start din cauza neclarităţii induse de termeni satanizati
mai bine de jumătate de secol, si a vigilentei cenzurări încă în
uz, mutilarea istoriei românilor fiind evidentă şi în filmul lui
Liiceanu şi Pleşu despre C-tin Noica difuzat pe TVR-Cultural în 16
ian. 2009.
După atâţia ani de la
asasinarea unui Petru Culianu (6) ce
punea pe seama KGB-ului evenimentele din dec.1989, Ion Papuc, fără a
da semne că este conştient de efectul manipulării la care a fost
supus, inoculează cititorului ideea nimicniciei noastre din decembrie
1989. El consemnează că noi românii nefiind “vrednici să ne descotorosim noi înşine de ideologia
roşie, a trebuit să intervină ei”, cei care trăgeau sforile
pentru ca noi să fim eliberaţi din totalitarism (Scriitorul de
filosofie, p.192). Generalizând
automat cu “noi românii”, Ion Papuc nu ezită a pune pe tapet şi ideea mult
agitată mediatic a aşa-zisului antisemitism românesc: “pentru că
noi toţi am avut, şi din păcate mai avem încă… pusee de
xenofobie” (Cu faţa spre trecut, 2005, p.500).
Ion Varlam observa cu
justeţe că propaganda de stânga a pus pe seama naţionalismului,
simplu aspect accesoriu al hitlerismului, toate fărădelegile prin
care rasismul german anti-semit nu s-a deosebit prin nimic de totalitarismul
comunist de extracţie rusească (7): “prigoana politică,
teroarea ideologică, generalizarea torturii si exterminarea în masă”.
Din cercetările lui Cicerone Ioniţoiu aflăm că mercenarii
ocupantului sovietic au
ucis în România cca. 200000 (douăsutedemii) de
deţinuţi politici prin torturarea sistematică a oamenilor ajunşi
piele şi os acuzaţi a fi “bandiţi legionari” (Mircea
Vulcănescu, George Brătianu, Costache Oprişan, Traian
Brăileanu, Vasile Voiculescu, decedat în urma torturilor la scurt timp
după graţiere etc.). Totalul românilor închişi în două zeci
de ani pe diferite termene, în timpurile de “pace” care-au urmat Yaltei se pare
că a fost de cca. 2 milioane de oameni (v. Românii în
ştiinţa şi în cultura occidentală, Ed. Davis, 1992.
p.207).
Intr-un articol din rev.
Convorbiri literare (nov. 2008) Ion Papuc definea propaganda de dreapta din
Regatul României prin accentul pus pe latura naţionalismului organic
postulat de N. Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu(8),
etc. Cu exemple alese magistral din poezia lui Aron Cotruş, Horia Stamatu,
Mircea Vulcănescu, etc, eseistul sublinia excelenţa estetică a
produselor propagandei de dreapta în comparaţie cu producţiile
caricaturii de naţionalism dinainte de 1989. La un moment dat el
stăruie asupra unei poezii axată pe o tragedie întâmplată aevea,
un fapt istoric distilat într-o creaţie poetică a lui Horia Stamatu
pe care Ion Papuc are capacitatea de a o înţelege şi a o prezenta
într-o perfectă adecvare a formei poetice cu conţinutul ideatic nedesprins de
poezia religioasă pe care autorul avea s-o scrie în exil. Si totuşi,
când a compus versurile Acatistului, nici Horia Stamatu (autorul)
şi nici poetul matematician care punea Acatistul lui Moţa şi
Marin printre capodoperele poeziei româneşti, nu au avut în minte
finalitatea vreunei propagande politice. Cum nici Ion Papuc nu a scris vreunul
dintre remarcabilele sale eseuri ca să facă
manipulare post-decembristă.
Note:
1. Spre
a se inocula impresia că România este un fel de Belgie cu vreo 40%
minoritari si 60% majoritari, în presa franceză de după 1990 s-a
publicat informaţia falsă că în România ar exista o minoritate
maghiară de 8 milioane, umflând cei aprox. 1,5
milioane de unguri (cca 6% din populaţia ţării). Rectificarea s-a făcut tot printr-o minciună, nepărăsind
direcţia îniţială a manipulării: de data aceasta s-a dublat
numărul real al minoritarilor.Tipărită într-o casetă
minusculă, în erată s-a scris că ar fi fost o eroare de tipar
prin care 3 a fost înlocuit cu 8.
2. v.
Refăcând peste ani ceva din atmosfera stalinismului din Tribunalele
“poporului”, groaza pe care i-a trezit-o
lui Andrei Pleşu răsfoirea revistei “Buna Vestire” (8 sept. 1940-23
ian. 1941) la care C-tin Noica a fost prim redactor mergea mână în
mână cu inocularea imaginii unui Noica “salvat prin suferinţă”,
adică prin binemeritatele schingiuiri din timpul anchetelor, prin bătăile,
foamea şi frigul din puşcăriile generalului N.K.V.D Boris Grunberg, alias Nikolschi, întrucât se
făcuse vinovat de cufundarea în mocirla din jurul revistei “Buna Vestire”
(v. filmul despre Noica, precum şi lăbărţata emisiune
de la TVR-Cultural din 16 ianuarie
2009). Iată titlurile celor 11 articole publicate de Noica în “Buna
Vestire”: Credo (8sept. 1940); Eşti necinstit sufleteşte (12
sept. 1940); Si viaţă
fără de moarte (15 sept. 1940); Anul I, ziua I-a (17 sept. 1940); Pentru cel care nu înţelege(18 sept.1940); Ierusalime, Ierusalime (19 sept.1940); 10001 (20 sept. 1940); Nae Ionescu (21 sept.1940); Sufletul cetăţii (24 sept.
1940); Nu suntem contemporani (28
sept. 1940); Sînteţi sub har (4
oct.1940). Pe 5 octombrie C. Noica ţine la Radio conferinţa: Limpeziri pentru o Românie legionară.
Sub şocul ciuntirii României, înaintea articolelor din “Buna Vestire”, Noica
publicase numărul unic al rev. “Ad sum” (2-5 sept. 1940), scris în totalitate
de el (Sunt de faţă; Veac de colectivitate, aşadar veac de
elită; Gânduri despre marea
trecere; Spiritualitate şi
moarte; Moartea spirituală a
timpului nostru prin primatul auxiliarului; Însemnări; Pentru cei ce
vor să fie de faţă, etc). Prevăzând evenimentele
apocaliptice din vara anului 1940, Mircea Eliade îi scrisese lui Alexandru
Rosetti de la Londra unde era ataşat de presă al Legaţiei
României: “Timpurile sînt grele, dar nădejdea
mea în permanenţa valorilor spiritului este mai fierbinte ca oricând. Un singur lucru e indestructibil: spiritul.
Siguranţa aceasta mă linişteşte şi aştept
împăcat apocalipsul” (M. Eliade, 7 iunie 1940).
3. v . C. Noica în vizorul Securităţii,
documente din Arhiva CNSAS publicate de rev. Obsevatorul Cultural
nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; Luciana Pop, Constantin Noica şi
criticii săi din Securitate, în Ziua din 31 martie 2007, precum si I.
Spânu, Cine l-a turnat pe Noica la Securitate?, în Ziua din 7 aprilie
2007. Pe internet pagina din Observatorul Cultural nr. 20 (277) cuprinde o
eroare de datare, si o «completare» pentru manipularea adevărului din vol.
2 al Dosarului nr. 207 de la CNSAS. Ambele aşa zise greşeli sînt
preluate ca atare în cele două articole din Ziua. Pe nota sursei Serban
este trecut anul 1959, ceea ce este evident fals. La
sfârşitul notei se specifică faptul că ea a fost cerută
întrucât «este necesară regionalei Piteşti».
Or, în mai 1959 Noica era la Bucureşti, unde avea parte de regimul impus
de Nikolschi celor întemniţaţi pe motive politice: frig,
foame si bătăi bestiale în anchete care nu se mai sfârşau.
Aşadar în primăvara lui 1959 informaţia sursei «Şerban» nu
mai avea de ce să intereseze Securitatea din Piteşti, care-l
urmărise pe Noica până la începutul iernii 1958 când, turnat de Zigu
Ornea, filosoful a fost băgat la puşcărie în capitală. Un
fals îl reprezintă şi consecinţa modificării de dată,
respectiv completarea evidenţiată de noi prin majuscule:
«Orenstein, PE ATUNCI redactor la E.S.P.L.A.».
Fiindcă vigilentul redactor care semnalase Securităţii
nocivitatea manuscrisului noician şi care dăduse pe ascuns
Securităţii o copie a Povestirilor după Hegel, în 1959 fusese înaintat în funcţia de «îndrumător
la Centrala librăriilor». Nota
sursei Serban cu data modificată se cerea adusă la zi. Ulterioara
modificare a dosarului de Securitate al lui Noica prin rectificarea unor
informaţii conţinute în nota lui “Serban” ne oferă o
informaţie indirectă: anume că
turnătorul Zigu Ornea (Orenstein) n-a rămas
nerăsplătit pentru grija sa faţă de ocupantul comunist al
ţării care lăsase în libertate un periculos “duşman al
poporului”.
4. Fără
a pune la socoteală masacrele si deportările de români din
jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor -(întrucât în 1942
maghiarizarea prin purificare etnică era în plină
desfăşurare în teritoriile româneşti aflate sub
administraţie maghiară, între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 ea
soldându-se cu un total de 19040 de atrocităţi la care s-au adaugat
evacuarea administrativă a 60000 de
români pentru “lagărele de muncă” din Ungaria, de unde s-au reîntors
8000 de români, neţinând seamă nici de trimiterea românilor de
către administraţia hortystă pe linia întâi a frontului, ceea ce
a dus la “100000” de victime dintre românii din Transilvania de Nord-Vest, cf. Teroarea hortystă din Nord-Vestul
României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, Buc., 1985
si Almanahul Steaua, Cluj, 1985) -, pe
2 iulie 1941 Mircea Eliade (consilier cultural la Legaţia Română din
Portugalia) nota în jurnalul său că “teroarea comunistă” ce a
durat un singur an în Bucovina de Nord si în Basarabia s-a concretizat prin cca
400000 (patrusutedemii) de victime în rândul românilor. Dintre aceştia 75000
(şaptezecisicincidemii) au fost asasinaţi, 30000 (treizecidemii) de
femei si fete (uneori chiar fetiţe de 10 ani) violate, 300000
(treisutedemii) de români deportaţi, 180000 case arse, 1250 de
mânăstiri si biserici dinamitate (v.M.Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol.I, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2006). Ingrijitorul cărţii este
Sorin Alexandrescu. Probabil că lui i se datorează cenzurarea Referinţelor bibilografice cu
lucrări istorice publicate până în 1942 de savanţi români
şi străini şi a Tabelului
sinoptic al istoriei românilor, alcătuit de Mircea Eliade în lunile
când a redactat în franceză Os
Romenos, latinos do oriente (Lisboa, 1943, trad. din franceză de E.
Navarro), introdusă în vol.II al Jurnalului
portughez (pp.219-279). Scrisă intre 28 sept.1942 şi 4 dec. 1942
lucrarea apărută la Lisabona cuprindea o Prefaţă a autorului, o Bibliografie şi un Tabelul
cronologic al istoriei românilor. Din volumul apărut la Humanitas în
2006 se poate citi Prefaţa (vol.II,
pp.219-220). Aceasta lipseşte din aceeaşi lucrare publicată în franceză (trad.
din română de Anne-Marie Codrescu) de Dan Zamfirescu (M.Eliade, Les Roumains. Precis historique, 1992).
In schimb, în cartea de la Editura Roza vânturilor din 1992 se
găseşte atât Bibliografia (pp.61-62)
cât şi Tabelul sinoptic (pp.58-60)
pe care Editura Humanitas nu le-a introdus în volumul tipărit în 2006.
5. v. Andrei Pleşu , Rigorile
ideii naţionale şi legitimitatea universului, în rev. “Secolul
XX”, nr.10-11-12. In ce priveşte articolul lui Pleşu despre Eliade, a
se vedea: Isabela Vasiliu Scraba, Un fals
istoric al religiilor -A.Pleşu- despre unul autentic: Mircea Eliade, articol
care se poate citi on-line
la www.geocities.com/isabelavs
.
6. Fulminantul
succes post-mortem la care am putut asista de la asasinarea lui Culianu (1991),
inexplicabil dacă ar fi să cântărim doar valoarea operei
întrerupte cu brutalitate atât de timpuriu, ar putea căpăta un înţeles din
următorul pasaj pe care l-am găsit în cartea lui Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea, între adevăr
şi legendă (2001): “Gazetarul Mircea Grigorescu, fost secretar de
redacţie la rev. “Stânga” i-a spus prin anii ‘70 lui Petre
Ţuţea: Noi nu te putem
valorifica pentru trecutul tău naţionalist. Fă-ne tu
plăcerea să mori, să vezi ce plăci
memoriale punem noi: Aici a locuit marele patriot român Petre Ţuţea.
(op.cit., p.99). Indicaţia valorificării
post-mortem am sesizat-o şi în Cartea
albă a securităţii(1996).
7. v.
Ion Varlam, Necesitatea definirii totalitarismului, în rev. Asymetria, nov. 2006.
8. Credem
că poeziei din 1942 a lui Mircea Vulcănescu despre înaintarea armatei
române pe frontul din răsărit (publicată de o editură din
Chişinău) i se cuvenea o tratare mai puţin schematizată
prin simpla referire la conducătorul oştirii. După rapida citire
a fragmentelor prezentate de Ion Papuc, impresia noastră este că
filosoful şcolii sociologice trecuse în registru poetic
noutăţile aflate despre enclavele de români, acele date istorice de
dincolo de Nistru culese în spatele frontului de monografiştii lui Gusti (v.
Anton Raţiu, Românii de la est de Bug, Fundaţia Culturală
Română, Bucureşti,
1994).