Şi uite aşa iese la lumină adevărata ţintă a celor de au ticluit penibila lege anti-constituţională. Îi dau de gol înseşi aserţiunile neobolşevicului Florian. Aceasta este: REGIMUL MAREŞALULUI ANTONESCU. Nu legionarii! Aceştia erau faţada, un fel de "iepure" propagandistic cu care să iasă în faţă şi să agite spectrul "fascismului". Numai că legionarii nu au condus România decât 5 luni, şi nici acelea complet iar la îndepărtarea lor de la putere s-a lăsat cu procese. Ori, de vreme ce au fost judecaţi - şi încă sever (nu discut aici cât de veridice au fost ori ba acuzele) - nu mai poate nimeni să acuze România CA STAT de cele săvârşite de "fascişti".
Ori, în cazul agitat de agitatul (şi agitatorul) Florian, numele în discuţie sunt ale lui Mircea Vulcănescu (antonescian, de vreme ce a rămas în slujba guvernării Antonescu până la final) şi Nichifor Crainic (şi el tot apropiat al lui Antonescu DUPĂ înlăturarea legionarilor). Ori guvernarea Antonescu a fost una militară, nu ideeologică, pentru că nu se baza pe o mişcare politică. De aici rezultă că România nu putea fi considerată stat "fascist" de către oamenii raţionali. Nu este şi cazul sovieticilor şi sovietizanţilor (tip Florian) pentru care oricine se opunea demenţei staliniste era automat fascist. Până şi social-democraţii au fost etichetaţi aşa atunci când au intrat în conflict cu Stalin, deci cu sovietele. Iar Finlanda, în timpul războiului, a fost condusă de o guvernare social-democrată, deci "fascistă"!
Prin urmare ţinta, cum am spus, rămâne tot Antonescu şi "pogromurile" inventate de slugile lui Stalin. Şi se tot chinuie angajaţii lui tov Florian să demonstreze (fără analize medico-legale) cum că dealurile Moldovei (şi în principal de lângă Iaşi) ar fi pline de cadavre "semite". Şi tot felul de actoraşi amatori - cu vârste de 70 de ani - dau mărturie (plătită?) asupra "crimelor" pe care le-ar fi văzut chiar ei. Deşi mare parte nici nu erau născuţi la vremea aceea sau abia le dăduseră ochii. Şi atunci care e scopul? Păi cred că e unul foarte prozaic: BANII!
Se afișează postările cu eticheta Mişcarea legionară. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Mişcarea legionară. Afișați toate postările
marți, 4 august 2015
joi, 24 iulie 2014
Ciudatele “Memorii” ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania – partea a doua
Intrăm apoi în prezentarea strânselor relaţii cu patriarhul Justinian Marina, a cărui mână dreaptă se tot prezintă a fi fost. Dar, din tot ceea ce ne arată însuşi autorul, reiese că Patriarhul mai degrabă îi tot ooferea posturi a căror finalitate ar fi fost... îndepărtarea de persoana Întâi Stătătorului!
Legat de perioada detenţiei, nu putem să nu băgăm de seamă uşurinţa cu care Bartolomeu Anania aruncă în derizoriu procesul "reeducării", ca un soi de cursuri de învăţământ politic carceral, minimizând procedura şi efectele. Dar atenţie! Nici să nu se confunde - după cum fac unii în mod voit - cu reeducarea satanic-criminală de la Piteşti!
Şi, la mai puţin de un an de zile de la eliberarea din puşcărie, aceleaşi autorităţi care l-au anchetat şi condamnat îi dau verde pentru VIZA DE AMERICA! Bun venit, libertate! Rămas bun celei dintâi părţi a Memoriilor!
O activitate în America ce constituie subiectul a 90% din conţinutul celei de-a doua părţi a confesiunilor. Cei 11 ani (1965 - 1976) petrecuţi în slujba Episcopiei Misionare ortodoxe Române din America sunt sintetizaţi prin prezentarea unor medalioane biografice, pe nararea acţiunilor din jurul a varii evenimente, pe inserarea unui consistent fragment de jurnal literar şi pe etalarea din plin a egoului autorului. Numai Bartolomeu Anania face, numai el gândeşte, numai cuvioşia sa acţionează. Dar şi pentru acest segment temporal se ivesc oarecari nelămuriri:
- Anania afirmă că l-a surprins reţeinerea sa în ţară, după cei 11 ani petrecuţi în SUA. Dar prima parte memorialistică fusese scrisă "în grabă" în 1974, atunci când auzise că Patriarhul Justinian urma să-l recheme în ţară (p. 606).
- Apoi, nu înţelegem de ce tocmai acest personaj care se bătea cu pumnul în piept când amintea de acţiunile sale din Clujul anului 1946, deci de ce tocmai el refuză să acorde sprijin pentru contracararea propagandei revozioniste a Ungariei din America.
- Legat de punctul anterior, pretextele sale erau legate de prezumţia că activitatea proromânească ar fi alertat FBI-ul (p. 613-614). Numai că de vreme ce era atât de grijuliu să nu intre în vizorul FBI, atunci de ce îşi petrecea veacul în pustietatea (p. 599) din rezervaţiile statului Michigan? Ca scriitor ce avea nevoie de linişte! Da, îl credem pe cuvânt!
- În toată perioada (o reamintim: 1965-1976) Bartolomeu Anania, cetăţean al ROMÂNIEI SOCIALISTE, rezident în SUA, peregrina fără oprelişti - ca orice compatriot de-al său - pe întinsul Occidentului şi nu numai. Privilegiul a luat sfârşit în 1976 printr-o acţiune prezentată de călugărul(?)-scriitor ca fiind o veritabilă reţinere, ca o adevărată arestare doar în virtutea faptului că fusese redus la stadiul de simplu român. Nu înţelegem cum fostul deţinut Anania era în stare să pună semnul egalităţii între cele două situaţii! ("Mi-a spus răspicat [Nenciu*] că nu am voie să părăsesc ţara. Aşadar sunt reţinut!"). de unde ajungem al altă întrebare: dar de ce tocmai personalitatea care făcea caz de o eventuală anchetă din partea FBI nu se îngrijise în toţi cei unsprezece ani să obţină şi cetăţenia americană, de vreme ce nu îi mai plăcea comportamentul autorităţilor comuniste? Să ne reamintim că marea majoritate a românilor - chiar şi în perioada liberalizării - nu ştia ce este acela paşaport? Şi cu toate acestea Bartolomeu Anania, rezidentul din SUA, nu se arătase până atunci deranjat de asemenea discriminări. Mai cunoaştem cazuri de asemenea trepăduşi care se considerau "oropsiţi" pentru că la momentul cutare sau cutare nu-şi mai puteau bea cafeluţa sub turnul Eifel.
- Gustul cel mai amar - prin sărăcia informaţiilor relatate - îl lasă paginile din perioada 1977-2007 (an în care ar fi finalizat volumul). 30 de ani reduşi la aproape 70 de pagini, şi acelea pline de omisiuni şi de... dezinformări. Din păcate!
*de la Departamentul Cultelor
Legat de perioada detenţiei, nu putem să nu băgăm de seamă uşurinţa cu care Bartolomeu Anania aruncă în derizoriu procesul "reeducării", ca un soi de cursuri de învăţământ politic carceral, minimizând procedura şi efectele. Dar atenţie! Nici să nu se confunde - după cum fac unii în mod voit - cu reeducarea satanic-criminală de la Piteşti!
Şi, la mai puţin de un an de zile de la eliberarea din puşcărie, aceleaşi autorităţi care l-au anchetat şi condamnat îi dau verde pentru VIZA DE AMERICA! Bun venit, libertate! Rămas bun celei dintâi părţi a Memoriilor!
O activitate în America ce constituie subiectul a 90% din conţinutul celei de-a doua părţi a confesiunilor. Cei 11 ani (1965 - 1976) petrecuţi în slujba Episcopiei Misionare ortodoxe Române din America sunt sintetizaţi prin prezentarea unor medalioane biografice, pe nararea acţiunilor din jurul a varii evenimente, pe inserarea unui consistent fragment de jurnal literar şi pe etalarea din plin a egoului autorului. Numai Bartolomeu Anania face, numai el gândeşte, numai cuvioşia sa acţionează. Dar şi pentru acest segment temporal se ivesc oarecari nelămuriri:
- Anania afirmă că l-a surprins reţeinerea sa în ţară, după cei 11 ani petrecuţi în SUA. Dar prima parte memorialistică fusese scrisă "în grabă" în 1974, atunci când auzise că Patriarhul Justinian urma să-l recheme în ţară (p. 606).
- Apoi, nu înţelegem de ce tocmai acest personaj care se bătea cu pumnul în piept când amintea de acţiunile sale din Clujul anului 1946, deci de ce tocmai el refuză să acorde sprijin pentru contracararea propagandei revozioniste a Ungariei din America.
- Legat de punctul anterior, pretextele sale erau legate de prezumţia că activitatea proromânească ar fi alertat FBI-ul (p. 613-614). Numai că de vreme ce era atât de grijuliu să nu intre în vizorul FBI, atunci de ce îşi petrecea veacul în pustietatea (p. 599) din rezervaţiile statului Michigan? Ca scriitor ce avea nevoie de linişte! Da, îl credem pe cuvânt!
- În toată perioada (o reamintim: 1965-1976) Bartolomeu Anania, cetăţean al ROMÂNIEI SOCIALISTE, rezident în SUA, peregrina fără oprelişti - ca orice compatriot de-al său - pe întinsul Occidentului şi nu numai. Privilegiul a luat sfârşit în 1976 printr-o acţiune prezentată de călugărul(?)-scriitor ca fiind o veritabilă reţinere, ca o adevărată arestare doar în virtutea faptului că fusese redus la stadiul de simplu român. Nu înţelegem cum fostul deţinut Anania era în stare să pună semnul egalităţii între cele două situaţii! ("Mi-a spus răspicat [Nenciu*] că nu am voie să părăsesc ţara. Aşadar sunt reţinut!"). de unde ajungem al altă întrebare: dar de ce tocmai personalitatea care făcea caz de o eventuală anchetă din partea FBI nu se îngrijise în toţi cei unsprezece ani să obţină şi cetăţenia americană, de vreme ce nu îi mai plăcea comportamentul autorităţilor comuniste? Să ne reamintim că marea majoritate a românilor - chiar şi în perioada liberalizării - nu ştia ce este acela paşaport? Şi cu toate acestea Bartolomeu Anania, rezidentul din SUA, nu se arătase până atunci deranjat de asemenea discriminări. Mai cunoaştem cazuri de asemenea trepăduşi care se considerau "oropsiţi" pentru că la momentul cutare sau cutare nu-şi mai puteau bea cafeluţa sub turnul Eifel.
- Gustul cel mai amar - prin sărăcia informaţiilor relatate - îl lasă paginile din perioada 1977-2007 (an în care ar fi finalizat volumul). 30 de ani reduşi la aproape 70 de pagini, şi acelea pline de omisiuni şi de... dezinformări. Din păcate!
*de la Departamentul Cultelor
miercuri, 23 iulie 2014
Ciudatele "Memorii" ale lui Valeriu (Bartolomeu) Anania - prima parte
"Nu am ţinut niciodată un jurnal". Aşa îşi începe şirul de mărturisiri, în Cuvântul înainte, al volumului de "Memorii" (Editura Polirom, 2008), ierarhul supranumit de adulatori "Leul Ardealului", Valeriu (Bartolomeu) Anania. Un "Cuvânt înainte" datat 9 mai 1974 (p.8) al unor amintiri scrise "în grabă, cu ochii pe calendar" (p.7). De ce am subliniat aceste amănunte care par insignifiante? Se va vedea mai jos.
Volumul cu pricina mi-a căzut în mâini la biblioteca publică pe care o frecventez ("Marin Preda" din Capitală), filială a Bibliotecii Municipale. Am tot amânat să-mi trec în scris opiniile deşi am citi cartea pe nerăsuflate. Dar şi cu foarte multă circumspecţie, dat fiind semnele de întrebare ce se ivesc pe parcursul lecturii.
Cel dintâi semn de întrebare ne apare din start: de ce a acceptat ierarhul publicarea cărţii cu caracter confesiv încă din timpul vieţii sale? Deşi dorinţa afirmată în preambul era ca acestea să apară la cinci ani după moartea sa. Ori, de vreme ce apar antum, demersul scriitoricesc are aerul unui act de teribilism dar care alungă mult din gradul de veridicitate al scrierii. Ce să se fi schimbat în sinele unui om pentru ca acesta să-şi manifeste disponibilitatea publicării unor gânduri - ce se voiesc intime - despre universul interior şi despre cei din jur (acesta este scopul unor memorii) şi care pot răni sau pot crea controverse. Mai ales atunci când persoana în cauză (Anania) are conştiinţa faptului că mai are doar puţini ani de trăit (situaţia din 2008) faţă de perspectiva unei întregi vieţi la orizont la momentul condiţiei amintite (1974)?
Cheia să constea în evidenţa că nu vorbim de un volum memorialistic structurat unitar? În fapt, se compune din două secţiuni. Prima, scrisă "în grabă" în America, şi care acoperă momente din viaţă din copilărie, tinereţe, experienţa carcerală, până la eliberarea din puşcărie şi plecarea în Statele Unite. Paginile acestea se pot numi cu adevărat "scriere memorialistică", pentru că secvenţele de amintiri se desfăşoară într-un plan organizat, coerent narat.
A doua parte, însă, o putem caracteriza mai degrabă ca un amalgam - un "ghiveci călugăresc", am putea spune - în care sunt aruncte medalioane biografice, secvenţe de jurnal (sic!) - o contrazicere a propriilor spuse, evenimente precizate şi bine detaliate, în timp ce, pe de altă parte, evenimente sau chiar perioade de viaţă sunt cu totul ignorate. Un soi de Valeriu Anania ce poate fi caracterizat aici mai degrabă ca DJ literar, cultivând un mixaj de texte dezamăgitor pentru cei care, înşelaţi de titulatura volumului, i-ar fi cumpărat cartea cu speranţa că vor vedea un Bartolomeu Anania care-şi pune sufletul pe tavă, pe de-o parte, ori care ar fi vrut să găsească aici oarecari desluşiri ale unor iţe din trecut. Mai nimic din toate astea! Mai degrabă ne lovim de ranchiunile autorului "Greului Pământului" ce se înfăţişează pe sine drept buricul pământului. Plus o doză mare de înşelătorie la adresa unui public cititor pe care ierarhul de la Cluj îl credea docil şi gata să înghită fără să gândească toate spusele cu aspect de dezinformare.
Semne de întrebare se ivesc şi la citirea primei părţi a "Memoriilor". Că un adolescent - precum tânărul Valeriu - poate să îmbrace cămaşa verde în cadrul Frăţiilor de Cruce, acest lucru poate fi de înţeles. Dar că un adept al "sacrificiului" (precum se presupune că ar fi fost partizanii Mişcării Legionare) evită - intrând în monahism - încorporarea în armata care lupta pentru eliberarea teritoriilor răpite, acest lucru constituie un mare semn de întrebare (p.34). De altminteri, marea dramă naională din vara lui 1940 - cedarea pe rând a provinciilor istorice - este ignorată.
În schimb aflăm de activitatea naţionalistă a seminaristului Valeriu Anania în... Banatul sârbesc în care pătrunsese pe căi ilegale în toamna lui 1940. În acelaşi Banat va încerca să ajungă după 23 august 1944, fugind (zice Anania) de frica invaziei sovietice. Dar alte semne de întrebare! Cum putea să absenteze atât de mult de la şcoală, cu atât mai mult cu cât se găsea într-un an terminal? Ori presupunea tânărul Valeriu că activitatea în Frăţiile de Cruce să afla la un nivel mult superior pregătirii şcolare? Şi de ce să fugă în Serbia? Ca să ajungă în braţele lui Tito?
Se citeşte pe nerăsuflate şi episodul grevei studenţeşti de la Cluj, din 1946, în care vedem un Bartolomeu Anania în rol de lider al studenţilor naţionalişti. Ca în filmele cu comunişti, găsim aici un soi de Pistruiatu mai crescut care înşela cu dibăcie agenţii Siguranţei. legat de aceste evenimente, autorul neagă şi acţiunea lui Lucreţiu pătrăşcanu de la Cluj şi rostirea celebrului discurs ("În realitate, la Cluj, nici n'a apucat să vorbească", p. 133). Şi cu toate acestea, între cauzele care au dusîn linie dreaptă spre procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu a stat şi discursul a cărui existenţă e negată de Anania. Întraga acţiune de la Cluj (prin urmare şi rolul lui Bartolomeu Anania) apare şi mai ciudată dacă avem în vedere ancheta Securităţii legată de dosarul Pătrăşcanu, una din cele mai vaste (dacă nu cea mai vastă) din tot lagărul socialist - a se vedea cartea Laviniei Betea despre subiect - şi în care tocmai un personaj cheie îl aflăm ignorat total de unealta Partidului. ori poate rolul său (al lui Bartolomeu Anania) o fi fost cu totul altul iar Securitatea nu avea acceptul să-şi bagemustaţaunde nu o privea? Întreb şi eu!
Volumul cu pricina mi-a căzut în mâini la biblioteca publică pe care o frecventez ("Marin Preda" din Capitală), filială a Bibliotecii Municipale. Am tot amânat să-mi trec în scris opiniile deşi am citi cartea pe nerăsuflate. Dar şi cu foarte multă circumspecţie, dat fiind semnele de întrebare ce se ivesc pe parcursul lecturii.
Cel dintâi semn de întrebare ne apare din start: de ce a acceptat ierarhul publicarea cărţii cu caracter confesiv încă din timpul vieţii sale? Deşi dorinţa afirmată în preambul era ca acestea să apară la cinci ani după moartea sa. Ori, de vreme ce apar antum, demersul scriitoricesc are aerul unui act de teribilism dar care alungă mult din gradul de veridicitate al scrierii. Ce să se fi schimbat în sinele unui om pentru ca acesta să-şi manifeste disponibilitatea publicării unor gânduri - ce se voiesc intime - despre universul interior şi despre cei din jur (acesta este scopul unor memorii) şi care pot răni sau pot crea controverse. Mai ales atunci când persoana în cauză (Anania) are conştiinţa faptului că mai are doar puţini ani de trăit (situaţia din 2008) faţă de perspectiva unei întregi vieţi la orizont la momentul condiţiei amintite (1974)?
Cheia să constea în evidenţa că nu vorbim de un volum memorialistic structurat unitar? În fapt, se compune din două secţiuni. Prima, scrisă "în grabă" în America, şi care acoperă momente din viaţă din copilărie, tinereţe, experienţa carcerală, până la eliberarea din puşcărie şi plecarea în Statele Unite. Paginile acestea se pot numi cu adevărat "scriere memorialistică", pentru că secvenţele de amintiri se desfăşoară într-un plan organizat, coerent narat.
A doua parte, însă, o putem caracteriza mai degrabă ca un amalgam - un "ghiveci călugăresc", am putea spune - în care sunt aruncte medalioane biografice, secvenţe de jurnal (sic!) - o contrazicere a propriilor spuse, evenimente precizate şi bine detaliate, în timp ce, pe de altă parte, evenimente sau chiar perioade de viaţă sunt cu totul ignorate. Un soi de Valeriu Anania ce poate fi caracterizat aici mai degrabă ca DJ literar, cultivând un mixaj de texte dezamăgitor pentru cei care, înşelaţi de titulatura volumului, i-ar fi cumpărat cartea cu speranţa că vor vedea un Bartolomeu Anania care-şi pune sufletul pe tavă, pe de-o parte, ori care ar fi vrut să găsească aici oarecari desluşiri ale unor iţe din trecut. Mai nimic din toate astea! Mai degrabă ne lovim de ranchiunile autorului "Greului Pământului" ce se înfăţişează pe sine drept buricul pământului. Plus o doză mare de înşelătorie la adresa unui public cititor pe care ierarhul de la Cluj îl credea docil şi gata să înghită fără să gândească toate spusele cu aspect de dezinformare.
Semne de întrebare se ivesc şi la citirea primei părţi a "Memoriilor". Că un adolescent - precum tânărul Valeriu - poate să îmbrace cămaşa verde în cadrul Frăţiilor de Cruce, acest lucru poate fi de înţeles. Dar că un adept al "sacrificiului" (precum se presupune că ar fi fost partizanii Mişcării Legionare) evită - intrând în monahism - încorporarea în armata care lupta pentru eliberarea teritoriilor răpite, acest lucru constituie un mare semn de întrebare (p.34). De altminteri, marea dramă naională din vara lui 1940 - cedarea pe rând a provinciilor istorice - este ignorată.
În schimb aflăm de activitatea naţionalistă a seminaristului Valeriu Anania în... Banatul sârbesc în care pătrunsese pe căi ilegale în toamna lui 1940. În acelaşi Banat va încerca să ajungă după 23 august 1944, fugind (zice Anania) de frica invaziei sovietice. Dar alte semne de întrebare! Cum putea să absenteze atât de mult de la şcoală, cu atât mai mult cu cât se găsea într-un an terminal? Ori presupunea tânărul Valeriu că activitatea în Frăţiile de Cruce să afla la un nivel mult superior pregătirii şcolare? Şi de ce să fugă în Serbia? Ca să ajungă în braţele lui Tito?
Se citeşte pe nerăsuflate şi episodul grevei studenţeşti de la Cluj, din 1946, în care vedem un Bartolomeu Anania în rol de lider al studenţilor naţionalişti. Ca în filmele cu comunişti, găsim aici un soi de Pistruiatu mai crescut care înşela cu dibăcie agenţii Siguranţei. legat de aceste evenimente, autorul neagă şi acţiunea lui Lucreţiu pătrăşcanu de la Cluj şi rostirea celebrului discurs ("În realitate, la Cluj, nici n'a apucat să vorbească", p. 133). Şi cu toate acestea, între cauzele care au dusîn linie dreaptă spre procesul şi execuţia lui Pătrăşcanu a stat şi discursul a cărui existenţă e negată de Anania. Întraga acţiune de la Cluj (prin urmare şi rolul lui Bartolomeu Anania) apare şi mai ciudată dacă avem în vedere ancheta Securităţii legată de dosarul Pătrăşcanu, una din cele mai vaste (dacă nu cea mai vastă) din tot lagărul socialist - a se vedea cartea Laviniei Betea despre subiect - şi în care tocmai un personaj cheie îl aflăm ignorat total de unealta Partidului. ori poate rolul său (al lui Bartolomeu Anania) o fi fost cu totul altul iar Securitatea nu avea acceptul să-şi bagemustaţaunde nu o privea? Întreb şi eu!
joi, 8 noiembrie 2012
Avem un impostor. Dar cum ne apărăm de deontologi?
Unul dintre personajele ivite în ultima vreme ultima vreme şi care ne irită privirea prin promovarea sa insistentă (şi evident neinteresată - curu') este şi un anume domn Mihail Neamţu, autor de Manuale ale detaşamentelor de asalt, sau cam aşa ceva.
Mai deunăzi o acţiune de-a domniei sale (sau camaraderiai, ori tovărăşiei - naiba ştie cum să i te mai adressezi) a provocat reacţii - evident neinteresate - în presă (care îl promovează insistent, evident neinteresat).
Acest domn (sau tovarăş, sau camarad, naiba ştie cum să-l numesc) în discursul de la lansarea în cursa spre deputăţie s-a apucat de recitat în faţa audienţei formate din ARDenţi partizani (sau tovarăşi? sau camarazi?) ai ARD. Cum aceştia ARDeau de dorinţa de a se cultiva, de a se culturaliza, acest domn (sau tovarăş, sau camarad) Neamţu s-a apucat să le recite. De fapt, să le citească. Dintr-o poezie scrisă de Radu Demetrescu Gyr. Din "Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane". Ca un îndemn la luptă... electorală!!!
Adică acest domn (tovarăş? camarad?) a instrumentalizat numele lui Radu Gyr, folosindu-i opera poetică în atingerea unui scop personal, în dezacord flagrant cu sensul conţinut de lucrare. Vorba lui Eminescu:
"O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii." (Scrisoarea III)
Hei! Dar lucrurile nu se opresc aici! În acţiune a intrat şi "poliţia morală a naţiunii". Tembeliziunile patriei, pavăza vieţii curate şi neîntinate a Patriei. Cică asta ar fi "propagandă legionară"! Cică se jigneşte astfel memoria evreilor (Tapalagă dixit). Că doară nu or fi nebuni să se pună rău cu patronii perciunaţi ai trusturilor media de care aparţin. Aşa că mai bine dau la public nişte inflamări. Hilară este reacţia tocmai a organelor băşiste, precum HotNews-ul lui Tapalabă - un zevzec despre care am mai scris, ori ale gazetuţei lui Băcanu - "România Liberă" fiind în presa română acea struţo-cămilă unde agenţi de influenţă britanici scriu sub comanda unui (fost?) agent KGB.
Nu au pierdut toţi aceştia să ne reamintească şi de "gafele" cică ale lui Şova şi ale lui Corneliu Vadim Tudor - nişte negaţionişti ticăloşi care nu vor şi nu vor să recunoască în ruptul capului că românii sunt nişte criminali şi nişte şovini. Pentru că ăsta este scopul: crearea unui sentiment de vinovăţie în rândul românilor penstru nişte fapte care... nu există. Dar pentru care se vor cere - la momentul oportun - nişte despăgubiri FINANCIARE consistente. Că doară se ştie ce este pe placul boborului ales, ăla blond, cu ochi albaştri şi vorbind germana cu accent de Volga.
Treaba cu acest Neamţu este că avem de-a face cu un mic agitat cu pofte mari de arivist. Şi care reuşeşte să dea cu mucii-n fasole cu brio. Ca în cazul morţii lui Michael Jackson când nici nu fusese înmormântat cântăreţul bine că măreţul "teolog" (unde o fi făcut Teologia e un mister) îl şi umplea de flegme "intelectuale". Că aşa e moda prin mediile pleşuviste (a se vedea şi ceea ce au făcut zbuciumaţii de acest tip la moartea lui Adrian Păunescu). Dar mie mai dubioşi îmi par persoanele care scuipă azi ce au pupat ieri. Apoi iar pupă... Şi iar scuipă... Sau poate a acţionat şi el la "orden"? Că tot este la ordinea zilei "lista coloneilor"... Unii spun că în cazul lui Neamţu răsucirile de genul acesta au atins penibilul, dacă relatarea pe care o puteţi citi aici este adevărată.
Are şi o parte bună toată tărăşenia. Ies la iveală, prin reacţiile pe care le au, toate personajele care încearcă să insufle în societatea românească idei dizolvante, antinaţionale şi antiromâneşti. ies în evidenţă TRUSTURILE DE PRESĂ care ne inoculează numai şi numai otravă spirituală şi minciuni abjecte. Şi să nu se creadă că se găsesc doar într-o anumită direcţie. Ăştia joacă pervers. Au infiltraţi oameni în toate direcţiile. Fără a mai vorbi de provocatori.
Doar maestrul Tudor Gheorghe e deasupra oricărei bănuieli. El şi cântecul său:
Mai deunăzi o acţiune de-a domniei sale (sau camaraderiai, ori tovărăşiei - naiba ştie cum să i te mai adressezi) a provocat reacţii - evident neinteresate - în presă (care îl promovează insistent, evident neinteresat).
Acest domn (sau tovarăş, sau camarad, naiba ştie cum să-l numesc) în discursul de la lansarea în cursa spre deputăţie s-a apucat de recitat în faţa audienţei formate din ARDenţi partizani (sau tovarăşi? sau camarazi?) ai ARD. Cum aceştia ARDeau de dorinţa de a se cultiva, de a se culturaliza, acest domn (sau tovarăş, sau camarad) Neamţu s-a apucat să le recite. De fapt, să le citească. Dintr-o poezie scrisă de Radu Demetrescu Gyr. Din "Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane". Ca un îndemn la luptă... electorală!!!
Adică acest domn (tovarăş? camarad?) a instrumentalizat numele lui Radu Gyr, folosindu-i opera poetică în atingerea unui scop personal, în dezacord flagrant cu sensul conţinut de lucrare. Vorba lui Eminescu:
"O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţi,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii." (Scrisoarea III)
Hei! Dar lucrurile nu se opresc aici! În acţiune a intrat şi "poliţia morală a naţiunii". Tembeliziunile patriei, pavăza vieţii curate şi neîntinate a Patriei. Cică asta ar fi "propagandă legionară"! Cică se jigneşte astfel memoria evreilor (Tapalagă dixit). Că doară nu or fi nebuni să se pună rău cu patronii perciunaţi ai trusturilor media de care aparţin. Aşa că mai bine dau la public nişte inflamări. Hilară este reacţia tocmai a organelor băşiste, precum HotNews-ul lui Tapalabă - un zevzec despre care am mai scris, ori ale gazetuţei lui Băcanu - "România Liberă" fiind în presa română acea struţo-cămilă unde agenţi de influenţă britanici scriu sub comanda unui (fost?) agent KGB.
Nu au pierdut toţi aceştia să ne reamintească şi de "gafele" cică ale lui Şova şi ale lui Corneliu Vadim Tudor - nişte negaţionişti ticăloşi care nu vor şi nu vor să recunoască în ruptul capului că românii sunt nişte criminali şi nişte şovini. Pentru că ăsta este scopul: crearea unui sentiment de vinovăţie în rândul românilor penstru nişte fapte care... nu există. Dar pentru care se vor cere - la momentul oportun - nişte despăgubiri FINANCIARE consistente. Că doară se ştie ce este pe placul boborului ales, ăla blond, cu ochi albaştri şi vorbind germana cu accent de Volga.
Treaba cu acest Neamţu este că avem de-a face cu un mic agitat cu pofte mari de arivist. Şi care reuşeşte să dea cu mucii-n fasole cu brio. Ca în cazul morţii lui Michael Jackson când nici nu fusese înmormântat cântăreţul bine că măreţul "teolog" (unde o fi făcut Teologia e un mister) îl şi umplea de flegme "intelectuale". Că aşa e moda prin mediile pleşuviste (a se vedea şi ceea ce au făcut zbuciumaţii de acest tip la moartea lui Adrian Păunescu). Dar mie mai dubioşi îmi par persoanele care scuipă azi ce au pupat ieri. Apoi iar pupă... Şi iar scuipă... Sau poate a acţionat şi el la "orden"? Că tot este la ordinea zilei "lista coloneilor"... Unii spun că în cazul lui Neamţu răsucirile de genul acesta au atins penibilul, dacă relatarea pe care o puteţi citi aici este adevărată.
Are şi o parte bună toată tărăşenia. Ies la iveală, prin reacţiile pe care le au, toate personajele care încearcă să insufle în societatea românească idei dizolvante, antinaţionale şi antiromâneşti. ies în evidenţă TRUSTURILE DE PRESĂ care ne inoculează numai şi numai otravă spirituală şi minciuni abjecte. Şi să nu se creadă că se găsesc doar într-o anumită direcţie. Ăştia joacă pervers. Au infiltraţi oameni în toate direcţiile. Fără a mai vorbi de provocatori.
Doar maestrul Tudor Gheorghe e deasupra oricărei bănuieli. El şi cântecul său:
marți, 15 noiembrie 2011
Corneliu Mănescu în dialog cu Lavinia Betea ( partea I )
Comunişti şi legionari (p. 456 – 457)
C.M. : ...Veneam după un stagiu ceva mai lung la "Uniunea Patrioţilor", la Judeţeana de Partid Ilfov, unde prim-secretar fusese Andrei Pătraşcu.
L.B. : Andrei Pătraşcu cel care-l împuşcase din greşeală pe Gheorghe Apostol la fabrica "Malaxa", în 1945, în încăierările generate de înfiinţarea sindicatului muncitoresc unit, patronat de comunişti ?
C.M. : L-a împuşcat pe Apostol din greşeală ?... Nu din greşeală îl împuşcase.
L.B. : Eu am asupra evenimentelor şi protagoniştilor o cunoaştere livrescă. Am citit în colecţia ziarului Scânteia cum Gheorghe Apostol, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, a fost împuşcat de legionari cu prilejul unei vizite ce-o făcuse la uzinele "Malaxa" pentru a-i organiza pe muncitori. În urma incidentului a fost spitalizat şi operat de medici sovietici. Am citit, de asemenea, stenograma discuţiilor purtate cu Teohari Georgescu de comisia de anchetă din 1968, unde fostul ministru de Interne afirmă că Apostol a fost împuşcat "din greşeală" de Pătraşcu. În relatarea ce-o face asupra cazului, Gheorghe Apostol nu scrie că Pătraşcu fusese legionar. Insistă asupra faptului că, pentru a muşamaliza cazul, Pătraşcu a fost trimis în Valea Jiului de către Ana Pauker. Abia în 1952, după sancţionarea , Pătraşcu a fost anchetat şi condamnat la trei ani închisoare pentru tentativă de omor asupra lui Gheorghe Apostol.
C.M. : Înainte de a intra în Partidul Comunist, Andrei Pătraşcu fusese legionar. S-a putut înscrie în partidul comunist datorită unor hotărâri luate de Ana Pauker şi colaboratorii ei din acea vreme, printe care şi Teohari Georgescu. Pătraşcu, cu trecutul lui, a făcut repede carieră, funcţia de prim-secretar al Judeţenei de partid Ilfov, în componenţa căreia intra şi organizaţia de partid Bucureşti, fiind una important. După împuşcarea lui Apostol, funcţia a fost dată, mi se pare, lui Miron Constantinescu. Apostol fusese împuşcat ca urmare a faptului că se dusese la "Malaxa" încercând să salveze situaţia. S-a ales cu o împuşcătură de pistol din partea lui Pătraşcu. Puterea comunistă instalată la repezeală în fabrică, la nivelul sindicatelor, fusese dată peste cap de legionari. După dispoziţia personală a Anei Pauker, care se ocupa de primirile în partid, mulţi legionari au fost făcuţi comunişti peste noapte, de unde nu cu multă vreme în urmă fuseseră duşmanii cei mai înverşunaţi ai lor. Foarte tulburi au fost vremurile acelea şi pentru omul de rând, şi pentru cel implicat în politică
Casa Centrală a Armatei şi artiştii (p. 458)
L.B. : Ce era Casa centrală a Armatei ?
C.M. : Eu pot s-o asemuiesc cu o comoară îngropată. Era un loc cu posibilităţi culturale de dezvioltare extraordinare ! Am stat acolo un an de zile şi am fost uimit de potenţialul artistic al CCA. Pot spune şi că în acel timp CCA a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre, dintre care unul este Teatrul "Nottara" de astăzi, care se numea pe atunci Teatrul Armatei. Acolo a jucat Iancovescu, acolos se ataşaseră Vraca – un mare artist şi un om fermecător – şi Mihai Popescu, şi Calboreanu. Cei mai mari actori din România trăgeau la Armată.
L.B. : De ce ?
C. M. : Pentru că era un loc mai sigur. Teatrul Armatei concura în acea vreme Naţionalul. Era cam ceea ce este azi Teatrul "Bulandra". Însăşi Lucia Sturdza-Bulandra a jucat la Teatrul Armatei. Îmi amintesc de mari actori ca Nineta Gusti, Ileana Predescu… Erau regizori ca Finţi şi Vlad Mugur. La CCA mai era un teatru de revistă ce-şi avea sediul pe strada Uranus. Şi Ansamblul Armatei…
L.B. : De nebănuit această posibilitate a trecerii unor mari artişti sub egida Armatei într-un timp când cultura şi arta românească erau branşate la comandamentele realismului socialist !
C.M. : Acolo a reînviat şi opereta, care, după 23 august, fusese azvârlită ca artă decadentă, burgheză, uşoară. Sufletul ei era Sică Alexandrescu. [...] A adus pe scena Armatei, care nu părea adecvată unor asemenea spectacole, mari valori cum ar fi baritonul Ştefănescu-Goangă, a cărui voce părea a fi de neegalat, Sily Popescu, Tasian... La Armată s-au afirmat comicii celebri Mircea Crişan, Radu Zaharescu... Şi alţii, şi alţii... După 23 august, genurile şi artiştii aceştia zăceau de o parte şi aşteptau să fie scoşi la lumina scenei. [...] În Ansamblul Armatei funcţiona un cor extraordinar. În acest cor a cântat Elena Cernei, Irina Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu... În acest cor era floarea cântăreţilor bisericeşti.
Despre SOVROM-uri (p. 479)
L.B. : Sovieticii au transformat ţările în care şi-au instaurat regimul mai întâi cu armatele, apoi cu ajutorul unor mecanisme economice şi abia în cele din urmă şi-au impus regimul politic. Mecanismele economice prin care s-au infiltrat în economia României şi a celorlalte state-satelit au decurs din înţelegerile între Puterile Aliate.
C.M. : Da, la Conferinţa de la Potsdam, Marea Britanie şi America au renunţat, în favoarea URSS, la drepturile lor la reparaţii asupra bunurilor germane şi italiene din Europa Centrală şi Orientală. Astfel s-au constituit sovromurile, întreprinderi mixte sovieto-române sau sovieto-bulgare. În ele, 50% era partea sovietică constituită din aceste prăzi de război ale învingătorilor. Au mai adăugat şi firmele franceze sau belgiene de pe teritoriile acestor ţări ce fuseseră confiscate în timpul războiului de germani, au trimis consilieri şi specialişti sovietici, uneori ceva tehnologie. De cealaltă parte era proprietatea naţiunii respective – solul, subsolul, forţa de muncă, mijloacele financiare. Astfel, Uniunea Sovietică a ajuns cel mai mare proprietar din România, Ungaria sau Bulgaria, deoarece aceste sovromuri au înghiţit ramurile economice principale. Şi-atunci normal ar fi să te întrebi ce fel de relaţii externe poţi avea ca ţară când, de fapt, nu poţi avea o libertate economică de mişcare ? Despre aceste lucruri nu s-a putut vorbi decât după moartea lui Stalin, când s-a semnat un acord sovieto-român privind vânzarea şi predarea către România a cotei de participare sovietice din sovromuri.
Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.
C.M. : ...Veneam după un stagiu ceva mai lung la "Uniunea Patrioţilor"
L.B. : Andrei Pătraşcu cel care-l împuşcase din greşeală pe Gheorghe Apostol la fabrica "Malaxa"
C.M. : L-a împuşcat pe Apostol din greşeală ?... Nu din greşeală îl împuşcase.
L.B. : Eu am asupra evenimentelor şi protagoniştilor o cunoaştere livrescă. Am citit în colecţia ziarului Scânteia cum Gheorghe Apostol, preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii, a fost împuşcat de legionari cu prilejul unei vizite ce-o făcuse la uzinele "Malaxa"
C.M. : Înainte de a intra în Partidul Comunist, Andrei Pătraşcu fusese legionar. S-a putut înscrie în partidul comunist datorită unor hotărâri luate de Ana Pauker şi colaboratorii ei din acea vreme, printe care şi Teohari Georgescu. Pătraşcu, cu trecutul lui, a făcut repede carieră, funcţia de prim-secretar al Judeţenei de partid Ilfov, în componenţa căreia intra şi organizaţia de partid Bucureşti, fiind una important. După împuşcarea lui Apostol, funcţia a fost dată, mi se pare, lui Miron Constantinescu. Apostol fusese împuşcat ca urmare a faptului că se dusese la "Malaxa"
Casa Centrală a Armatei şi artiştii (p. 458)
L.B. : Ce era Casa centrală a Armatei ?
C.M. : Eu pot s-o asemuiesc cu o comoară îngropată. Era un loc cu posibilităţi culturale de dezvioltare extraordinare ! Am stat acolo un an de zile şi am fost uimit de potenţialul artistic al CCA. Pot spune şi că în acel timp CCA a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre, dintre care unul este Teatrul "Nottara"
L.B. : De ce ?
C. M. : Pentru că era un loc mai sigur. Teatrul Armatei concura în acea vreme Naţionalul. Era cam ceea ce este azi Teatrul "Bulandra"
L.B. : De nebănuit această posibilitate a trecerii unor mari artişti sub egida Armatei într-un timp când cultura şi arta românească erau branşate la comandamentele realismului socialist !
C.M. : Acolo a reînviat şi opereta, care, după 23 august, fusese azvârlită ca artă decadentă, burgheză, uşoară. Sufletul ei era Sică Alexandrescu. [...] A adus pe scena Armatei, care nu părea adecvată unor asemenea spectacole, mari valori cum ar fi baritonul Ştefănescu-Goangă, a cărui voce părea a fi de neegalat, Sily Popescu, Tasian... La Armată s-au afirmat comicii celebri Mircea Crişan, Radu Zaharescu... Şi alţii, şi alţii... După 23 august, genurile şi artiştii aceştia zăceau de o parte şi aşteptau să fie scoşi la lumina scenei. [...] În Ansamblul Armatei funcţiona un cor extraordinar. În acest cor a cântat Elena Cernei, Irina Buciuceanu, sora actriţei Tamara Buciuceanu... În acest cor era floarea cântăreţilor bisericeşti.
Despre SOVROM-uri (p. 479)
L.B. : Sovieticii au transformat ţările în care şi-au instaurat regimul mai întâi cu armatele, apoi cu ajutorul unor mecanisme economice şi abia în cele din urmă şi-au impus regimul politic. Mecanismele economice prin care s-au infiltrat în economia României şi a celorlalte state-satelit au decurs din înţelegerile între Puterile Aliate.
C.M. : Da, la Conferinţa de la Potsdam, Marea Britanie şi America au renunţat, în favoarea URSS, la drepturile lor la reparaţii asupra bunurilor germane şi italiene din Europa Centrală şi Orientală. Astfel s-au constituit sovromurile, întreprinderi mixte sovieto-române sau sovieto-bulgare. În ele, 50% era partea sovietică constituită din aceste prăzi de război ale învingătorilor. Au mai adăugat şi firmele franceze sau belgiene de pe teritoriile acestor ţări ce fuseseră confiscate în timpul războiului de germani, au trimis consilieri şi specialişti sovietici, uneori ceva tehnologie. De cealaltă parte era proprietatea naţiunii respective – solul, subsolul, forţa de muncă, mijloacele financiare. Astfel, Uniunea Sovietică a ajuns cel mai mare proprietar din România, Ungaria sau Bulgaria, deoarece aceste sovromuri au înghiţit ramurile economice principale. Şi-atunci normal ar fi să te întrebi ce fel de relaţii externe poţi avea ca ţară când, de fapt, nu poţi avea o libertate economică de mişcare ? Despre aceste lucruri nu s-a putut vorbi decât după moartea lui Stalin, când s-a semnat un acord sovieto-român privind vânzarea şi predarea către România a cotei de participare sovietice din sovromuri.
Lavinia Betea, Convorbiri neterminate cu Corneliu Mănescu, în volumul Partea lor de adevăr, Editura Compania, Bucureşti, 2008.
sâmbătă, 26 martie 2011
Când e profitabilă apartenenţa la Legiune? Două episoade paralele
Când e profitabilă apartenenţa la Legiune? Păi, aşa cum se poate bănui, o apartenenţă pe aici, pe la noi, este profitabilă atunci când iese ceva... când se concretizează în ceva... când, dacă nu curge, măcar pică... Un pic, acolo... Dacă iese chiar ceva mai mult nu este rău deloc. Nu e lucrativă asocierea în acel moment? E! Păi ce interes să-ţi mai legi persoana de vechiul port!
Pot afirma asta! Am văzut-o cu proprii ochi. Se aplică peste tot la noi. Indiferent de societate, stare socială, mişcare politică. Chiar şi la legionari.
Am tot amânat să povestesc ceea ce voi scrie în continuare. Chiar dacă aveam şi dezlegare de a vorbi. Totuşi, nu voi da direct numele persoanelor la al căror nefericit eveniment din viaţă am fost prezent şi care m-a făcut să pun în paralel modul de comportare al celor vii. Voi da iniţialele. Atât! FB şi IM. Este suficient. Cei care-şi vor da osteneala vor găsi ei înşişi persoanele despre care fac referire. De asemenea este şi o formă de respect faţă de familiile acelor doi. Care au fost (şi sunt) foarte OK, foarte normale, la locul lor.
Prin îndatoririle profesionale pe care le-am avut am participat la două înmormântări. Amândouă, ca un făcut, în acelaş an: 2000. Dumnezeu rânduise poate astfel şi mi-a dat, cred, posibilitatea să văd diferenţele.
A fost mai întâi înmormântarea lui FB. Legionar de frunte, trăise în exil şi, la câţiva ani după Revoluţie, se reîntorsese în ţară unde spijinise activitatea unei edituri ce publica materiale de-ale mişcării respective. Să sublinieze acestlucru prezenţa unor anumite fonduri pla care avea acces? Adică era un influent personaj pe partea financiară a Mişcării? Cert este că la respectiva înmormântare am văzut pentru prima oară spectacolul organizat de mult mai tinerii "camarazi". Gardă de onoare la catafalc. Băieţi ca brazii. Costume naţionale. La punerea în mormânt mi-a fost dat să aud şi Cântecul legionarilor căzuţi unde la versurile:
"Ca o lacrimã de sânge,
A cãzut o stea"
braţele drepte ale vajnicilor băieţi verzi s-au ridicat spre cer. Spectacol? Circ? Repet: nu familia respectivului comandase aşa ceva. De altfel, la parastasul ce a urmat am cunoscut doi veritabili legionari (nu paţachine cu aer de operetă), camarazi de cuib cu răposatul, amândoi actori, unul dintre ei Cornel Vulpe (Dumnezeu să-l odihnească şi pe el) iar celălalt... Îmi pare rău, i-am uitat numele. Ca o paranteză: nu s-au sfiit să ironizeze în discuţii pe "marea vedetă" pe care ne-o băga în acea vreme ProTV-ul pe gât, pe cel ce dădea milioane cu "mânuţele alea două". "Ce actor mai este şi ăsta de nu ştie că nu se vorbeşte cu mâna la gură?"
Dar să revin. Peste câteva luni am avut iarăşi ocazia să particip la înmormântarea altei persoane din cercurile legionare. Nu numai ocazia, ci şi onoarea. Răposata, IM, fusese soţia soţia lui IM şi sora lui CC. După o viaţă zbuciumată, trecută şi prin închisorile comuniste, la sfârşitul vieţii locuia într-un apartament ca oricare altul din Bucureşti. Prin urmare nu se putea vorbi de o existenţă de lux, de evenntuale stipendii pentru diverse comitete ori altceva de acest fel. Aşa că prin urmare (altfel nu pot explica) tot acel cortegiu pitoresc despre care am pomenit mai sus a strălucit prin... absenţă. Camarazi mai în vârstă erau prezenţi. Prieteni de familie precum Ion Coja, la fel. Dar asta nu erau de folos pentru... a coborî de la etajul 5-6 al blocului sicriul în care se afla trupul. Bieţii bătrâni nu mai aveau vigoarea tinereţii. Aşa că s-a apelat pentru coborîrea sicriului la... muncitorii ce lucrau la consolidarea bisericii. Iar eu am avut onoarea de a-i duce crucea.
Tineri -ioc, costume naţionale - ioc, priveghere - ioc. Iar la cimitir (acelaşi!): nici cântec al celor căzuţi, nici stea la care să-şi arunce mâinile. Dar în schimb: securişti. Deghizaţi. Provocatori. Obraznici. Nu trebuia cine ştie ce şcoală ca să-ţi dai seama ce hram poartă. Unul din soiul ăsta - cu mutră rudimentară, a făcut tot ce-a fost în stare pentru a se introduce în maşina în care se afla fiica răposatei - GM - unde, fără nici un respect faţă de durerea acesteia, fără nici o mustrare, tot încerca să zgândăre, să tragă de limbă. Degeaba încerca GM să-l potolească, să-l liniştească pe energumen. Acela avea o misiune clară. Şi, dacă nu ar fi fost pus la punct de către preot, cred că avea tupeul să se autoinvite şi în apartamentul unde urma să fie parastasul.
Ce să înţeleg din cele două "comedii umane"? Ce aş putea înţelege? Doar că pe meleagurile astea, în vremurile de astăzi sunt mulţi breji dar puţină onoare. Şi mulţi care se avântă la plăcinte. Iar cei ce se avântă îmi produc scârbă. Sunt acei ce scuipă astăzi acolo unde ieri pupau cu foc. Fără principii, fără coloană, mânaţi doar de interese de moment şi de partizanatul pe car-l oferă doar profitul.
Pot afirma asta! Am văzut-o cu proprii ochi. Se aplică peste tot la noi. Indiferent de societate, stare socială, mişcare politică. Chiar şi la legionari.
Am tot amânat să povestesc ceea ce voi scrie în continuare. Chiar dacă aveam şi dezlegare de a vorbi. Totuşi, nu voi da direct numele persoanelor la al căror nefericit eveniment din viaţă am fost prezent şi care m-a făcut să pun în paralel modul de comportare al celor vii. Voi da iniţialele. Atât! FB şi IM. Este suficient. Cei care-şi vor da osteneala vor găsi ei înşişi persoanele despre care fac referire. De asemenea este şi o formă de respect faţă de familiile acelor doi. Care au fost (şi sunt) foarte OK, foarte normale, la locul lor.
Prin îndatoririle profesionale pe care le-am avut am participat la două înmormântări. Amândouă, ca un făcut, în acelaş an: 2000. Dumnezeu rânduise poate astfel şi mi-a dat, cred, posibilitatea să văd diferenţele.
A fost mai întâi înmormântarea lui FB. Legionar de frunte, trăise în exil şi, la câţiva ani după Revoluţie, se reîntorsese în ţară unde spijinise activitatea unei edituri ce publica materiale de-ale mişcării respective. Să sublinieze acestlucru prezenţa unor anumite fonduri pla care avea acces? Adică era un influent personaj pe partea financiară a Mişcării? Cert este că la respectiva înmormântare am văzut pentru prima oară spectacolul organizat de mult mai tinerii "camarazi". Gardă de onoare la catafalc. Băieţi ca brazii. Costume naţionale. La punerea în mormânt mi-a fost dat să aud şi Cântecul legionarilor căzuţi unde la versurile:
"Ca o lacrimã de sânge,
A cãzut o stea"
braţele drepte ale vajnicilor băieţi verzi s-au ridicat spre cer. Spectacol? Circ? Repet: nu familia respectivului comandase aşa ceva. De altfel, la parastasul ce a urmat am cunoscut doi veritabili legionari (nu paţachine cu aer de operetă), camarazi de cuib cu răposatul, amândoi actori, unul dintre ei Cornel Vulpe (Dumnezeu să-l odihnească şi pe el) iar celălalt... Îmi pare rău, i-am uitat numele. Ca o paranteză: nu s-au sfiit să ironizeze în discuţii pe "marea vedetă" pe care ne-o băga în acea vreme ProTV-ul pe gât, pe cel ce dădea milioane cu "mânuţele alea două". "Ce actor mai este şi ăsta de nu ştie că nu se vorbeşte cu mâna la gură?"
Dar să revin. Peste câteva luni am avut iarăşi ocazia să particip la înmormântarea altei persoane din cercurile legionare. Nu numai ocazia, ci şi onoarea. Răposata, IM, fusese soţia soţia lui IM şi sora lui CC. După o viaţă zbuciumată, trecută şi prin închisorile comuniste, la sfârşitul vieţii locuia într-un apartament ca oricare altul din Bucureşti. Prin urmare nu se putea vorbi de o existenţă de lux, de evenntuale stipendii pentru diverse comitete ori altceva de acest fel. Aşa că prin urmare (altfel nu pot explica) tot acel cortegiu pitoresc despre care am pomenit mai sus a strălucit prin... absenţă. Camarazi mai în vârstă erau prezenţi. Prieteni de familie precum Ion Coja, la fel. Dar asta nu erau de folos pentru... a coborî de la etajul 5-6 al blocului sicriul în care se afla trupul. Bieţii bătrâni nu mai aveau vigoarea tinereţii. Aşa că s-a apelat pentru coborîrea sicriului la... muncitorii ce lucrau la consolidarea bisericii. Iar eu am avut onoarea de a-i duce crucea.
Tineri -ioc, costume naţionale - ioc, priveghere - ioc. Iar la cimitir (acelaşi!): nici cântec al celor căzuţi, nici stea la care să-şi arunce mâinile. Dar în schimb: securişti. Deghizaţi. Provocatori. Obraznici. Nu trebuia cine ştie ce şcoală ca să-ţi dai seama ce hram poartă. Unul din soiul ăsta - cu mutră rudimentară, a făcut tot ce-a fost în stare pentru a se introduce în maşina în care se afla fiica răposatei - GM - unde, fără nici un respect faţă de durerea acesteia, fără nici o mustrare, tot încerca să zgândăre, să tragă de limbă. Degeaba încerca GM să-l potolească, să-l liniştească pe energumen. Acela avea o misiune clară. Şi, dacă nu ar fi fost pus la punct de către preot, cred că avea tupeul să se autoinvite şi în apartamentul unde urma să fie parastasul.
Ce să înţeleg din cele două "comedii umane"? Ce aş putea înţelege? Doar că pe meleagurile astea, în vremurile de astăzi sunt mulţi breji dar puţină onoare. Şi mulţi care se avântă la plăcinte. Iar cei ce se avântă îmi produc scârbă. Sunt acei ce scuipă astăzi acolo unde ieri pupau cu foc. Fără principii, fără coloană, mânaţi doar de interese de moment şi de partizanatul pe car-l oferă doar profitul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)