Mr Saxobeat - între parodiere şi cover

Hitul Alexandrei Stan la care am făcut referire şi acum mai bine de un an a ajuns iată şi la faza în care este reluat, prelucrat, imitat şi - pentru că numai succesele se pot bucura de asta - parodiat. Mai jos am adunat versiuni diverse găsite pe Youtube şi care, sper, vă vor amuza sau distra.

Hitler recunoaşte că îi place Mr Saxobeat şi pentru a vă convinge citiţi dialogurile în engleză:




Din Germania: Vollalarm



Din Israel versiunea ebraică Game On



Din republica Dominicană: Omega



Belarus: Irina Krepchuk cu un cover la pian



Islanda: Kage and Sædís



Rusia: Lena Katina (roşcata de la taTu)



Serbia: Bend Ane Stajdohar



Şi tot Serbia: Loco Band



Italia: parodia "Ostia Beach"



Şi tot Italia: Fiorello şi Elisa, dar de la minutul 7.45



Germania: cu parodia celor de la Die Aussenseiter



SUA (Wisconsin): Madilyn Bailey



Malaezia: Tasha Manshahar & Syed Shamim



SUA (Los Angeles): versiunea la saxofon a lui Brian



Germania: Ceat Beat la toate instrumentele



SUA (New York): Natascha Bessez



Armenia: Iveta Mukuchyan



SUA: Selena Gomez



Şi pentru a pune cireaşa pe tort, starurilor masculine preferate li se pune rapid eticheta de Mr Saxobeat şi li se face cîte un clupuleţ de genul celui de mai jos. Cred că ştiţi ce hit acoperă partea sonoră.

Prima sovietizare: încercarea de acaparare a Principatelor române de către ruşi dintre 1827 şi 1848 descrisă de Ion Ghica (X)

1841

De retour à Bucarest vers la fin de l’hiver, il [Bibesco] trouve Manuel Baliano sortant d’un exil de quelques jours où le Prince l’avait envoyé pour s’être permis dans la Chambre quelques observations sur les comptes de la milice. Il avait dit que dans la cavalerie il n’y avait pas le nombre de chevaux qui figurent dans les cadres. Bibesco per­suade à Baliano que le seul moyen de se venger du prince Ghica était de proposer la naturalisation du général Kissileff, car alors la Russie sûre de le faire élire Prince n’aurait plus à craindre de voir élire quelqu’un d’hostile à ses vues et à sa politique et abandon­nerait Baliano plus vindicatif que mauvais Valaque. Le Prince décon­certé fait faire une petite opposition par quelques uns de ses fidèles. Mais personne n’a le courage ni de parler ouvertement, ni de voter contre. La proposition de naturalisation avec le grade de Bano et une terre de quarante mille ducats est votée à l’unanimité. Le Prince menacé dans sa position s’appuie du consul d’Autriche, Timoni, et obtient du prince Metternik l’assurance que l'Autriche le soutiendrait auprès de la Porte dans le cas où la Russie chercherait à le renverser. Le Prince se croyant fort de cette assurance ne veut plus écouter les conseils du consul de Russie. Il veut gouverner sans la participation de Mr. Daskoff. Il fait de Billecoq et de Timoni sa société et refuse à revenir, comme par le passé, par la décision des procès, à la représen­tation du Consulat de Russie. Un refroidissement très marqué existe dans les relations du Prince et de Daskoff.

Les frères Bibesco et Stirbey profitent de l’occasion pour entraîner le consul de Russie de leur côté et s’appuient de son influence pour les élections générales qui se préparent pour le mois d’octobre 1841.

Après neuf mois d’instruction de l’affaire Mitica Philippesco et accusés, une cour ad-hoc est instituée. Elle se compose du Divan Suprême et du Divan Criminel réunis. Les membres de ces Divans sont:

Pour le Divan Suprême: Georges Phillippesco, président; Théodore Vacaresco, membre, Stefan Balatschano, membre, Michel Racovitza, membre, Nicolas Soutzo, membre.

Pour le Divan Criminel: Argyropoulos, président; Georges Vacaresco, membre, Jean Golesco, membre, Alexandre Floresco, membre, Mathieu Greciano, membre.

Le colonel Golesco est chargé de remplir auprès de cette Cour les fonctions de procureur extraordinaire. Après plusieures séances de débats et un plaidoyer chalereux de ce procureur ad-hoc qui demande la tête des accusés afin dit-il que le Prince puisse exercer sa clémence, les accusés sont presque tous déclarés coupables de haute trahison et condamnés.

Dès la deuxième séance, Georges Philippesco, le président de cette Cour, s’était déclaré incompétent; l’un des accusés - Mitica Philippesco - était son neveu. Il n’est point remplacé.

La sentence n’est pas moins mise à exécution dans toute sa rigueur, mais singulière justice, l’un des principaux accusés, le Français Vaillant - à la suite d’une note du Consulat de France, par laquelle Mr. Billecoq demande au gouvernement de lui faire connaître la culpabilité de son sujet ou de le faire mettre en liberté - est immédiatement libéré. Mitica Philippesco déclaré le chef de la conspiration est condamné à dix ans d’exil dans le couvent de Snagov, tandis que ses coaccusés: Telegesco, Sotir, Marin et quelques autres sont condamnés aux travaux des mines de sel à perpétuité. Cette sentence est rendue dans le courant du mois de mai.

Le Consulat de Russie, pour se rendre populaire, s’apitoie sur le sort de ces malheureux; il est affable et consolant pour les amis et les parents des condamnés, qui vont reclamer son intervention; tout en ne faisant aucune démarche, il critique hautement le Prince et les juges.

Dès ce moment, c’est à qui serait le plus populaire du Prince ou du consul de Russie. Le Prince se décide à protéger les paysans contre les propriétaires. Jean Rosetty ayant une terre qu’il vend par petits lots à des paysans, quelques boyards poussent les hauts cris et réclament contre les paysans de leurs terres qui vont sur la terre de Jean Rosetti. Le Prince répond à toutes ces réclamations en reconnaissant au paysans le droit de transmutation. Malheureusement il ne fait aucune justice aux paysans qui réclament contre Rosetty qui a abusé de leur bonne foi. Ils ont acheté des stangènes [stânjeni] croyant que c’était le stangène agraire usité en Valachie qui sur un stangène de largeur en a de mille à cinq mille de profondeur; tandis que Rosetty le leur a vendu des stangènes carrés sans leur expliquer.

Le Prince et le consul se haïssent tous les jours davantage. À la nouvelle qu’il y a des mouvements en Bulgarie et que quelques centaines des leurs accourent de la Russie pour aller organiser une insurrection, il expédie l’ordre à Braïla de s’emparer des principaux chefs ou de profiter de la moindre résistance de leur part pour les exter­miner, les autorités de Braïla sc montrent empressées de faire embarquer les Bulgares qui arrivent. Mais ceux-ci ayant fait mine de se défendre et de ne pas vouloir entrer dans les deux barques qu’on leur avait pré­parées en disant qu’elles étaient trop chargées et qu’elles pouvaient chavirer, le chef militaire commande le feu et la plupart restent sur place.

Le consul de Russie forcément compromis dans cette affaire n’ose faire aucune remontrance au Prince; au contraire il cherche à obtenir du Prince la non-mise en accusation de Constantin Soutzo dont la culpabilité ressort de toutes les dépositions. Il y réussit. Néanmoins dès que l’époque des élections arrive, la coalition Georges Philippesco, Alexandre Philippesco, Stirbey, Bibesco el Vellara, forte de l’appui ouvert du Consulat de Russie et de la coopération de l’archevêque, obtient la grande majorité pour leur candidat et dans les provinces et dans la capitale.

Aussitôt réunie, la Chambre nomme une commission pour la rédac­tion d’une adresse au Prince. Bibesco el Vellara en font partie. Cette adresse est votée à une très grande majorité et contient plus de vingt chefs d’accusation contre l’administration. Elle commence en témoignant adroitement au Prince la satisfaction de la Chambre pour l’apaisement des troubles de Braïla; elle lui énumère ensuite les abus commis à l’occasion: de l’alignement des maisons dans les villages; de la construction des maisons communales; de la construction des maisons d’école; des greniers de réserve; pour l’entretien des dorobantzs; le recrutement; la réparation des routes; les dépenses occasionnées dans les villages par les administrateurs; les manœuvres des employés du gouvernement pour obliger les paysans à livrer leurs produits à la moitié et au tiers de leur valeur; la vénalité des places des sous-administrateurs; les abus des municipalités des villes; l’exaction des tribunaux; l’ingérence du gouvernement dans les procès; le désordre dans les finances; l’esprit de désordre dans la milice; l’injustice dans les avancements.

Ce sont les Villara, les Georges et Alexandre Philippesco, les Bibesco, en un mot tous les anciens ministres qui ont inventé, organisé et commis tous ces abus, qui viennent en accuser le Prince. L’occasion est belle et le Prince, tout en ayant eu le tort d’avoir laissé le champ libre à toutes ces exactions, il n’avait pas celui d’en avoir profité et pouvait en toute sécurité ordonner une enquête dont le résultat eut été un coup terrible pour la plupart des signataires de l’adresse. Mais il a la faiblesse de reculer de cette mesure. D’ailleurs ces messieurs jouaient à coup sûr. Le consul de Russie leur avait garanti l’inaction du Prince. En effet il va le trouver et lui promet de le soutenir à St. Petersbourg et à Constantinople s’il se conduit avec modération et s’il cherche à se concilier petit à petit les différents membres de l’Assemblée. Le Prince laisse échapper l’occasion, n’y répond pas. Plus tard il répond à des réclamations de la Chambre sur la mutation des paysans par deux officiers qui sont des modèles de style et du libéralisme et qui resteront comme souvenirs ineffables dans l’esprit des paysans.

L’adresse communiquée aux deux Cours a pour résultat l’envoi de deux commissaires.

Le général Duhamel arrive le premier dans le courant du mois de Juillet et se montre très bien disposé pour le Prince, lui promet son appui; il lui conseille seulement d’éloigner des affaires les trois hommes les plus compromis:

Michel Ghica

Constantin Cantacuzène

et Jean Mano.

Ils sont remplacés par Théodore Vacaresco, Constantin Soutzo et Nicolas Golesco. À la place de Constantin Soutzo au Contrôle on place Campiniano. Le ministère se compose ainsi:

Théodore Vacaresco à l’Intérieur,

Constantin Soutzo à la Postelnicie,

Constantin Ghica spadar,

Michel Cornesco à la Justice,

Heresco à la Vestiarie,

Constantin Balatschano au Culte,

Campineano au Contrôle.

Sous main et par l’entremise de Bibesco et de Villara, le général Duhamel fait signer aux députés des doléances aux deux Cours. Lorsque le papier porte un assez grand nombre de signatures, il part. Bibesco et Stirbey prétextent des voyages et partent presqu’en même temps. Le Prince est prévenu par quelques-uns des députés qui le tiennent au courant de tout ce qui se passe; mais il a des lettres de Vienne qui lui assurent l’appui du prince Metternich, et Schekib Efendi, le commissaire de la Porte, lui promet sa protection à Constantinople. Les boyards de l’opposition parviennent à intéresser ce dernier à leur cause. Quelques semaines après la réception d’un sabre d’honneur envoyé par le Sultan, au moment où le consul d’Autriche lui donnait les meilleures nouvelles de Vienne et de Constantinople de la part du prince Metternich et du comte Sturmer, le médecin Arsaki va trouver le Prince et lui annonce sa destitution. La compagnie des mines de sel: Vellara, Oteteleschano, Arsaki, Germani et C^ie venait de recevoir un courrier de Constantinople par lequel leur correspondant de Constantinople leur annonçait que la somme prescrite avait été comptée à la personne en question, vu que le firman de destitution du prince Ghica avait été signé; le Prince signe une démission et deux jours après lorsqu’il reçoit la nouvelle officielle de son capukéhaja part pour la frontière de Transylvanie et passe à la Tour Rouge.

Le gouvernement reste entre les mains des trois caïmacams pre­scrits par le Règlement: le Grand Vornic, le Logothète de la Justice et le président de la Haute Cour, [à] savoir Georges Philippesco, Théodore Vacaresco et Michel Cornesco.

Cette Caïmacamie n’agit que par Vellara qui lui transmet les volontés de Mr. Daskoff. Elle s’occupe aussitôt de dresser la liste des candidats.

Campineano, le candidat que la Russie redoutait, est écarté. Il n’est pas mis sur la liste, tandis que les deux frères Ştirbey et Bibesco sont admis malgré l’article du Règlement relatif à l’élection du Prince qui exige de tout candidat la condition d’être noble de trois générations, c’est-à-dire qu’il soit pour le moins petit fils de boyard, condition que les deux frères Bibesco et Stirbey ne remplissaient pas.

Sous le prétexte que l’élection ne pourrait être faite assez vite, la Caïmacamie s’est permis de changer le mode de procéder au scrutin, et au lieu de passer successivement tous les candidats au ballotage ainsi que cela est préscrit pas le Règlement, les trente candidats sont partagés en six séries de cinq candidats chacune. On distribue aux électeurs par cinq boules, dont l’une blanche pour chaque série. C’était là une véritable supercherie, car sur trente candidats il n’y en avait qu’une dizaine de sérieux, c’était Georges Philippesco, Alexandre Philippesco, Jean Philippesco, Baliano et les deux Alexandre Ghica, Stefan Balatschano, Michel Cornesco, Constantin Ghica, Stirbey, Bibesco et deux ou trois autres. Or, en plaçant les autres candidats sérieux par deux ou par trois dans une même série et les deux frères Stirbey et Bibesco chacun dans une série séparée ou compagnie de candidats insignifiants, on créait un moyen sûr de leur assurer une majorité au dessus de celle des autres. Ainsi les deux Philippesco, Georges et Alexandre, qui avaient des partisans communs, se sont neutralisés les votes l’un à l’autre.

Mr Daskoff dit le lendemain assez justement que sa femme avait accouché d’un enfant et lui d’un Prince de Valachie.

Le poète Eliad, dès le lendemain il chante le prince Bibesco comme il a chanté tous les dispensateurs de gratifications qu’il a trouvé sur son passage, comme il a chanté avec une égale ardeur Grégoire Ghica, l’Empereur Nicolas, Kissileff, Alexandre Ghica:

Doi Joi se răsboesc si fulgerul jos plumba ...

(Deux Jupiters luttent et la foudre touche...)

Il prodigue ses éloges et admiration [pour] Bibesco. Il écrit dans son Curieru Romanescu des éloges pompeux pour tous les discours vides de sens et ampoulés du Prince qui ne respirent qu’orgueil, vanité et allusions insultantes pour son prédécesseur.

Un autre poète familier, Aristias, écrit des Stances épiques à la Homer que le Prince paye fort généreusement malgré le rire qu’elles suscitent à la lecture, il y est traité de Phébus, d’Apolon, de Daphné.

Tu Feb, Apolon ager, Daphné argintar etc...

(Toi Phèbe, Apolon fort, Daphné à l'arc d’argent...)

Cornelia Bodea, Faţa secretă a mişcării prepaşoptiste române – Unitatea naţională, Editura Academiei române şi Editura Nestor, Bucureşti, 2004, pp. 225-279

Chestie de amănunt

Ieri seară, la încredinţarea mandatului de premier lui Ponta, Traian Băsescu şi-a exprimat dorinţa ca salariile să poată creşte, baza constituind-o rezervele valutare ale ţării.  Se vede că pretenţiile domniei sale sunt în scădere. Mai acu vreo trei luni cerea imperativ începerea proiectelor miniere de tot soiul - adică vinderea pe nimic a resurselor subsolului. Mai acu' vreo cinci luni se implica în "privatizarea" sistemului de sănătate. Uite cum peste noapte pozează din ciocoi în apărătorul săracilor. Şi o să vedem şi mai gogonate!

De ce nu "trădează" UDMR?

Pentru că e curvă bătrână.

Forfecând "România literară" (II)

Cred că ştie toată lumea  că în presa românească nu există lingău mai mare al băsismului şi pedelismului ca Mircea Mihăieş. În  articolele sale apologia băsistă se combină cu înfierarea  opoziţiei şi a oricui are altă părere decât cea emanată din laboratoarele Cotrocenilor. Uriaşă instanţă morală mai este şi acest Mihăieş! Nu scăpăm de umbra lui nici în „România literă” iar în articolul publicat aici („Cum se scrântesc intelectualii”) ne plimbă de la Günter Grass la perioada interbelică în scopul de a ne lămuri cât de periculos e pentru intelectual implicarea în treburile politice. Adică, altfel spus, intelectualul trebuie ori să fie campion de curling (modelul Mihăieş) ori să treacă la cratiţă.

Acest Mircea Mihăieş reuşeşte să lovească în orice. Pentru că domnia sa are dreptul. I l-a acordat Söros. Ceilalţi nu au voie. Şi pentru că acelaşi magnat financiar stabileşte şi normele corectitudinii politice cu care trebuie măsurat trecutul, ar face bine ca răposaţii mutaţi la altă lume să se conformeze şi ei şi să ia aminte.

În nişte articole anterioare de pe blog aţi găsit preluat poemul-manifest care i-a adus lui Günter Grass o groază de insulte. La Mihăieş insultele ajung la stadiul de delir verbal. Stai să te întrebi dacă omul gândeşte puţin înainte de a scrie sau abia apoi îi funcţionează creierul. Bănuiesc că nici una din variante nu e valabilă.

„Manifestul scrâşnit al lui Günter Grass dovedeşte că extremismul nu piere niciodată. Ca adolescent, Grass s-a înrolat voluntar în trupele Waffen-SS. Ulterior a fost unul din campionii politicilor de stânga (cu accente de extremă-stângă) din Germania, fără a pierde, fireşte ocazia de a poza în pacifist-şef al planetei. Ca să ne dăm seama de starea sănătăţii sale mintale, el a militat, chiar după unificarea Germaniei, contra acesteia. El nutreşte teama că o Germanie Mare va redeveni curând un stat agresor.”

Ia să ne ocupăm noi de rândurile de mai sus. Avem un adolescent de 17 ani. Acesta este înrolat în armata germană, ceea ce înseamnă, fiind minor, că s-a produs forţat şi cred că cititorii îşi mai amintesc de acele trupe constituite în ultimele clipe ale Germaniei naziste din copii, unii chiar de 10-12 ani. Nu e prima oară când moraliştii de teapa lui Mircea Mihăieş ăsta fac mare caz de faptele unui minor dar devin peste noapte amnezici la turnătoriile ordinare comise de membrii cercurilor în care se învârt. Ajung chiar să clameze nevinovăţia: „A fost forţat!”, „Odioasa dictatură e de vină”, „A făcut-o din patriotism”. Cât despre Germania, uite că au revenit repede la fumurile de mare putere. Iugoslavia poate să confirme. Iar dezastrele financiare cu care se confruntă sumedenie de state europene pot duce la concluzia că avem de-a face cu o agresiune în toată puterea cuvântului.

Cuvintele despre Günter Grass constituie doar preambulul unui articol despre Sebastian Bornemisa care, la rândul său, „ilustrează obişnuinţa intelectualului român de a-şi abandona profesia, optând pentru cariere care, finalmente, îl duc la ruină sau chiar la moarte”. Şi care-i drumul de duce la acest final tragic? „Din păcate nu s-a rezumat doar la activitatea administrativă, ci a fost şi un activ militant politic. Adept al naţionalismului şovin în linia A.C. Cuza - Goga [la conducătorii Partidului Naţional Creştin se referă - nota mea], a ajuns, la sfârşitul anilor '30, subsecretar de stat în guvernul celui din urmă. În 1950 e arestat de regimul comunist şi piere în închisoarea de la Sighet la 16 iulie 1953.” Citeşti şi te freci la ochi! În vremurile acelea – bune, rele – în politică şi administraţie erau promovaţi oameni cu bagaj intelectual semnificativ. Aceştia, la rândul lor, aveau opţiuni politice diferite. Dacă ar fi fost liberal sau ţărănist ar fi scăpat? Nu! Tot la Sighet s-ar fi stins, omorît de sovieticii ocupanţi. Dar ştim cărui model de administrare îi este Mircea Mihăieş partizan. Al celui în care ţara e condusă de „profesori universitari” gen Băsescu, Elena Udrea, Roberta Anastase, Silviu Prigoană, nume pe care le tămâiază aproape zilnic în organele de presă care îl publică.

Dar asta nu e tot, ci reiese că moartea în puşcărie s-ar constitui într-un soi de justiţie divină pe deplin meritată de vreme ce imediat mai apoi continuă:

„Revista Cosânzeana (tipărită între 1911 şi 1928) dovedeşte, în prea multe pagini, caracterul malign al naţionalismului agresiv, adoptat de o întreagă generaţie după Marea Unire. Destoinicul Sebastian Bornemisa n-a făcut, din nefericire, excepţie de la regulă. Asemeni tinerilor fascinaţi (şi virusaţi) de Nae Ionescu [ce are Bornemisa cu elevii lui Nae Ionescu nu înţeleg – nota mea], el a preluat formulele represiunii [??? – nota mea] de la cei contra cărora luptaseră [dezacord gramatical – nota mea] în numele idealului naţional. Încă o dovadă că inteligenţa şi cultura nu-l ajută pe intelectual să scape de bolile mortale ale politicii: nesocotinţa şi nesăbuinţa.” Astea-s rîndurile publicate de unul din cei care scriu la comandă ba cu tonuri legionaroide (fără a fi legionari), ba elogiindu-l pe Mareşal (fără a fi antonescieni), dând sfaturi de ultraliberali (fără a fi liberali) şi jurând pe creştin-democraţie (fără a fi ţărănişti). Cameleonism pedelist în toată splendoare găunoşeniei!

Nu or scăpa intelectualii români (şi germani, evident) de „nesocotinţă şi nesăbuinţă”  dar de ridicolul á la Mihăieş scapă în mod cert.

Forfecând "România literară" (I)

Câte un puseu de masochism mă cuprinde cam la 3-4 ani. La mine se manifestă ciudat. În acele zile mă apuc să cumpăr – şi să citesc – în mod inexplicabil „România literară”. Indigestă, după citirea ei mi se apleacă în mod instantaneu şi, drept urmare, pentru alţi câţiva ani buni mă ţin cu grijă de-o parte de publicaţia ce se pretinde a fi a „Uniunii Scriitorilor din România”.

Cu câteva zile în urmă am fost iarăşi cuprins de inexplicabilul îndemn de care am vorbit. Diferenţa este că de data asta posed blog, adică un mijloc prin care îmi pot spune părerea atât faţă de conţinutul fiţuicii, cât şi faţă de personajele ce semnează acolo. Exemplarul de care m-am lovit şi la care voi face referire este nr. 16 din 20 aprilie 2012.

O răsfoire rapidă dă prilej oricui să vadă că alăturarea câtorva nume dă identitatea ideologică (mai curând partizană) a publicaţiei ce se pretinde a fi, aşa cum am spus mai sus, a scriitorimii române. Punctul de unire îl constituie BĂSISMUL TRIUMFĂTOR şi ANTICOMUNISMUL DE CUMETRIE MARXISTĂ. De aici şi osanalele reciproce (iniţial am vrut să sciu „pupatul reciproc în dos”) pe care şi le aduc semnatarii.

Nu-l găsim tronând aici pe Nicolae Manolescu? Ba da! De actualul ambasador la UNESCO – adică la Paris – vorbesc. Pus de către cine? Nu vă spui! Persoană importantă, deh. De aceea nici nu o să vedeţi vreodată publicată vreo foaie din dosarul de la Secu. Nici nu o să fie spurcat de anticomuniştii proveniţi din cadrele de la Ştefan Gheorghiu. Doară ştim că „securiştii noştri sunt mai buni decât ai voştri”. Nicolae Manolescu combate bine la gazetă atunci când e nevoie, este respectuos faţă de comandamentele corectitudinii politice ale vremii şi, prin urmare, e de-al nostru, dintre noi şi curat ca lacrima.

Textul domniei sale din actualul număr este însă apolitic – spre dezamăgirea celui care, citind rândurile anterioare, ar fi avut impresia că va fi întâlnit aici o replică plină de furie la vreun posibil omagiu adus regimului. Nu e cazul. Textul nu are nici o trimitere la actual ci la Stendhal. Nimic rău în asta. Platitudinea însă da! Iar stridenţele, oho!,  astea sunt cu adevărat grave. Ia să vedem cum evită domnul Manolescu o cacofonie: „Cu cincizeci de ani înainte ca, la fel de meticulosul, Cehov să proclame regula”. Ce încâlceală! Să vedem acum şi o bulibăşeală stilistică: „Nicăieri nu e Stendhal mai apropiat de spiritul romantismului (nici chiar când, ca şi Nicolae Filimon al nostru, studiază psihologia personajelor prin intermediul phisiognomiei elveţianului Lavater), decât când face din fatalitate motorul comportamentului oamenilor şi societăţilor.” (Nicolae Manolescu, Recitindu-l pe Stendhal)

Domnul Nicoale Manolescu este directorul publicaţiei. Este cel care, se presupune, îşi asumă publicarea diverselor articole şi selectează numele colaboratorilor. Dar specificul publicaţiei este, aşa cum am mai spus, „eu te laud pe tine, tu mă lauzi pe mine şi ne lăudăm unii pe alţii în grup”. Şi ca o ilustrare imediată, pe pagina următoare găsim spusele domnului Barbu Cioculescu: „Când împlineam şaptezeci de ani, Pavel Chihaia mi-a dedicat un omagiu, pe care, acum, când împlineşte el nouăzeci, sunt bucuros să i-l întorc”. (Barbu Cioculescu, Calea spre centenar) Aici am fost răutăcios. Cazurile cu adevărat grave, dovada politicii de gang cultural-ideologic abia de acum urmează.

Marine Le Pen - câştigătoarea reală a alegerilor prezidenţiale din Franţa

Marine Le Pen în seara alegerilor

Cele 20 de procente cu care au onorat-o alegătorii francezi o lansează pe Marine Le Pen şi, prin ea, şi Frontul Naţional, drept arbitrul căştigării scaunului prezidenţial în al doilea tur de scrutin ce va avea loc pe 6 mai 2012. Candidatul Partidului Socialist, Francois Hollande s-a situat pe primul loc, cu 28 de procente, pe locul secund aflându-se preşedintele (încă) actual al Franţei, Nicolas Sarkozy, cu 25 de procente.

Cu câteva minute în urmă, în discursul ţinut cu fervoare în faţa partizanilor entuziasmaţi (şi cu un ton ce mi-a adus aminte mai mult de Charles de Gaulle), candidata naţionalistă s-a adresat susţinătorilor, fie ei de dreapta sau de stânga, afirmând că rezultatul alegerilor actuale lansează formaţiunea sa politică în elita politică a ţării în calitate de "adevărata forţă de opoziţie în faţa sistemului celor două partide care slujesc sistemului financiar actual". "Este doar începutul", a afirmat Marine Le Pen, " în lupta pentru redobândirea demnităţii naţionale şi pentru afirmarea excepţiei franceze". Iar duşmanul precizat este acelaşi balaur cu care ne confruntăm şi noi românii: sistemul spoliator al marii finanţe internaţionale.

PS. citatele sunt din memorie dar ideea este neschimbată.

Mizeria fotbalului, mizeria presei

Un incident recent din lumea fotbalului intern parcă a pus capac mizeriei ce domneşte printre mai-marii ce conduc afacerile şi măgăriiile campionatului României. Pretextând încălcarea "Regulamentului", un nemernic şi-a trimis gorilele să smulgă un banner (un cearşaf ca oricare) cu un mesaj DE SUSŢINERE (deci nu cu invective sau mesaje rasiste ori ironii) din mâinile UNUI COPIL DE 9 ANI. O groaznică primejdie, nu-i aşa iar "Regulamentul" invocat cu sfinţenie de oficiali trebuia aplicat cu stricteţe.

Dar ce zice "regulamentul"? Şi, în plus, "regulamentul" este mai presus de CONSTITUŢIA României? Şi, mai mult, de vreo doi ani acest BIŞNIŢAR al fotbalului care este Dumitru Dragomir a impus disputarea meciurilor de fotbal în zi de Paşti. Pentru că a fost şi a rămas în gândire un MILIŢIAN cu gândire primitivă. Marea majoritate a jucătorilor de fotbal din campionat sunt creştin-ortodocşi iar drepturile lor religioase sunt călcate în picioare de acest mafiot slut la minte. Spectatorii la rândul lor sunt obiect de dispreţ. Văd că nimeni din presa sportivă nu şi-a pus întrebarea câţi din împătimiţii spectatori ai jocului de fotbal au mai privit meciuri ori au stat în tribune într-o perioadă - cea a Săptămânii Patimilor şi a celei Luminate - în care erau la maximum prinşi între datoriile gospodăreşti, pe de-o parte, cele religioase, pe de altă parte, şi cele cu care este datoare o bună gazdă (ori un bun musafir). La fel se prezintă lucrurile şi privite sub aspectul pragmatic al câştigului. Ce audienţă au avut posturile de televiziune care transmit campionatul raportat la media obişnuită? Mai slabă, pariez. Ceea ce înseamnă pierdere netă şi o pagubă pentru cel ce plăteşte.

Cuvintele scrise mai sus mi-au venit pe limbă în mare parte după ce am citit articolul Mariei Andrieş. Apoi mi-am mai amintit nişte lucruri. Mi-am reamintit cum la transformarea presei româneşti într-o cloacă de gunoi şi-a adus contribuţia (era să scriu "aportul") din plin Dumitru Dragomir. "Sportul românesc" a fost creaţia lui, "Atac la persoană" - altă publicaţie cu care se poate mândri. Astfel se explică atitudinea de slugărnicie totală a multor "ziarişti sportivi" transformaţi în unelte adulatoare ale fostului "stăpân" din urmă cu nişte ani. El şi Ion Cristoiu - două mizerii.

PS: şi în politică licheaua aceasta a rămas tot... lichea. Alceva nu ştie să fie. Urmăriţi-i traiectoria trecută şi cea următoare şi o să vă convingeţi.

Pavel's Rumanian Ensemble - Fortunes of War

În 1987 BBC difuza o superpoducţie a sa, Fortunes of War, bazată pe ciclurile romaneşti ale Oliviei Manning ("Trilogia Balcanică" şi "Trilogia Levantină"), cărţi în care ne defăima la greu ca popor. Au apărut şi în româneşte dar... nu le-am citit. Cert este însă că mentalul publicului anglofon a fost şi este influenţat de aceste scrieri. În plus, şi de serialul despre care am menţionat la început. A fost difuzat şi pe la noi, pe undeva prin anii '90. Am văzut şi eu la vremea respectivă câteva episoade, cele despre România, evident. Doritorii îl pot găsi... acolo... ştiu ei unde... Poate o să-l descarc şi eu de... acolo... de unde se găseşte.

Ce mi-a atras în schimb foarte mult atenţia a fost tema muzicale a filmului. Deşi coloana sonoră a fost compusă de Richard Holmes, totuşi melodia pe care o puteţi asculta mai jos era prea "românească" pentru a avea paternitatea un străin. Şi într-adevăr, o compilaţie BBC îmi confirmă presupunerile. Era vorba de "Ansamblul românesc al lui Pavel" (Pavel's Rumanian Ensemble). Nu ştiu despre ce formaţie este vorba. Din America probabil? Contează ceea ce rămâne în urechi şi în memorie:

Cu dedicaţie... (a se citi conţinutul)

Cu dedicaţie pentru toţi colegii care este actualmente preoţi, şi pentru toţi colegii care este teologi, şi pentru toţi ceilalţi colegi...

Să ia capul la ciocoi... FĂRĂ NUMĂR, FĂRĂ NUMĂR... :-)

Nemuritorii - "S-a făcut popa haiduc"

HRISTOS A ÎNVIAT!

În limba noastră românească:



Şi varianta cultă din "Oratoriul bizantin de Paşte" al lui Paul Constantinescu:



O variantă rusească:



Alta albaneză:



În chineza mandarină:



În arabă (dar şi în greceşte):



În engleză:



Varianta bulgărească:



Şi sârbească:



Din Filipine:



În limba georgiană:



În greceşte:



Şi varianta de... mall:

Ouă de Paşti - varianta eco

Pentru început trebuie să faceţi rost de COAJĂ DE CEAPĂ, de ceapă roşie (cam un sfert) şi galbenă. Vă duceţi la cel mai apropiat supermarket şi vă puneţi pe umplut o pungă din aceea de plastic în care se cântăresc fructele şi legumele. Cel mai adesea nici nu vă costă nimic pentru că angajaţii chiar sunt doritori să scape de nişte gunoaie în plus. Aceste coji le puneţi cu o seară înainte într-un ceaun (sau oală, sau cratiţă sau ce aveţi) cu apă şi trageţi un clocot apoi lăsaţi-le de-o parte până a două zi.

Iată că a sosit ziua următoare şi este necesar să culegeţi nişte FRUNZULIŢE. Este plin de ele, pe toţi pomii şi pe toate gardurile, însă preferabil este să culegeţi frunzuliţe micuţe, cu modele ale nervurilor cât mai variate.

Reveniţi acasă, căutaţi prin resturile ciorapilor de damă uzaţi. O să vă folosească pentru că pe fâşiile acestea veţi pune frunzuliţele culese, apoi puneţi deasupra ouăle (evident că le-aţi cumpărat) şi veţi strânge bine apoi veţi lega.

După ce aţi pregătit ouăle le puneţi în ceaunul pregătit cu o seară înainte cu cojile în aşa fel încât să fie bine acoperite de foile de ceapă. Mai adăugaţi apă rece. Nu-i nimic dacă sunt mai multe ouă decât încap. Puneţi doar prima tranşă acum. Adăugaţi 2 linguri de sare şi 200 ml de oţet.

Puneţi ceaunul la foc mic. Când vedeţi că începe să fiarbă, din acel moment le mai lăsaţi încă 9-10 minute, chiar 15, până ce vă convingeţi că vopseaua este bine fixată.

Scoateţi ouăle, le stropiţi cu apă, vărsaţi apa din castronul în care le-aţi pus şi repede vă puneţi pe curăţat pentru ca frunzuliţele să nu aibe timp să se usuce.

Ultima operaţiune este ungerea cu grăsime ca mijloc de conservare mai bună. În plus dă şi un efect estetic, de luciu. Dacă mai sunt ouă de înroşit, le vine rândul acum. Doar le puneţi în ceaun având grijă să fie bine acoperite şi le lăsaţi să fiarbă.

Succes!