joi, 9 decembrie 2010
joi, 2 decembrie 2010
De ce Religia în şcoală?
Educaţia se acordă unui copil pentru că acela va trăi mai târziu într-o societate. Nu acumulează numai cunoştinţe practice (pe baza căreia îşi va forma deprinderile spre a avea o meserie) ci şi spiritual-morale. Chiar dacă un om va deveni tâlhar sau criminal, aceasta nu este un motiv ca întreaga educaţie ce se adresează sufletului să fie oprită. Şi aşa presiunea gloatei, a "găştilor" de cartier este foarte puternică şi influenţează deja enorm de mult în sens negativ. Dar dacă se vor anula şi aceste minime acumulări etico-morale (şi nu numai)... Argumentează unii că s-ar prezenta copiilor Religia (creştin-ortodoxă în cazul nostru) în forma automat pozitivă: Ortodoxia - binele, celelalte religiii răul şi că ar putea spune oricare alta că ea ar putea la fel de bine să se considere drept "cea bună". Se uită că există anumite etape în viaţa omului. Observăm singuri că un copil la vârste fragede înţelege totul în termeni de "bine" şi "rău" iar noţiunile sunt prezentate într-un mod care face să fie asimilate. Nu poţi să-i bagi pe gât Dostoievki aşa cum nici nu-l poţi trece direct la fizica cuantică. Este drept că unii rămân în minte numai cu ceea ce au învăţat în şopala primară, indiferent de domeniu. De la un moment dat însă omul trebuie să mai înveţe şi prin propriul efort. Trebuie să înţeleagă, de la un moment dat, şi DE CE este aşa, DE CE Credinţa sa este cea bună. Este ceea ce se numeşte "şcoala vieţii".
Cât priveşte teoria "alegerii religiei"(şi prin urmare şi a respingerii educaţiei religioase în şcoli) cine îşi dă silinţa va observa că este îmbrăţişată cu mult foc de... sectanţi şi atei. Cei ce citesc fiind (bănuiesc eu) în plinătatea spirituală care oferă şansa de a gândi cu propria minte, cred că ar trebui să reflecteze şi asupra motivaţiilor care îi împing pe aceşti nefericiţi (în fond) să recurgă la asemenea apeluri demagogice.
Pe de altă parte învăţământul religios înseamnă şi respectarea drepturilor minorităţilor de a se educa în propria credinţă. Prin urmare, dacă s-ar elimina Religia din programa de învăţământ, atunci maghiarilor (să zicem) nu li s-ar mai respecta un drept garantat la momentul Unirii. Dar dacă o minoritate are acest drept nu se presupune că şi majoritatea (adică românii ortodocşi) trebuie să se bucure de el? Ateii (bolşevicii) eliminaseră Religia pentru că-l urau pe Dumnezeu, sectanţii acţionează şi ei în aceeaşi direcţie din ură faţă de cei ce au altă credinţă decât a lor. Adică faţă de majoritate (ortodocşi) cât şi faţă de minorităţi (musulmani, evrei, lutherani, calvini etc.).
Cât priveşte teoria "alegerii religiei"(şi prin urmare şi a respingerii educaţiei religioase în şcoli) cine îşi dă silinţa va observa că este îmbrăţişată cu mult foc de... sectanţi şi atei. Cei ce citesc fiind (bănuiesc eu) în plinătatea spirituală care oferă şansa de a gândi cu propria minte, cred că ar trebui să reflecteze şi asupra motivaţiilor care îi împing pe aceşti nefericiţi (în fond) să recurgă la asemenea apeluri demagogice.
Pe de altă parte învăţământul religios înseamnă şi respectarea drepturilor minorităţilor de a se educa în propria credinţă. Prin urmare, dacă s-ar elimina Religia din programa de învăţământ, atunci maghiarilor (să zicem) nu li s-ar mai respecta un drept garantat la momentul Unirii. Dar dacă o minoritate are acest drept nu se presupune că şi majoritatea (adică românii ortodocşi) trebuie să se bucure de el? Ateii (bolşevicii) eliminaseră Religia pentru că-l urau pe Dumnezeu, sectanţii acţionează şi ei în aceeaşi direcţie din ură faţă de cei ce au altă credinţă decât a lor. Adică faţă de majoritate (ortodocşi) cât şi faţă de minorităţi (musulmani, evrei, lutherani, calvini etc.).
miercuri, 1 decembrie 2010
marți, 30 noiembrie 2010
O comedie mistică?
Olivia se află-n pragul morţii spirituale. Sufletul ei este cuprins de patimi, a devenit roaba simţurilor. Lăcomia, desfrânarea, avariţia, mânie, invidia, lenea şi mândria – cele şapte păcate de căpetenie – îi stăpânesc sufletul. De aici sfâşierea şi dezordinea continuă, o bătălie ca în iad dusă în infernul pe care şi l-a creat interior. Camerista Maria, slujitorul Fabian, sir Toby Belch - unchiul Oliviei -, sir Andrew Aguecheek şi intendentul Malvolio sunt personificarea acestor simţuri aţîţate, ieşite din lucrarea firească şi cărora păcatul le-a devenit natural.
Dar o urmă de raţiune mai există, mai are putere să strige intru adâncuri către ajutor:
“O, Duhule Sfânt, dacă nu eşti prea supărat pe mine, inspiră-mă să fac o boroboaţă cu duh. Vorba lui Quinapalus: decât un nebun care face pe înţeleptul, mai bine un înţelept care face pe nebunul. Trăsneşte-mă cu duhul Tău, să fiu cel mai trăsnit dintre nebuni.”
Bufonul Festus rosteşte acestea, ultimul licăr al conştiinţei şi care acceptă “nebunia Crucii” (mai târziu va spune, adresându-i-se încarceratului Malvolio: “Pentru că ori eşti nebun de legat să-l contrazici pe Pitagora, ori eşti un păgân şi-l admiţi”).
Iar Dumnezeu îi scultă rugăciunea. Pentru că Stăpânul (ducele Orsini) îşi îndreaptă continuu dragostea către aceasta şi mereu îi este respinsă.
Viola este trimisă a fi mesagera, intermediarul, mijlocitoarea iubirii ducelui către Olivia. Nu putem vorbi de feminitate sau masculinitate, nu-I putem da atribute omeneşti obişnuite nouă, descrierile pe care le folosim în viaţa de zi cu zi nu sunt adecvate. Este ambiguitatea pe care o întâlnim şi în dscrierea acţiunii Paracletului, a Duhului Sfânt când se revarsă spre sufletul omenesc. Sfânt Duh şi duh – Viola şi Olivia: asemănare a termenilor şi anagramă a numelor.
Prin alipirea voinţei umane la acţiunea Duhului încet, încet se produce dezpătimirea. Iubirea îşi schimbă direcţia. Sufletul nu mai este lipit prin pofte de trecătoarea materie ci se îşi îndreaptă şi el acţiunea iubitoare spre Dumnezeu. Dar este nevoie de acel Cineva care este asemănător nouă: Cel ce S-a Întrupat, a murit pe cruce, a Înviat şi s-a Înălţat la Cer. Iar prezenţa Duhului Sfânt aduce şi prezenţa Fiului. Prezenţa şi acţiunea Violei face să fie prezent şi Sebastian, geamănul ei. Olivia se îndrăgostise de Viola (Cesarion) dar se căsătoreşte cu Sebastian (fratele geamăn al Violei) crezând că este Cesarion (Viola). Nu este însă şi o eroare cum am crede dacă am vedea doar după tiparul omenesc de a gândi. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Fiul prin Duhul Sfânt, Acesta îi răspunde la iubirea-I tot prin Duhul Sfânt. Unde este un Ipostas dumnezeiesc sunt prezente şi celelate două prin lucrările lor diferite. Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin ceea ce îi este lui mai apropiat. Iar ceea ce îi este mai apropiat îi este persoana divino-umană a lui Iisus Hristos prin Care cunoaştem atât pe Tatăl cât şi pe Duhul Sfânt. Olivia nu ar fi putut să aibe nunta mistică având drept mire pe Viola (ar fi dus la ereziile şi manifestările acelor sectari spirtualişti de genul Ioachim da Fiore). Unirea se poate face doar cu Hristos. Iar prin aceasta cunoaştem atât dragostea Tatălui pentru noi cât şi lucrarea iubitoare a Duhului în favoarea noastră. Olivia prin urmare se putea însoţi doar cu Sebastian iar prin acesta devine părtaşă şi la dragostea pe care i-o poartă ducele Orsini prin intermediul Violei care-i mijlocise dragostea şi care o transmite acum în şi sens invers.
Prezenţa lui Hristos aduce şi înfrângerea patimilor, punerea lor în lucrarea firească. Ce poate să însemne altceva corecţia aplicată lui Sir Toby şi lui Sir Andrew? Sunt cei doi care au vrut să ispitească Duhul, ori păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă. Se dau în vileag şi cele ascunse până atunci – o Judecată din Urmă am putea-o numi. Satana (sau poate egoismul?) este înfrânt şi pleacă în afara palatului. De acum poate avea loc Nunta mistică., unirea omului cu Dumnezeu. Să nu uităm: A douăsprezecea noapte este cea care precede Epifania – Arătarea Domnului – Boboteaza.
Ce doriţi? Mântuire!
Shakespeare, A douăsprezecea noapte sau Ce doriţi, traducere de Mihnea Gheorghiu, în Opere Complete, volumul 5, editura Univers, Bucureşti, 1986.
Când eram un copilaş,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tare mai eram poznaş,
Fiindcă pouă pe pământ.
Iar când mi-a mijit mustaţa,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tot în râs am luat viaţa,
Fiindcă plouă pe pământ.
Dar de când m-a ars năpasta,
Tii, ce ploaie şi ce vânt!
Şi mi-am luat şi eu nevastă
Plouă-ntruna pe pământ.
Şi de-atuncea, lua-o-ar gaia,
Fie ploaie, fie vânt,
Beau şi eu cât toată ploaia
Care cade pe pământ.
Piesa-i gata, trag oblonul,
Tii, ce ploaie e afară!
Dacă v-a plăcut bufonul,
Mai poftiţi şi mâine seară.
Cu mici deosebiri de traducere:
Dar o urmă de raţiune mai există, mai are putere să strige intru adâncuri către ajutor:
“O, Duhule Sfânt, dacă nu eşti prea supărat pe mine, inspiră-mă să fac o boroboaţă cu duh. Vorba lui Quinapalus: decât un nebun care face pe înţeleptul, mai bine un înţelept care face pe nebunul. Trăsneşte-mă cu duhul Tău, să fiu cel mai trăsnit dintre nebuni.”
Bufonul Festus rosteşte acestea, ultimul licăr al conştiinţei şi care acceptă “nebunia Crucii” (mai târziu va spune, adresându-i-se încarceratului Malvolio: “Pentru că ori eşti nebun de legat să-l contrazici pe Pitagora, ori eşti un păgân şi-l admiţi”).
Iar Dumnezeu îi scultă rugăciunea. Pentru că Stăpânul (ducele Orsini) îşi îndreaptă continuu dragostea către aceasta şi mereu îi este respinsă.
Viola este trimisă a fi mesagera, intermediarul, mijlocitoarea iubirii ducelui către Olivia. Nu putem vorbi de feminitate sau masculinitate, nu-I putem da atribute omeneşti obişnuite nouă, descrierile pe care le folosim în viaţa de zi cu zi nu sunt adecvate. Este ambiguitatea pe care o întâlnim şi în dscrierea acţiunii Paracletului, a Duhului Sfânt când se revarsă spre sufletul omenesc. Sfânt Duh şi duh – Viola şi Olivia: asemănare a termenilor şi anagramă a numelor.
Prin alipirea voinţei umane la acţiunea Duhului încet, încet se produce dezpătimirea. Iubirea îşi schimbă direcţia. Sufletul nu mai este lipit prin pofte de trecătoarea materie ci se îşi îndreaptă şi el acţiunea iubitoare spre Dumnezeu. Dar este nevoie de acel Cineva care este asemănător nouă: Cel ce S-a Întrupat, a murit pe cruce, a Înviat şi s-a Înălţat la Cer. Iar prezenţa Duhului Sfânt aduce şi prezenţa Fiului. Prezenţa şi acţiunea Violei face să fie prezent şi Sebastian, geamănul ei. Olivia se îndrăgostise de Viola (Cesarion) dar se căsătoreşte cu Sebastian (fratele geamăn al Violei) crezând că este Cesarion (Viola). Nu este însă şi o eroare cum am crede dacă am vedea doar după tiparul omenesc de a gândi. Dumnezeu Tatăl îl iubeşte pe Fiul prin Duhul Sfânt, Acesta îi răspunde la iubirea-I tot prin Duhul Sfânt. Unde este un Ipostas dumnezeiesc sunt prezente şi celelate două prin lucrările lor diferite. Omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu prin ceea ce îi este lui mai apropiat. Iar ceea ce îi este mai apropiat îi este persoana divino-umană a lui Iisus Hristos prin Care cunoaştem atât pe Tatăl cât şi pe Duhul Sfânt. Olivia nu ar fi putut să aibe nunta mistică având drept mire pe Viola (ar fi dus la ereziile şi manifestările acelor sectari spirtualişti de genul Ioachim da Fiore). Unirea se poate face doar cu Hristos. Iar prin aceasta cunoaştem atât dragostea Tatălui pentru noi cât şi lucrarea iubitoare a Duhului în favoarea noastră. Olivia prin urmare se putea însoţi doar cu Sebastian iar prin acesta devine părtaşă şi la dragostea pe care i-o poartă ducele Orsini prin intermediul Violei care-i mijlocise dragostea şi care o transmite acum în şi sens invers.
Prezenţa lui Hristos aduce şi înfrângerea patimilor, punerea lor în lucrarea firească. Ce poate să însemne altceva corecţia aplicată lui Sir Toby şi lui Sir Andrew? Sunt cei doi care au vrut să ispitească Duhul, ori păcatele împotriva Duhului Sfânt nu se iartă. Se dau în vileag şi cele ascunse până atunci – o Judecată din Urmă am putea-o numi. Satana (sau poate egoismul?) este înfrânt şi pleacă în afara palatului. De acum poate avea loc Nunta mistică., unirea omului cu Dumnezeu. Să nu uităm: A douăsprezecea noapte este cea care precede Epifania – Arătarea Domnului – Boboteaza.
Ce doriţi? Mântuire!
Shakespeare, A douăsprezecea noapte sau Ce doriţi, traducere de Mihnea Gheorghiu, în Opere Complete, volumul 5, editura Univers, Bucureşti, 1986.
Când eram un copilaş,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tare mai eram poznaş,
Fiindcă pouă pe pământ.
Iar când mi-a mijit mustaţa,
Hei, ce ploaie şi ce vânt!
Tot în râs am luat viaţa,
Fiindcă plouă pe pământ.
Dar de când m-a ars năpasta,
Tii, ce ploaie şi ce vânt!
Şi mi-am luat şi eu nevastă
Plouă-ntruna pe pământ.
Şi de-atuncea, lua-o-ar gaia,
Fie ploaie, fie vânt,
Beau şi eu cât toată ploaia
Care cade pe pământ.
Piesa-i gata, trag oblonul,
Tii, ce ploaie e afară!
Dacă v-a plăcut bufonul,
Mai poftiţi şi mâine seară.
Cu mici deosebiri de traducere:
sâmbătă, 27 noiembrie 2010
“Iuliu Cezar” – Mecanismul propagandei
“Ne confruntăm cu vorbe ce ne-au scos
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii”
Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.
Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?
De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.
Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.
Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar - aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
“Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.”
În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.
Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
“Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.”
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.
Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
“Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?”
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
“Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.
Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
“Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii”
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!
Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.
Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
Broboane de sudoare, dar dovada
Va fi plătită cu broboane roşii”
Ce ar fi ajuns Shakespeare de ar fi trăit în vremurile noastre? Ar fi sfârşit în Gulag? Ar fi fost ucis în lagăre naziste? Ar fi fost pus la zidul infamiei cu susţinătorii diverselor teorii ale conspiraţiei? Sau i-ar fi fost pusă ştampila de nebun, anarhic, reacţionar, cinic, negativist? De presa de main stream ar fi fost respins, de cultura elitistă rejectat, de propagandişti politici strivit. Şi asta pentru că a spune minciunii pe nume în viaţa noastră nu este permis.
Suntem obişnuiţi să ni se spună “ăsta-i bunul şi ăsta-i răul”, să nu mai gândim, să nu mai analizăm. Cine decide care-i pozitivul? Pe ce criterii? Şi le-aplică tuturor? Înţelesul lucrurilor nu îl percepem adesea deformat? Acelaşi eveniment nu capătă accente cu totul opuse depinzând de cel ce le prezintă?
De aceea este periculos Shakespeare: pentru că avertizează asupra propagandei, asupra manipulării. Nu în urmă cu 400 de ani pare scrisă piesa “Iuliu Cezar”. Ea se prezintă mai actuală ca oricând, şi asta pentru că face o chirurgie măiastră a operării şi efectelor propagandei, a practicilor dezinformării într-un mod care ni-l face pe autor contemporanul nostru.
Ce personaje pozitive întâlnim aici, în piesă? Nici unul dintre cele principale nu poate primi acest calificativ. Toate-s ticăloase, sinistre, doritoare de putere. Şi cu toate caută să se-nfăţişeze masselor drept ceea ce nu sunt, falsificând realitatea, făcând apel la deformarea aspectelor şi acţiunilor. Piesa parcă ar fi scrisă pentru secolul al XX-lea, veacul dictaturilor şi al celor mai neruşinate propagande.
Oamenii pot să greşească. Se pot înşela foarte lesne. Nu este o vină capitală asta dar orbirea voită, prostituţia intelectuală asumată, renunţarea la vocea critică venită din forul interior de analiză pentru a accepta în schimb o versiune a realităţii simplistă servită nouă de vreun “Big Brother” – ei! , acestea nu mai se pot acoperi cu un alibi de vreun fel. Vinovăţia este cu atât mai mare cu cât există şi acei ce spun lucrurilor pe nume (chiar dacă nu au în faţă tot tabloul, chiar de cunosc doar fragmente din poveste). Ghicitorul, sofistul Artemidorus, Calpurnia – soţia lui Cezar - aceştia sunt cei care-s oneşti în piesă. Dar rolul lor e mic. Nu numai că spusele nu le sunt luate în seamă, dar în plus se găsesc destui care să le dea un sens contrar. Nici semnele prevestitoare din natură nu-s luate în seamă. Înţelesul le este tâlcuit în funcţie de dezideratele proprii ale celor ce le analizează.
“Anapoda e vremea
Dar oamenii răstălmăcesc adesea
Atâtea lucruri, dându-le-nţelesuri
Pe care nu le au.”
În fond nu la uciderea lui Cezar fac trimitere prevestirile ci la moartea spre care se îndreaptă cetatea acceptând – prin cetăţenii ei – sclavia mentală căreia i se oferă prin voie liber consimţită. Odată încheiat târgul, odată acceptată minciuna situaţiile se agravează din ce în ce mai mult: violenţa, crima, asasinatul odios, ticăloşia cuprin toată societatea. S-a întâmplat aşa în Franţa revoluţionară, în regimurile bolşevice ori naziste şi oriunde dispare raţiunea.
Este Cezar un personaj pozitiv în piesă? Nu, nu este! Dintru început avem în faţă un criminal:
“Întâmpinaţi cu flori pe-nvingătorul
Mânjit de caldul sânge-al lui Pompeius.”
E un tiran, e un megaloman, este tipul de conducător ce practică acel “cult al personalităţii” pe care l-am trăit şi noi, românii. Aici nu întâlnim un “titan între titanii neamului” (Ceauşescu) ci avem “o stea polară” care evident că-i menită să-i călăuzească pe ceilalţi. Orbirea provenită din puterea neîngrădită, încrederea nemărginită în sine, trufia, acestea îl duc pe Cezar spre propria pieire. Putem spune, cu ironie, că şi Ceauşescu l-a copiat parcă pe Cezar cel din piesă. Să nu ne înşelăm: Cezar DOREA coroana de rege. Ca orice dictator vroia, avea nevoie şi să simtă “iubirea” mulţimilor – ori aceasta a lipsit. Ar fi dorit ca mulţimile SĂ NU ACLAME momentul în care a refuzat coroana. În fond aici complotiştii îi observaseră slăbiciunea: caşcavalul din cursă este tot mirajul unei încoronări pe care i-ar fi putut-o acorda Senatul.
Sunt personaje pozitive conjuraţii? Nu, nu sunt! Cassius însuşi recunoaşte că este un manipulator. Fiecare complotist are propriile-i interese, nemulţumiri personale ori pofte care fac să se alieze în conjuraţie. Dar au nevoie îndeosebi de altceva: de imagine pozitivă în faţa Romei. Adică au nevoie de propagandă, au nevoie de tovarăşi de drum, au nevoie de o ideologie cu care să se învăluie când se vor prezenta mulţimilor. De aceea fac apel la Brutus – singurul ce pare a acţiona din motivaţii intelectuale şi nu din interes lumesc. Se poate spune că Brutus este IDEOLOGUL – un fel de Robiespierre să zicem. El vrea să făurească UTOPIA, indiferent de preţul cerut societăţii. Dar, după cum am observat în istorie, toate crimele care urmează îşi află tot aicea alibiul, în realizarea “măreţului ideal”, “societăţii viitoare”:
“Aţi fi voit ca cezar să trăiască, dar să muriţi cu toţi ca sclavii sau cezar să moară, pentru ca voi să puteţi trăi va oameni liberi?”
Mai mult decât atât, victimele înseşi ar trebui să mulţumească chiar pentru favoarea ce li se face. Sunt inşii care vor binele omenii cu de-a sila.
Aceste construcţii ideologice nu ar cunoaşte însă răspândirea, nu ar cuceri massele, minţile oamenilor dacă nu s-ar împrăştia prin mecanisme propagandistice, de agitaţie, prin cuvinte scurte şi puţine care sunt receptate direct de creierul ascultătorilor fără a li se mai digera înţelesul:
“Luaţi cu-asalt tribunele! Strigaţi
Neatârnare! Libertate! Dezrobire!” spune Cassius după asasinarea lui cezar. Să repet: piesa este scrisă cu 200 de ani înaine de “Liberté, Egalité, Fraternité”, e scrisă cu 300 şi ceva de ani înainte de un Lenin, Stalin sau un Hitler.
În comentariile din volum referitoare la tragedie am găsit chiar că este piesa în care cuvintele scurte şi foarte scurte predomină cel mai mult. Ce ar mai fi de spus? Aceasta-i esenţa propagandei.
Sunt personaje pozitive Marcus Antonius şi cu Octaviu? Nu, nu sunt nici ele! Amândouă aleargă după împlinirea scopurilor personale şi sunt gata a face orice pentru a le împlini. Iar Antoniu este un maestru al propagandei! Un fel de Goebbels? Poate. Stârneşte dorinţele mulţimii, îi cunoaşte poftele, face apel fără ruşine la sentimente. Vrăjeşte, parcă, gloata. O pune sub hipnoza fascinaţiei personale. În realitate toată frazeologia folosită acoperă un personaj găunos precum mesajul. Este de un cinism înspăimântător, gata să calce pe cadavre, mânat din plinşi el de ambiţii lumeşti. Nu există nici un testament de al lui Cezar ci o himeră, o plastografie prin care massele devin captive carismei individului:
“Sărmanul! Ia uitaţi-vă cum ochii
I s-au făcut, plângând, ca focul roşii”
Ooops! Avem şi noi un chelios ce plânge!
Iar mulţimile odată pornite nu mai pot fi oprite. Aduc dezastrul, distrugerea. Propaganda unora este învinsă de propaganda celorlalţi. Nenorocirea pentru care fuseseră trimise atâtea mesaje premonitorii se realizează. Roma e în fapt distrusă în interior iar vinovaţi sunt cu toţii. Mai puţin poeţii, glasul critic, ce nu-şi mai află loc în viaţa publică pentru că ar fi leacul împotriva iraţionalului din mintea oamenilor.
Shakespeare, Iuliu Cezar, traducere de Tudor Vianu, în Opere Complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
joi, 25 noiembrie 2010
Pentru nostalgici: Boney M - Malaika
Malaika na ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
na me nee sen yeh yeh
nekka na mum see oh
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
malaika na ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
na me nee sen yeh yeh
nekka na mum see oh
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Kede gae no kuwa sa kede ge
kede gae no kuwa sa kede ge
ingge ku owa mailiway
ingge ku owa da da
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Malaika na ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
na me nee sen yeh yeh
nekka na mum see oh
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Posa sa sum boura rohoyangoo
peas sa sum boura rohoyangoo
ingge ku owa da da
ingge ku owa mama
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
nassin dwala mali sinawy
ingge ku owa malaika
Malaika no ku pende malaika
malaika na ku pende malaika
http://www.testimania.com/
luni, 22 noiembrie 2010
Destinul sau Libertatea – Alegeţi “Cum vă place”
Citeam piesa şi nu mă puteam împiedica să mă gândesc la lucruri ce aparent nu au legătură cu opera dramatică shakespeariană; evenimeteprin care au trecut grupuri, oameni, naţiuni ce, în pofida situaţiei în care se aflau, nu au acceptat inacceptabilul. Revolta evreilor din ghetoul varşovian, cea a Armatei Naţionale poloneze mai apoi, lupta indienilor guarany, revolta unor căpetenii precum Crazy Horse, Sitting Bull ori Geronimo sunt doar câteva exemplificări. Ori, de ce nu, îndârjirea unor moldoveni de a apăra nişte ziduri doar pentru încărcătura simbolică pe care o reprezentau ruinele Cetăţii Neamţului (ca să vin şi cu ceva mai de la noi). Ori – că tot sunt într-o polemică pe alte bloguri – îndăzneala de a ne opune unui duşman pe care orice calcul “raţional” ar fi spus că este nebunie, cum a fost lupta cu “Marele Urs”.
Citeam şi nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că într-o povestire de-a lui Joseph Conrad (“Un avanpost al civilizaţiei”) distrugerea personajelor se petrece mai întâi interior, din momentulîn care forul intim acceptă situaţia, acceptă trădarea, acceptă servitutea.
Şi toate astea pornind de la o… comedie, “Cum vă place”, deşi prima parte numai comedie nu poate fi numită.
Despre IUBIRE, SOARTĂ, şi FIRE discută Rosalind şi Celia la începutul piesei: “Nu pune pe seama Soartei ceea ce îndeplineşte Firea. Nu e totuna. Soarta îşi risipeşte zestrea-n lume cuum îi place, dar chipul şi înfăţişarea noastră, cestea-s în puterea Firii.”
Iar eroii piesei îşi înfrâng soarta. Pentru că nu acceptă. Pentru că acţionează făcând CEEA CE TREBUIE, nu ceea ce ar recomanda interesul meschin,. Dar o acţiune îmbinată cu iubirea, să nu uităm, altfel ar fi, cred eu, doar revoltă demonică. Orlando, Rosalind, Celia dar şi măscăriciul, “nebunul” Touchstone (Tocilă cum a fost tradus), sunt personajele ilustrative ale acestei concepţii.
Contrar acestora sunt cei care au atitudinea conformă cuvintelor: Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.” Da! Ştiu că este un citat des uzitat şi picurat ca un soi de “adevăr” intangibil, dar a vedea lucrurile astfel ar însemna să considerăm “predestinarea”, “fatalismul” drept realităţi, drept dogme, deşi sunt lucruri opuse net “libertăţii” acordate de Creştinism.
ROSALIND
Avea soarta potrivnică. Tatăl ei – Ducele – fusese detronat şi trimis în surghiun. Iubirea faţă de verişoara-i Celia o face să-şi continue viaţa la Curte. Fiică de înalt nobil, evident că Soarta sa matrimonială nu ar fi urmat în viitor cărările inimii ci ale diverselor interese. Alungată de la Curte sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi fiind însoţită de Celia şi de măscărici, Rosalind îşi schimbă “Firea”, îmbracă haine bărbăteşti, adoptă un comportament masculin. Intră în “maquis”, în “rezistenţă”, se retrage într-o pădure pusă sub pecetea simboică a lui Robin Hood (Robin de Bois cu îi spun francezii).
CELIA
Soarta o pune în rolul de Stăpână, fiind fiica ducelui Frederic Uzurpatorul,. Ar fi fost şi ea destinată unei căsătorii aranjate. Dar din iubire pentru cea care se jertfise până atunci şi care devenise o urgisită, se schimbă în fugară şi ia calea codrului.
În fond cele două aleg libertatea: “Noi plecăm cu inima uşoară, nu-n surghiun, ci spre-a găsi a libertăţii cale”
ORLANDO
Soarta îl pusese sub tutela unui frate hain după moartea tatălui său, Roland de Bois, frate ce-i doreşte chiar uciderea. Dar Orlando este plămădit să înfrângă lanţul destinului. Îl înfrânge pe luptătorul Charles, cel mereu voctorios până atunci, în pofida faptului că nu i se dădea nici o şansă şi că, de ar fi fost învins, acel lucru însemna că ieşea doar mort. Prin însăşi descendenţa sa din bătrânul de Bois era suspect noului Duce; Prin actul său îşi atrage şi mânia superiorului iar prin bănuiala că ar fi ajutat la fuga celor două “rebele” îşi capătă şi sentinţa. Astfel că şi orlando devine “insurgent”, alături având pe sluga sa, bătrânul Adam – întruchipare a Tradiţiei - pentru supravieţuirea căruia tânărul îşi ia chiar şi chip de lotru spre a-l hrăni cu un blid de mâncare. Descrierea pe care i-o face Adam, vechiul slujitor, este cât se poate de corectă:
“Întruchipezi în tine temeinica credinţ-a lumii vechi, când datoria te-ndemna, nu plata, lucrarea slujbei tale s-o-mplineşti”.
Fiind nobil de un rang mai mic, evident era “sortit” la un mariaj cu o persoană de rang egal.
Oliver, fratele său, este exact contrariul. Soarta îi dăduse dreptul de “prim născut” şi prin urmare şi tutela familiei. Dar îi lipsea dragostea iar voinţa sa era îndreptată spre împlinirea poftelor sale egoiste.
“Ai dori poate să-ţi păzesc porcii şi să mănânc ghindă împreună cu ei?” îi spune Orlando fratelui său.
Dar soarta e schimbătoare şi cei ce erau sus mâine pot fi la extrema cealaltă. Uzurpatorul Frederic îi confiscă toate averile şi-l obligă pe Oliver să-şi caute fratele şi să-l predea de-l va afla.
Ciudată e partea a doua a piesei. Nu mai aflăm dramatismul de până atunci; parcă ar face parte din altă scriere. O comedie pastorală aparent. Dar de fapt aici se produce lucrarea temeinică prin care “destinul” personajelor este înfrânt total. Liberul arbitru se manifestase anterior. Acum constatăm finalitatea actelor.
Orlando şi Rosalind pot făptui ceea ce, dacă s-ar fi supus sorţii, nu s-ar fi putut întâmpla, se pot căsători. Viaţa lui Oliver este salvată prin fapta plină de iubire a fratelui său şi, de aici, în inima celui hain până atunci se petrece o “metanoia”. Renunţă la vechiul fel de a fi – prin urmare face o alegere, nu i se impune - , abandonează modul materialist de a vedea lucrurile şi, în noua sa viaţă, poate să o ia de soţie pe cea pe care o credea o simplă păstoriţă, pe Celia, fiica lui Frederic Uzurpatorul.
Eroii îşi făcuseră alegerile. Finalul fericit putea chiar să lipsească. Puteau chiar să moară toţi, nu mai conta pentru lumea asta în care suntem. Poate de aicişi felul brusc prin care Shakespeare iese din situaţie şi ne propune – prin vestea despre conversia ducelui uzurpator spre viaţa călugărească – versiunea finalului fericit. Nu mai conta asta. Important fusese ceea ce făcuseră protagoniştii cu vieţile lor. Ce decizii luaseră. Orice condiţii ar exista, mereu există şi variantă de ieşire şi posibilitatea dată oricui de a se mântui. Poate de aceea se sfârşeşte piesa la o Nuntă? Ca o trimitere la Nunta cea veşnică a lui Hristos?
Versiunea folosită: Shakespeare, Cum vă place, traducere de virgil Teodorescu, în Opere complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
Întâmplător sau nu, în zilele acestea apare şi pe ecranele româneşti un film despre nişte tineri care n-au acceptat la vremea lor ticăloşia: Portretul luptătorului la tinereţe.
Citeam şi nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că într-o povestire de-a lui Joseph Conrad (“Un avanpost al civilizaţiei”) distrugerea personajelor se petrece mai întâi interior, din momentulîn care forul intim acceptă situaţia, acceptă trădarea, acceptă servitutea.
Şi toate astea pornind de la o… comedie, “Cum vă place”, deşi prima parte numai comedie nu poate fi numită.
Despre IUBIRE, SOARTĂ, şi FIRE discută Rosalind şi Celia la începutul piesei: “Nu pune pe seama Soartei ceea ce îndeplineşte Firea. Nu e totuna. Soarta îşi risipeşte zestrea-n lume cuum îi place, dar chipul şi înfăţişarea noastră, cestea-s în puterea Firii.”
Iar eroii piesei îşi înfrâng soarta. Pentru că nu acceptă. Pentru că acţionează făcând CEEA CE TREBUIE, nu ceea ce ar recomanda interesul meschin,. Dar o acţiune îmbinată cu iubirea, să nu uităm, altfel ar fi, cred eu, doar revoltă demonică. Orlando, Rosalind, Celia dar şi măscăriciul, “nebunul” Touchstone (Tocilă cum a fost tradus), sunt personajele ilustrative ale acestei concepţii.
Contrar acestora sunt cei care au atitudinea conformă cuvintelor: Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.” Da! Ştiu că este un citat des uzitat şi picurat ca un soi de “adevăr” intangibil, dar a vedea lucrurile astfel ar însemna să considerăm “predestinarea”, “fatalismul” drept realităţi, drept dogme, deşi sunt lucruri opuse net “libertăţii” acordate de Creştinism.
ROSALIND
Avea soarta potrivnică. Tatăl ei – Ducele – fusese detronat şi trimis în surghiun. Iubirea faţă de verişoara-i Celia o face să-şi continue viaţa la Curte. Fiică de înalt nobil, evident că Soarta sa matrimonială nu ar fi urmat în viitor cărările inimii ci ale diverselor interese. Alungată de la Curte sub ameninţarea pedepsei cu moartea şi fiind însoţită de Celia şi de măscărici, Rosalind îşi schimbă “Firea”, îmbracă haine bărbăteşti, adoptă un comportament masculin. Intră în “maquis”, în “rezistenţă”, se retrage într-o pădure pusă sub pecetea simboică a lui Robin Hood (Robin de Bois cu îi spun francezii).
CELIA
Soarta o pune în rolul de Stăpână, fiind fiica ducelui Frederic Uzurpatorul,. Ar fi fost şi ea destinată unei căsătorii aranjate. Dar din iubire pentru cea care se jertfise până atunci şi care devenise o urgisită, se schimbă în fugară şi ia calea codrului.
În fond cele două aleg libertatea: “Noi plecăm cu inima uşoară, nu-n surghiun, ci spre-a găsi a libertăţii cale”
ORLANDO
Soarta îl pusese sub tutela unui frate hain după moartea tatălui său, Roland de Bois, frate ce-i doreşte chiar uciderea. Dar Orlando este plămădit să înfrângă lanţul destinului. Îl înfrânge pe luptătorul Charles, cel mereu voctorios până atunci, în pofida faptului că nu i se dădea nici o şansă şi că, de ar fi fost învins, acel lucru însemna că ieşea doar mort. Prin însăşi descendenţa sa din bătrânul de Bois era suspect noului Duce; Prin actul său îşi atrage şi mânia superiorului iar prin bănuiala că ar fi ajutat la fuga celor două “rebele” îşi capătă şi sentinţa. Astfel că şi orlando devine “insurgent”, alături având pe sluga sa, bătrânul Adam – întruchipare a Tradiţiei - pentru supravieţuirea căruia tânărul îşi ia chiar şi chip de lotru spre a-l hrăni cu un blid de mâncare. Descrierea pe care i-o face Adam, vechiul slujitor, este cât se poate de corectă:
“Întruchipezi în tine temeinica credinţ-a lumii vechi, când datoria te-ndemna, nu plata, lucrarea slujbei tale s-o-mplineşti”.
Fiind nobil de un rang mai mic, evident era “sortit” la un mariaj cu o persoană de rang egal.
Oliver, fratele său, este exact contrariul. Soarta îi dăduse dreptul de “prim născut” şi prin urmare şi tutela familiei. Dar îi lipsea dragostea iar voinţa sa era îndreptată spre împlinirea poftelor sale egoiste.
“Ai dori poate să-ţi păzesc porcii şi să mănânc ghindă împreună cu ei?” îi spune Orlando fratelui său.
Dar soarta e schimbătoare şi cei ce erau sus mâine pot fi la extrema cealaltă. Uzurpatorul Frederic îi confiscă toate averile şi-l obligă pe Oliver să-şi caute fratele şi să-l predea de-l va afla.
Ciudată e partea a doua a piesei. Nu mai aflăm dramatismul de până atunci; parcă ar face parte din altă scriere. O comedie pastorală aparent. Dar de fapt aici se produce lucrarea temeinică prin care “destinul” personajelor este înfrânt total. Liberul arbitru se manifestase anterior. Acum constatăm finalitatea actelor.
Orlando şi Rosalind pot făptui ceea ce, dacă s-ar fi supus sorţii, nu s-ar fi putut întâmpla, se pot căsători. Viaţa lui Oliver este salvată prin fapta plină de iubire a fratelui său şi, de aici, în inima celui hain până atunci se petrece o “metanoia”. Renunţă la vechiul fel de a fi – prin urmare face o alegere, nu i se impune - , abandonează modul materialist de a vedea lucrurile şi, în noua sa viaţă, poate să o ia de soţie pe cea pe care o credea o simplă păstoriţă, pe Celia, fiica lui Frederic Uzurpatorul.
Eroii îşi făcuseră alegerile. Finalul fericit putea chiar să lipsească. Puteau chiar să moară toţi, nu mai conta pentru lumea asta în care suntem. Poate de aicişi felul brusc prin care Shakespeare iese din situaţie şi ne propune – prin vestea despre conversia ducelui uzurpator spre viaţa călugărească – versiunea finalului fericit. Nu mai conta asta. Important fusese ceea ce făcuseră protagoniştii cu vieţile lor. Ce decizii luaseră. Orice condiţii ar exista, mereu există şi variantă de ieşire şi posibilitatea dată oricui de a se mântui. Poate de aceea se sfârşeşte piesa la o Nuntă? Ca o trimitere la Nunta cea veşnică a lui Hristos?
Versiunea folosită: Shakespeare, Cum vă place, traducere de virgil Teodorescu, în Opere complete, volumul 5, Editura Univers, Bucureşti, 1986.
Întâmplător sau nu, în zilele acestea apare şi pe ecranele româneşti un film despre nişte tineri care n-au acceptat la vremea lor ticăloşia: Portretul luptătorului la tinereţe.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)