Andrei Pleşu - o vulpe făţarnică

În stilul său de vulpe vicleană înzestrată cu ticăloşie diavolească, domnul Pleşu se trezeşte iarăşi să dea sfaturi şi să călăuzească spre "viitorul luminos" tinerimea pe care o vrea în continuare aflată sub vraja minciunelelor de sirenă sorosistă pe care e îndrugă prin gazetele sau în emisiunile domniei-sale. prezint mai jos textul publicat în zarul Adevărul - ziar patronat de un anti-creştin, redactat de sectanţi penticostali, partizan al adventistului Băsescu. Apoi veţi găsi ceva mai jos şi reacţia mea.

Religia în şcoală

de Andrei Pleşu

Se discută intens şi pasional - apropo de noua lege a învăţământului - despre obligativitatea orelor de religie în liceu. Din punctul meu de vedere, se ajunge prea rapid la concluzii mai mult sau mai puţin radicale, înainte de stabilirea premiselor. La întrebarea: „Trebuie sau nu ca religia să fie o disciplină obligatorie?" nu se poate răspunde decât după ce avem o reprezentare clară despre conţinutul acestei discipline, despre substanţa şi principiul ei.

Deocamdată, răspunsul meu ar suna, într-o primă instanţă, astfel: dacă ora de religie este administrată de un profesor ignar, rudimentar, apologetic până la furie, patriotard, chitit să demonstreze că suntem buricul pământului, xenofob, bolnav, cum ar fi spus Nietzsche, de „moralină", atunci votez împotriva obligativităţii. Dacă ora de religie e un curs de propagandă naţională, în dispreţul oricărei alterităţi, dacă e programatic anti-culturală, anti-occidentală, ruptă cu totul de problematica veacului, atunci, de asemenea, votez împotrivă. Nu ne putem dori ca această oră să împrumute stilistica prelegerilor de învăţământ politic, cu efectul garantat al îndepărtării definitive a audienţilor de tematica ei. Nu ne putem dori un învăţământ religios de campanie, o teorie a iubirii dublată de o pragmatică a urii, adică de încruntături, sudalme şi excluziuni.

Discernământul nu se poate „educa" prin metode de front, ci prin informaţie, analiză, inteligenţă şi „bună-voire". Opţiunea adevărată, consistentă, nu se poate întemeia decât pe o prealabilă deschidere spirituală, altfel spus pe cunoaştere şi libertate. Acesta este, de altfel, rostul însuşi al studiilor liceale: nu o prematură specializare sau înregimentare, ci instituirea unui fundament de cultură generală, pe care să se poată construi, ulterior, un edificiu intelectual, profesional, confesional, cu profil personalizat.

Or ceea ce lipseşte - atât părinţilor, cât şi copiilor de azi - e, între altele, cultura religioasă. În consecinţă, aş vota pentru obligativitatea orelor de religie, dacă ele ar însemna asimilarea bagajului elementar de cunoştinţe pe care orice om întreg trebuie să le aibă cu privire la religiile lumii şi la propria religie. Aş propune cursuri de apropriere a marilor texte revelate existente, culminând, fireşte, cu textele spaţiului în care trăim. Orice trăitor în spaţiul creştinătăţii trebuie să ştie ce conţine Biblia, care este istoria creştinismului, care sunt diferenţele dintre feluritele confesiuni creştine. Trebuie să ştie, de asemenea, sensul ritualului la care participă, uneori, rutinier şi decerebrat. Aş adăuga o serie de lecţii de tip „glosar": elevilor li se vor explica termenii esenţiali ai vieţii religioase.

E inadmisibil ca la sfârşitul liceului să nu ştie ce înseamnă „sfintele taine", „spovedanie", „agneţ", „euharistie", „cincizecime", „icoană" etc. Dar şi ce e cu Coranul şi cu Upanişadele, ce e un templu budist, ce sunt taoismul sau shintoismul. Faptul de a şti nu dăunează libertăţii de conştiinţă şi nu exclude credinţa, după cum faptul de a fi ignorant nu o garantează. Dar pentru ca ora de religie să arate normal, să aibă un efect formativ autentic, trebuie să avem o nouă generaţie de profesori. Ar trebui, aşadar, început cu o reformă de anvergură a învăţământului teologic, de natură să producă educatori cu adevărat competenţi. Obligativitatea orei de religie fără obligativitatea unei solide înzestrări didactice nu va produce decât bigotism sau respingere. Nu vrem nici una, nici alta. 

Articol preluat de la: http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Religia_in_scoala_7_255644438.html

Înţeleg că ziarul "Adevărul" este un ziar condus de SECTANŢI. Ce nu înţeleg este de ce acest ziar falsifică adevărul? Dar şi mai în adâncul subiectului: de ce maimuţoiul cu barbă acţionează pe căi aşa de ocolite pentru a SCOATE catehizarea creştină din şcoală înlocuind-o cu "un învăţământ religios". Reminiscenţe de pe vremea când actualul guru de la Dilema mai veche sau mai nouă era adeptul "Meditaţiei transcedentale"?
Ia să vedem punctual:
1. Învăţământul religios este un drept care se aplică fiecărei confesiuni creştine sau religii legale din România. Astfel în şcoala românească se predau noţiuni de religie creştină celor de confesiune ortodoxă, se predă religie islamică turcilor şi tătarilor, noţiuni calvine maghiarilor aparţinând confesiunii respective etc. A le încâlca înseamnă a încălca înseşi garanţiile pe care le-a dat statul român minorităţilor la momentul Unirii precum şi împlinirea nevoilor majorităţii în domeniul educaţiei religioase.
2. Elementele de CULTURĂ GENERALĂ gen Upanişade sau Coran ar fi în drept să fie predate la disciplina numită Istoria Universală. Dar asta reaminteşte în schimb dezastrul făcut de Pleşu şi ciracii săi în învăţământ. "Manualele alternative" - sună cunoscut?
3. Mai mult decât atât. Poate bărbosul Pleşu care se preocupă aşa de mult de grija copiilor şi adolescenţilor ortodocşi se va referi îi va veni în minte să transforme orele de Religie, pardon, de "Istorie a religiilor" în Cunoştinţe de cultură şi civilizaţie? Să reamintesc (sau să fac cunoscut): Literatura universală se predă doar în ultimul an de Liceu. Băgaţi la grămadă şi într-un ritm stahanovist toţi marii creatori literari ai lumii. Arta plastică şi Muzica - cenuşărese privite dispreţuitor, deşi sunt în programa şcolară.
4. Bărbosul Pleşu (ce ne reaminteşte de alţi posesori celebri - Marx, Engels) ar fi avut ocazia în mandatele sale ministeriale să îndrepte situaţia dacă ar fi fost ceva de îndreptat. Dar, după câte cred eu (sau poate nu citesc eu bine acolo) NATURA umană nu îi este oricărui terchea-berchea să o schimbe. Ea poate fi eventual rodul unei lucrări de îndelungă durată, zbatere a mai multor generaţii spre a se înfăptui. Aşa că scopul bărbosului Pleşu NU este acela al unei mai bune educări a tinerimii, ci este cel al DISTRUGERII învăţământului religios din cadrul învăţământului de stat. Precum din vremuri adamice: veninul mortal se află îmbrăcat într-o poleială scipitoare ce ia ochii!

O analiză premonitorie

Dacă încă în "Manifestul comunist", în ajunul revoluţiunii germane din 1848, al cărei scop principal a fost crearea unităţii naţionale, K. Marx spună că “în Germania partidul comunist va lupta de acord cu burghezia, câtă vreme ea va fi revoluţionară”[1], din alte acte ale lui se precizează şi mai bine caracterul acestei colaborări.
După isbucnirea revoluţiunei în Germania, K. Marx adresează lucrătorilor mai multe apeluri, în cari îi îndeamnă să lupte alături cu burghezia, în sforţările ei de-a realiza unitatea naţională, deşi la început "lucrătorii nu pot face, fireşte, nici o propunere comunistă". K. Marx chiar accentuează această tendinţă spre unitatea naţională, de teamă că democraţia burgheză se va opri la jumătatea dumului:
“Democraţii, – spune el lucrătorilor, – vor lupta direct pentru crearea unei republici federative… În opoziţie cu acest plan, lucrătorii trebue să lupte nu numai pentru una şi indivizibilă republică germană, dar şi în sensul centralizării puterilor în sânul ei, în mâinile statului” etc…[2]
Dar în calea unităţii Germaniei, care pe atunci cuprindea şi pe austriacii sau cehii şi ceilalţi slavi din Imperiul Habsburgic şi, după înfrângerea revoluţiunii germane, autorul “Manifestului comunist”, abia vreo trei-patru ani după apariţia acestuia, prin o amară şi crudă ironie a Istoriei, se încearcă să dovedească, că aceste popoare nu au dreptul la o viaţă naţională independentă, fiindcă… Germania are nevoe de teritoriul lor!… Nu fără tristeţă constatăm la acest internaţionalist, la acest întemeietor al social-democratismului modern că, odată ce se ating interesele Germaniei, el vorbeşte nu ca naţionalist, ci ca cel mai patentat şovinist, bătându-şi joc de drepturile popoarelor oprimate:
“Moravii şi slovacii, – argumentează K. Marx – de mult au pierdut orice urmă de simţ naţional şi de vitalitate, deşi şi-au păstrat limba. Boemia e înconjurată din trei părţi de ţări cu totul germane: elementul german a făcut mari progrese pe teritoriul ei propriu; chiar în Praga, capitală, amândouă naţionalităţile sunt egale la număr; iar capitalurile, comerţul, industria şi mijloacele culturii intelectuale au fost pretutindeni în mâinile germanilor. Luptătorul principal al naţionalităţii cehe, profesorul Palacky, el însuşi e un învăţat neamţ venetic, care nici nu poate vorbi corect limba cehă, fără accent străin. Dar, cum adesea se întâmplă, muribunda naţionalitate cehă, – muribundă, judecând după toate faptele cunoscute ale istoriei celor din urmă patru veacuri, – în 1848 a făcut ultima sforţare să-şi recapete vitalitatea de altădată, – sforţare , a cărei prăbuşire, independent de orice consideraţii revoluţionare, a trebuit să dovedească, că de azi înainte Bohemia poate fiinţa numai ca o parte a Germaniei, deşi o parte din populaţia ei, poate va mai continua să vorbească încă câteva veacuri o limbă negermană”(!!)…[3]
Ce dureroasă impresie produce voluptatea cu care vorbeşte revoluţionar K. Marx despre împrăştierea violentă a congresului slav din Praga de cătră armata lui Windischgraetz, – “acest adevărat congres slav alcătuit, sub comanda lui Windischgraetz, din ulanii galiţieni, grenadierii slovaci şi croaţi, artileriştii şi chirasierii cehi, care în mai puţin de 24 ore a gonit pe întemeietorii închipuitei supremaţii (?) slave, şi i-a împrăştiat în toate părţile…”[4]
Să nu mi se spună, că e firesc ca un K. Marx să combată fanteziile panslaviste, fiindcă el luptă nu numai împotriva panslavismului”, ci împotriva oricărei independenţi culturale şi naţionale a slavilor din Austria, şi luptă în numele germanismului. Următorul pasagiu va împrăştia orice îndoială în această privinţă. După ce ne povesteşte cum a fost înfrântă mişcarea slavilor din Austria, K. Marx continua:
"Astfel s-au isprăvit, şi probabil pentru totdeauna, încercările slavilor din Germania de a-şi recăpăta existenţa naţională independentă. Rămăşiţele împrăştiate ale neamurilor numeroase, ale căror naţionalitate şi vitalitate politică s-au stins de mult şi cari, din cauza aceasta, au fost silite aproape o mie de ani (!?) să meargă la remorca unui popor mai viguros, biruitorul lor… – aceste neamuri muribunde. Cehii, corintienii, dalmaţienii etc. au căutat să se folosească de tulburarea generală din 1848 spre a restabili un status quo al anului de graţie 800 (sic!). Istoria milenară a trebuit să le arate că această întoarcere îndărăt nu e cu putinţă, că dacă toată regiunea de răsărit de la Elba şi Saala a fost odată ocupată de neamurile slave, apoi acest fapt dovedeşte numai o tendinţă istorică şi în acelaşi timp puterea fizică şi intelectuală a poporului german de a-şi supune, absorbi şi asimila pe vechii săi vecini din Răsărit; că această tendinţă spre absorbire din partea germanilor a fost totdeauna şi rămâne până acum unul din mijloacele cele mai puternice pentru răspândirea civilizaţiunii apusene în Orient; că ea se va opri numai atunci când procesul de germanizare va ajunge la graniţele unor naţiuni mari şi compacte, apte pentru viaţa naţională independentă, cum sunt maghiarii şi în oarecare măsură polonejii; şi că, prin urmare, soarta firească şi inevitabilă a acestor naţionalităţi muribunde este de a permite să se desăvârşească acest proces de descompunere a lor şi de absorbire de către vecini mai puternici. Desigur aceasta nu e o perspectivă măgulitoare pentru amorul propriu naţional. Dar cine se poate aştepta că istoria se va întoarce cu o mie de ani îndărăt pentru bunul plac al câtorva neamuri debile cari, în toate părţile teritoriului ocupat de ele, sunt amestecate cu germanii sau înconjurate de aceştia; cari din timpuri aproape imemoriabile, pentru toate scopurile civilizaţiunii, s-au folosit numai de limba germană (!)…? După decepţia din 1848, şi după lecţia ce le-a dat guvernul austriac, nu e verosimil ca ele să mai facă altădată o nouă încercare. Dar dacă vor încerca din nou, sub pretexte de această natură (viaţa naţională!) să se unească cu forţele contra-revoluţionare (!), – datoria Germaniei este clară"!…[5]
Adică, iar baionetele unui Windischgraetz vor fi chemate, în numele… forţelor revoluţionare!…
E vădit, că nu putem imputa internaţionalistului Marx lipsa de sentiment naţional german, ci tocmai că acest sentiment e dus aici până la acele exagerări (fără să mai vorbesc de tendenţioasa expunere istorică), cari dacă sunt explicabile la şovinii maghiari, sunt extrem de ciudate sub pana unui socialist.
Dacă K. Marx aşteaptă realizarea unităţii germane de la “republica germană, una şi indivizibilă”, în numele căreia, cum aţi văzut, e gata să strivească milioane de slavi din Austria, cari sub “pretextul” independenţii lor naţionale, îngreuie această problemă, – bătrânul Fr. Engels, după realizarea unităţii naţionale sub egida Prusiei, cu toată ura ce o simte împotriva formelor de stat din Prusia cu “junkerii” ei, se împacă şi cu aceştia, fiindcă “aceasta, ca formă unică cu putinţă astăzi a unităţii naţionale e, vădit, inevitabilă”…[6]
NOTE
1. K. Marx şi Fr. Engels – “Das Kommunistische Manifest, – (Ed. 6-a. 1903), p. 62
2. K. Marx, – “Enthüllungen über Kommunister, Process zu Köln” 1885, p. 81 (în Supliment).
3. K. Marx, – “Revolution und Kontre-Revolution in Deutschland” (ed. 2, 1907), p. 61-61.
4. Ibid… p. 61.
5. K. Marx, – op. Cit. P. 98-100, passim. Lucrarea citată a fost scrisă de K. Marx în 1852 în englezeşte pentru “New York Tribune” – şi pentru prima oară a fost tradusă în limba germană în 1896 de K. Kautsky. Ironia soartei a voit astfel, ca aceste accese de şovinism german ale lui Marx, îndreptate în primul rând împotriva cehilor, să fie cunoscute cetitorilor germani mulţumită unui ceh. Şi nici nu mă pot lipsi de plăcerea, recunosc nu tocmai creştinească, de a releva felul în care a reacţionat K. Kautsky faţă de aceste atacuri ale magistrului, în numele cărora e atâta deprins să jure. În prefaţa cu care însoţeşte traducerea sa acest discipol credincios ne spună, că furia (Zorn) revoluţionară îl face pe Marx “să se ambaleze” prea mult (sich zu sehr fortreissen), şi că realitatea l-a desminţit! Dacă în 1848 cehii au sprijinit reacţiunea de vină este numai mica burghezie şi mai ales (se înţelege!) acea ţărănime, care este izvorul tuturor răutăţilor pentru un bun social-democrat. Dar de atunci s-au schimbat lucrurile: “Naţiunea cehă n-a produs numai un proletariat numeros şi energic, ea se află acuma în situaţia fericită de a avea şi o burghezie capitalistă proprie; şi chiar o parte a nobilimii s-a alăturat acestei naţiuni, cu toată originea ei germanică… Naţiunea cehă posedă astfel astăzi toate elementele constitutive ale unui modern popor cultural (Kulturvolk)…
Toate acestea favorizează vitalitatea şi puterea de rezistenţă a naţionalităţii cehe faţă de cea germană. Departe de a fi cotropită de această din urmă, ea mai curând a şi început să câştige teren la nemţi…” (p. XXI – XXIX, passim).
Pentru cine cunoaşte supunerea oarbă cu care primeşte K. Kautsky orice afirmare a lui Marx, ca un cuvând de Evanghelie, această răzvrătire, când e atins la “cehie”, e foarte semnificativă…
Pentru caracteristica lui Marx mai e interesantă şi scrisoarea cătră el a directorului jurnalului “New York Tribune”, în care întemeietorul social-democratismului european şi-a publicat această lucrare, – scrisoare citată de K. Kautsky în aceeaşi prefaţă, şi din care reproducem câteva rânduri:
“Am avut numai un singur lucru de imputat articolelor D-tale: că pentru un jurnal american dta câteodată prea afirmai punctul de vedere german… Mi se părea câteodată că în chestiunile referitoare la ţarism sau bonapartism, d-ta manifestai prea mult interes şi îngrijire pentru unitatea şi independenţa Germaniei… În chestia războiului italian, nu cred că Germania să fi avut atâta temeiu de a fi îngrijită cum presupuneai d-ta, împreună cu ceilalţi patrioţi germani…” (p. XVIII-XIX).
Dacă putem recomanda unor social-democraţi români să reflecteze lai adânc asupra acestor incidente, nu mai puţin putem da acelaşi sfat şi celor din lagărul advers ce se cred în drept să interpreteze “internaţionalismul” proletariatului ca o negaţiune a ideii naţionale înseşi.
6. Fr. Engels – “Zur Banerufrage” etc… în “Neue Zeit”, 1895.

Constantin Stere, Social-democratism sau poporanism?, Ediţie şi prefaţă de Mihai Ungheanu, cu o postfaţă de prof. dr. Ilie Bădescu, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996, p. 134-139.

Este vorba de reluarea unui text apărut între anii 1907-1908 în revista “Viaţa Românească”. Cu mult înainte de venirea bolşevicilor la putere în Rusia. Cu mult înainte de venirea lui Hitler la putere. Cu mult înainte de de sărbătorirea Zilei Muncii (1 Mai) împreună (sic!) de către nazişti şi bolşevici, în 1940, pe ruinele Poloniei sfărtecate (se pot adăuga aici şi alte popoare).

Cât despre noi… Noi, Românii, la 1 Mai sărbătorim Armindenii – Ziua profetului Ieremia!

CaCaCapitalism - o polemică

Cât o să mai dureze trâmbiţarea conceptelor marxiste sub aparenţa diverselor etichete? Termenul de CAPITALISM este o invenţie marxistă! Nu există societăţi "capitaliste"! Nu BANUL (capitalul) este valoarea supremă! Se trăieşte în state care au la bază valori fundamentale precum religia, naţiunea, libertatea, justiţia (legea). Banul capitalul este doar o pârghie prin care se asigură buna administrare a statului. Este tot o pârghie prin care îşi afirmă sfera de influenţă în lume. Circulaţia "solidus"-ului roman era o amprentă vizibilă a influenţei civilizaţiei Imperiului roman - ca să dau un exemplu din profesia în care activaţi. Asta nu reduce Imperiul doar la funcţia sa financiară. Arghirofilia era doar unul din cele 7 păcate de căpetenie definite în spiritualitatea creştină. Asta nu a dus însă la condamnarea în sine a unei atribuţii a statului de către Creştinism. Ca să vedem absurdul pretinsei existenţe a unei societăţi "capitaliste" am putea să imaginăm existenţa unei societăţi care are la bază alt păcat de căpetenie. Cum ar suna atunci "Societatea Sexualistă" multilateral dezvoltată? Hilar, evident! Eu, de exemplu, sunt cetăţean Român, nu cetăţean "capitalist". Există aşa ceva? Cetăţean capitalist? Nu! Dar "cetăţean comunist" aka "sovietic" a existat! E urmare a aberaţiilor lui Marx (şi a colegilor săi de ideologii, bineînţeles), adică a celui care şi-a imaginat "societatea comunistă" ca o contrapondere dialectică la cea "capitalistă". Cred că este timpul să se iasă din această "vrajă" a cuvintelor, a ideologiilor. Un om de dreapta nu are ca valoare fundamentală "capitalul" şi prin urmare nu construieşte nici o "societate capitalistă". Nici nu poate afirma că ar fi existat vreodată aşa-ceva! Dar o ştim şi o ştiţi foarte bine cine a afirmat în trecut existenţa unei asemenea bazaconii! Odraslele lor o afirmă în schimb în prezent... Cu părere de rău... şi unii inşi de la "România profundă".

Un "accident" care convine

Care convine unora.

Convine birocraţiei mafiote, criminale, cripto-socialiste şi bolşevice de la Bruxelles, adesea formată din odrasle de cominternişti. Polonia este printre puţinele state membre care afirmă o Europă a naţiunilor, nu a tehnocraţilor cosmopoliţi, nu a uneltelor de nivelare până la nimicire a specificităţilor naţionale, nu a experimentelor de inginerie socială.

Convine Germaniei, ambiţiilor renăscute a acestei ţări de a domina Europa, de a readuce iar planul utopic al imperiului de o mie de ani (care de fiecare dată s-a prăbuşit fie în 50 de ani, fie în 5 ani). Şi care Germanie s-a lovit în realizarea planurilor ei de refuzul polonez (vezi scandalul traseelor energetice).

Convine Rusiei. Aparent şi-ar fi cerut scuze pentru crima de la Katin - deşi aceasta este doar una dintre crimele sovieticilor. Nu este vorba de o declaraţie a Dumei, nu este nici una a preşedinţiei Ruse. Polonia însă este una dintre ţările care trag de ceva vreme semnalul de alarmă în faţa revanşismului ruso-sovietic afişat de Putin şi acoliţii săi. Preşedintele Lech Kaczynski a ZBURAT în Georgia, la Tbilisi, a fost prezent acolo când această ţară (ortodoxă de 1400 de ani) a cunoscut agresiunea Rusiei. Mult încercata Polonie ştie din experienţa proprie cît de nesătul este căpcăunul rus. Statele occidentale se fac că nu ştiu, îşi ascund prostia politică sub maca politeţii civilizate.

Convine adepţilor corectitudinii politice - sintagmă adoptată de mai vechii partizani ai bolşevismului şi anarhismului. Propovăduitorii relativismului moral. Propovăduitorii anticreştinismului. Propovădutiroo distrugerii elementelor cheie în jurul cărora se menţine o naţiune: Biserică, familie, lege, armată.

Rusia a intrat în Săptămâna Patimilor

A fost atacul asupra Statelor Unite. Ţintele: World Trade Center şi Pentagonul. Simbolistica lor: puterea militară şi puterea financiară.

A fost atacul asupra Spaniei. Ţinta: democraţia de tip occidental (a fost vizat transportul feroviar dar momentul a fost atentatelor a coincis cu alegerile legislative - pierdute ca urmare de Aznar). Simbolistica: puterea politică.

A fost atacul asupra Marii Britanii. Ţinta: metroul londonez, primul metrou din lume. Simbolistica: puterea dată de tradiţie.

A fost atacul din Indonesia. Ţintele: turiştii. Simbolistica: puterea dată de turism şi de comerţ.

Este atacul de astăzi din Rusia. Ţinta: perimetrul puterii din Moscova pe axa Kremlin-Lubyanka dar şi sărbătorile pascale. Simbolistica: puterea represivă dar, pentru prima oară îmi pare, este vizată direct Biserica lui Hristos.

Tiparul este acelaşi. Explozii în serie. Comanditarii sunt aceeaşi. Al-Quaeda se pare că ştie mai bine decât mulţi analişti care este cel mai important ciclu de sărbători, creierele din spate cunosc bine că Patimile şi Învierea lui Hristos se află în miezul Bisericii. Şi de data aceasta au încercat să vizeze această inimă.

Prezentarea modei la Oscarurile din 2010

Sunt capturi de ecran din înregistrarea emisiunii. Pinguinii au fost lăsaţi deoparte...

James Bond: Madonna - Die Another Day

Intro şi clipul oficial: