Locul 5: INSULA (Ostrov, Остров, 2006)
O problemă au privitorii dintru început cu acest film. Ca să-l vizioneze trebuie să fie mai întâi creştin-ortodocşi. Altminteri vor fi paraleli şi nu vor înţelege nimic din film. Vor încerca să aibe doar o abordare estetizantă şi vor strâmba din nas. Ceva cam în stilul în care au reacţionat unii după întâlnirile cu Teofil Pârâian, ca să dau un exemplu: "Ce mare lucru! Ne-a vorbit un bunicuţ ca acela pe care-l avem la ţară".
Piedica aceasta odată trecută, putem intra în fondul problemei. De ce Pavel Lunghin, regizorul filmului (dar şi al "Taxi Blues" sau "Ţar") nu a încercat să ilustreze cinematografic viaţa unui sfânt, a unui monah, a unui slujitor al Domnului, documentat concret istoriceşte? A preferat însă să creeze un personaj fictiv - părintele Anatoli, interpretat de Piotr Mamonov - în care să se combine situaţii des întâlnite în vieţile exemplare ale sfinţilor. De la pocăinţă şi smerenie, la fapte minunate şi nebunie întru Hristos. Cine ar fi curios să caute prin vieţi de sfinţi mai noi sau mai vechi, s-ar ciocni cu asemenea fenomene cu un dozaj variabil. În ceea ce priveşte cazul de faţă, dozajul este perfect. Bun, pentru necredincioşi, atei sau agnostici nu ar conta, pentru că aceştia ar căuta motivaţii, ar specula şi ar cârti. Aşijderea şi pentru sectanţi. Deci, ne reîntoarcem la primul paragraf.
Îndeosebi cei cu pretenţii intelectuale ar cârti. Poate şi dintr-un soi de gelozie ce vine din dorinţa de faimă, de adulaţie de către public. Dar la aceştia nu vine nici femeia chinuită de gândul avortului, nici părinţi disperaţi că nu-şi pot vindeca copiii, nu ajung şi nici nu pot chinul adus de "bolile psihice" unde aceste personaje îi includ şi pe îndrăciţi, din motive ce ţin de refuzul admiterii existenţei demonilor şi a acţiunii malefice. Am mai spus la un film anterior că toată liota de "cadre ştiinţifice" nu a reuşit să vindece un singur bolnav psihic dar ştie foarte bine să inventeze categorii de anomalii. Revenind la intelectualii noştri, aceştia nu pot realiza nici existenţa unui mediu monahal, nu şi-l pot închipui decât prin tablouri fantaste sau exotice în genul aberaţiilor din filmul lui Mungiu, "După dealuri", ca să venim cu un exemplu autohton. Ori filmul de care ne ocupăm are şi meritul de a sublinia chiar micile mâncătorii din peisajul mânăstiresc, fără exagerări, mai degrabă ca o punctare a slăbiciunilor omeneşti inerente.
Poate de aceea orgoliile, slăbiciunile, laşităţile acestui univers uman destul de mic ce ne este înfăţişat (părintele Filaret, părintele Iov, Nastia sau Nina Usatova) apar, oarecum, cu un dram de încărcătură negativă mai mare decât vina covârşitoare ce îl macină de zeci de ani pe părintele Anatoli. Să vină aceasta de la faptul că au devenit obişnuinţă şi deci o povară mult mai grea pentru fiecare? Precum confortul în care vroia să trăiască un doritor de pustnicie, trufia intelectuală în care vieţuia un doritor de puritate monahală, alibiurile profesionale pentru femeia ce dorea vindecarea copilului olog? Micile meschinării ce ne ţin în loc.
Dar există şi extremele! Un maniheism repudiat inteligent dar şi printr-o asceză continuă şi prin depăşirea... orgoliilor. Îi vedem la început pe Anatoli şi pe superiorul său, Tihon, în două posturi antagonice, de la degradarea josnică a primului, la trufia "eroică" a celui de-al doilea. Dar, erau acestea atitudinile corecte? Răspunsul regizorului venit prin traiectoria glonţului aflată la final ne spune că nu, că Dumnezeu găseşte ALTĂ cale. A smereniei - dar nu a umilirii - în cazul lui Anatoli; a realismului liber acceptat - dar nu a trufiei oarbe - în cazul lui Tihon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu