Locul 6: TÂLHARUL (Il Ladrone, 1980)
Am văzut destule filme cu personaje biblice mai mult sau mai puţin veridice. Unele dintre ele s-au aflat în centrul unor superproducţii ce au avut la bază romane celebre. Este suficient să menţionăm "Cele zece porunci", "Quo Vadis", "Cămaşa lui Hristos", Ben Hur" şi desfăşurarea de forţe materială şi actoricească ce au însoţit asemenea producţii. Cu toate acestea, un film italian mai puţin cunoscut pe mine m-a cucerit.
În general, mai toţi îl consideră o comedie. Mai mult, o comedie SEXI (sic!)! Şi întrucâtva au dreptate, dacă ne gândim la scenele să le spunem "decoltate" în care apar Edwige Fenech, sex-simbolul italian (deşi ea este franţuzoaică de origine) al anilor '70-'80, interpretând-o pe prostituata Deborah, sau Bernadette Lafont în rolul matroanei romane Appula. Dar tocmai (şi) prin aceste scene "picante" realizatorul Pasquale Festa Campanile îşi împlineşte scopul de a da un portret realist al unui hoţoman, pişicher năzdrăvan (interpretat de Enrico Montesano), o haimana simpatică care sfârşeşte... pe cruce, de-a dreapta Mântuitorului.
Da, e vorba de acel tâlharul care a cucerit împărăţia cerurilor doar prin câteva vorbe rostite pe vârful Golgotei, şi periplurile sale. Pe de-o parte, peripeţiile picareşti prin care trece, situaţii care stârnesc râsul iniţial dar mai apoi lasă în urmă amărăciune. Dar nu-i aşa viaţa? Nu se spune că plăcerile păcatelor se sfârşesc în amar? pe de altă parte, avem şi traseul unui om care se loveşte de propria neputinţă de a crede, neputinţă ce vine din impostura în care vieţuieşte, din care face parte. Un înşelător care crede că totul este scamatorie pentru că pentru el i-a devenit naturală escrocheria şi falsul. Este acelaşi gen de REFUZ în a crede pe care-l găsim şi la oamenii zişi "de ştiinţă", în ciuda EVIDENŢEI faptelor. Pentru acest rol Enrico Montesano a şi căştigat premiul David di Donatello.
Să mai adăugăm coloana sonoră ce însoţeşte filmul, operă a aceluiaş Ennio Morricone pomenit şi la "Misiunea".
Părintele Nicu Steinhard pomenea prin "Jurnalul fericirii" de un clovn care-şi aducea obolul credinţei făcând gimbuşlucuri în faţa altarului. Cred că prin acest film o parte din cinematografia italiană, cea preocupată de crearea divertismentului zis facil (dar care îşi are un public al lui) a făcut o reverenţă lui Hristos.
Rigoriştii să nu fie prea asprii. Doar nebunia italiană putea da la iveală un asemenea film şi în care să amestece teme atât de "incompatibile" în viziunea altora.
marți, 31 decembrie 2013
duminică, 29 decembrie 2013
Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 7
Locul 7: MISIUNEA (The Mission, 1986)
Filmul lui Roland Joffé ("Câmpiile ucigaşe", "Oraşul bucuriei") porneşte de la evenimente reale petrecute la jumătatea secolului al XVII-lea în America Latină. În fapt, e o condensare a unei istorii de 200 de ani care are în centru un subiect mai puţin cunoscut, cel al misiunilor iezuite pentru convertirea amerindienilor la creştinism. Termenul mai potrivit poate era acela de subiect "ocultat" pentru că tot ceea ce s-a înfăţişat în film porneşte în realitate de la îndrăcirea marilor curţi domnitoare din Europa prin îmbrăţişarea Iluminismului, culminând mai apoi prin victoria Revoluţiei franceze. Ideile deiste cereau îndepărtarea numelui lui Hristos iar începutul decreştinării nu se putea petrece decât dinspre periferie spre metropolă. Poate nu întâmplător, nu foarte departe de teritoriul indienilor guarany vedem ridicată, în Republica Orientală a Uruguaiului, o capitală - Montevideo - înţesată de simbolistică masonică. Pentru că "Ex Oriente lux".
Revenind la film, acesta se desfăşoară punându-i în centru două tipologii contrastante dar complementare în acelaşi timp. Cu profile diferite, cu motivaţii diferite, cu mijloace diferite dar slujind aceluiaş Adevăr: Hristos. Pe de-o parte, părintele Gabriel - interpretat de Jeremy Irons ("Logodnica locotenentului francez", "Un amor al lui Swan") - care vrea să se sprijine doar pe principiile evanghelice; pe de altă parte, Rodrigo Mendoza (Robert de Niro, cel pomenit şi la postarea despre filmul "Noi nu suntem îngeri"), suflet zbuciumat ce caute să-şi afle ispăşirea în mijlocul celor pe care mai înainte îi oropsea şi care, în momentul de cumpănă în care se punea problema supravieţuirii sau exterminării, adoptă calea săbiei.
Deci două alegeri nete. Dar care să fie cea potrivită? Nici unul dintre cei doi nu o poate spune. Priviţi scena dinspre final. Priviţi chipurile celor doi. Mendoza pe moarte sperând în ultimele clipe ca el să se fi înşelat şi superiorul său să fi avut dreptate. În acelaşi timp, chipul părintelui Gabriel, în mijlocul ororii, răvăşit de oglinda unei lumi lipsite de dragoste ce i se descoperă. Clipa de deznădejde a fiecăruia? Dar crucea căzută este ridicată imediat de către unul din turma pe care au vrut să o apere.
Aşa cum indienii convertiţi reconstruiesc într-un soi de "justiţie poetică", sau - mai potrivit - reiau simbolic tot în acest final însângerat scena de deschidere a filmului: un preot martir ce se prăvale cu crucea în imensitatea cascadei. Doar că acum vedem un preot ucis - Liam Neeson, cel menţionat la "Salt spre credinţă" - şi doi indieni reinterpretând scena.
Şi doi martori. Copilul ce se perindă în scenele cheie şi-şi asumă rolul de adult după tragedia (încheiată?). Episcopul care ne trimite o privire amară târziu de tot, după ce s-au desfăşurat genericele de final.
Adăugaţi imaginea fabuloasă (premiul Oscar pentru această categorie), muzica lui Ennio Morricone şi Palma de Aur căpătată la Cannes.
Watch The Mission (1986) in Entertainment | View More Free Videos Online at Veoh.com
Filmul lui Roland Joffé ("Câmpiile ucigaşe", "Oraşul bucuriei") porneşte de la evenimente reale petrecute la jumătatea secolului al XVII-lea în America Latină. În fapt, e o condensare a unei istorii de 200 de ani care are în centru un subiect mai puţin cunoscut, cel al misiunilor iezuite pentru convertirea amerindienilor la creştinism. Termenul mai potrivit poate era acela de subiect "ocultat" pentru că tot ceea ce s-a înfăţişat în film porneşte în realitate de la îndrăcirea marilor curţi domnitoare din Europa prin îmbrăţişarea Iluminismului, culminând mai apoi prin victoria Revoluţiei franceze. Ideile deiste cereau îndepărtarea numelui lui Hristos iar începutul decreştinării nu se putea petrece decât dinspre periferie spre metropolă. Poate nu întâmplător, nu foarte departe de teritoriul indienilor guarany vedem ridicată, în Republica Orientală a Uruguaiului, o capitală - Montevideo - înţesată de simbolistică masonică. Pentru că "Ex Oriente lux".
Revenind la film, acesta se desfăşoară punându-i în centru două tipologii contrastante dar complementare în acelaşi timp. Cu profile diferite, cu motivaţii diferite, cu mijloace diferite dar slujind aceluiaş Adevăr: Hristos. Pe de-o parte, părintele Gabriel - interpretat de Jeremy Irons ("Logodnica locotenentului francez", "Un amor al lui Swan") - care vrea să se sprijine doar pe principiile evanghelice; pe de altă parte, Rodrigo Mendoza (Robert de Niro, cel pomenit şi la postarea despre filmul "Noi nu suntem îngeri"), suflet zbuciumat ce caute să-şi afle ispăşirea în mijlocul celor pe care mai înainte îi oropsea şi care, în momentul de cumpănă în care se punea problema supravieţuirii sau exterminării, adoptă calea săbiei.
Deci două alegeri nete. Dar care să fie cea potrivită? Nici unul dintre cei doi nu o poate spune. Priviţi scena dinspre final. Priviţi chipurile celor doi. Mendoza pe moarte sperând în ultimele clipe ca el să se fi înşelat şi superiorul său să fi avut dreptate. În acelaşi timp, chipul părintelui Gabriel, în mijlocul ororii, răvăşit de oglinda unei lumi lipsite de dragoste ce i se descoperă. Clipa de deznădejde a fiecăruia? Dar crucea căzută este ridicată imediat de către unul din turma pe care au vrut să o apere.
Aşa cum indienii convertiţi reconstruiesc într-un soi de "justiţie poetică", sau - mai potrivit - reiau simbolic tot în acest final însângerat scena de deschidere a filmului: un preot martir ce se prăvale cu crucea în imensitatea cascadei. Doar că acum vedem un preot ucis - Liam Neeson, cel menţionat la "Salt spre credinţă" - şi doi indieni reinterpretând scena.
Şi doi martori. Copilul ce se perindă în scenele cheie şi-şi asumă rolul de adult după tragedia (încheiată?). Episcopul care ne trimite o privire amară târziu de tot, după ce s-au desfăşurat genericele de final.
Adăugaţi imaginea fabuloasă (premiul Oscar pentru această categorie), muzica lui Ennio Morricone şi Palma de Aur căpătată la Cannes.
Watch The Mission (1986) in Entertainment | View More Free Videos Online at Veoh.com
sâmbătă, 28 decembrie 2013
Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 8
Locul 8: EXORCISTUL (The Exorcist, 1973)
Am găsit în "Partea Diavolului" a lui Denis de Rougemont aceste vorbe: "Cea mai mare înşelătorie a Diavolului este aceea să ne facă a crede că nu există". Evangheliile sunt pline de istorisiri despre Hristos alungând demonii şi vindecând posedaţi. Cărţile de cult conţin rugăciuni prin care spiritele malefice sunt alungate. La botezul fiecăruia din noi se rostesc o serie de rugăciuni denumite "exorcisme". În ziua de Sfântul Vasile ar fi trebuit să se rostească Molitfele acestui sfânt cu un conţinut atât de cutremurător.
Dar, cu toate acestea, în lumea de astîzi se uită că există un "război nevăzut" în care este cuprinsă toată făptura. "Diavol? Fugi, domle' de-aici! Astea sunt superstiţii medievale. Noi am progresat şi ştim că vorbim de boli psihice." Cam aşa sună frazele tipice ale scepticilor contemporani. Pentru ei, dacă au catalogat evenimentele în nişte categorii botezate pompos, cu acest lucru s-au rezolvat lucrurile. Li s-a pus frumos ştampila de "boli psihice" şi situaţia e clară. Nici nu mai contează că ŞTIINŢA (ce termen drag!) nu a reuşit pe nimeni să restabilească, nici un "bolnav psihic" nu a fost vindecat de liota de doctori, psihiatrii, psihologi şi psihanalişti. Poate doar ţinuţi o vreme sub control.
Într-un fel, aşa se prezintă lucrurile şi cu filmul în cauză realizat de William Friedkin ("Filiera franceză", "Viaţă şi moarte în L.A."). A fost încadrat repede la categoria horror. Soluţie convenabilă pentru menajarea confortului mental contemporan. De ce să se preocupe lumea de drama lui Chris MacNeill, mamei fetiţei posedate - şi observaţi-i de acum înainte interpretarea lui Ellen Burnstyn ("Ultimul spectacol cinematografic", "Alice nu mai locuieşte aici")? De ce să se bage de seamă că titlul îl pune drept personaj principal pe preot ("Exorcistul") iară nu procesul în sine ("exorcismul")? E mai simplu de spus "horror" şi gata!
Dar nu asta a fost intenţia realizatorilor. Tocmai realismul montării ne trimit spre situaţii veridice de viaţă care chiar se petrec şi care s-au mai petrecut în trecut. De altminteri chiar coloana sonoră ne dirijează spre aceeaşi direcţie. Muzica atonală a lui Krzysztof Penderecki este extrasă din opera acestuia numită "Diavolii de la Loudun", având ca subiect cazul de... posedare în masă petrecut în secolul al XVII-lea în Franţa. Este o muzică în ton cu oglindirea distrugerii personalităţii sub influenţa malefică, contrabalansată de "Clopotele tubulare" ("Tubular bells") ale lui Mike Oldfield.
Legat de apariţia acestui film, mi se pare semnificativ că marchează acea perioadă din istoria contemporană în care excesele erau la ordinea zilei - dezordinea morală, sexuală, droguri, rebeliune, secte (între care şi culte luciferice), influenţe extrem-orientale. Pe scurt, ceea ce s-a numit "generaţia hippie".
Am găsit în "Partea Diavolului" a lui Denis de Rougemont aceste vorbe: "Cea mai mare înşelătorie a Diavolului este aceea să ne facă a crede că nu există". Evangheliile sunt pline de istorisiri despre Hristos alungând demonii şi vindecând posedaţi. Cărţile de cult conţin rugăciuni prin care spiritele malefice sunt alungate. La botezul fiecăruia din noi se rostesc o serie de rugăciuni denumite "exorcisme". În ziua de Sfântul Vasile ar fi trebuit să se rostească Molitfele acestui sfânt cu un conţinut atât de cutremurător.
Dar, cu toate acestea, în lumea de astîzi se uită că există un "război nevăzut" în care este cuprinsă toată făptura. "Diavol? Fugi, domle' de-aici! Astea sunt superstiţii medievale. Noi am progresat şi ştim că vorbim de boli psihice." Cam aşa sună frazele tipice ale scepticilor contemporani. Pentru ei, dacă au catalogat evenimentele în nişte categorii botezate pompos, cu acest lucru s-au rezolvat lucrurile. Li s-a pus frumos ştampila de "boli psihice" şi situaţia e clară. Nici nu mai contează că ŞTIINŢA (ce termen drag!) nu a reuşit pe nimeni să restabilească, nici un "bolnav psihic" nu a fost vindecat de liota de doctori, psihiatrii, psihologi şi psihanalişti. Poate doar ţinuţi o vreme sub control.
Într-un fel, aşa se prezintă lucrurile şi cu filmul în cauză realizat de William Friedkin ("Filiera franceză", "Viaţă şi moarte în L.A."). A fost încadrat repede la categoria horror. Soluţie convenabilă pentru menajarea confortului mental contemporan. De ce să se preocupe lumea de drama lui Chris MacNeill, mamei fetiţei posedate - şi observaţi-i de acum înainte interpretarea lui Ellen Burnstyn ("Ultimul spectacol cinematografic", "Alice nu mai locuieşte aici")? De ce să se bage de seamă că titlul îl pune drept personaj principal pe preot ("Exorcistul") iară nu procesul în sine ("exorcismul")? E mai simplu de spus "horror" şi gata!
Dar nu asta a fost intenţia realizatorilor. Tocmai realismul montării ne trimit spre situaţii veridice de viaţă care chiar se petrec şi care s-au mai petrecut în trecut. De altminteri chiar coloana sonoră ne dirijează spre aceeaşi direcţie. Muzica atonală a lui Krzysztof Penderecki este extrasă din opera acestuia numită "Diavolii de la Loudun", având ca subiect cazul de... posedare în masă petrecut în secolul al XVII-lea în Franţa. Este o muzică în ton cu oglindirea distrugerii personalităţii sub influenţa malefică, contrabalansată de "Clopotele tubulare" ("Tubular bells") ale lui Mike Oldfield.
Legat de apariţia acestui film, mi se pare semnificativ că marchează acea perioadă din istoria contemporană în care excesele erau la ordinea zilei - dezordinea morală, sexuală, droguri, rebeliune, secte (între care şi culte luciferice), influenţe extrem-orientale. Pe scurt, ceea ce s-a numit "generaţia hippie".
vineri, 27 decembrie 2013
Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 9
Locul 9: SALT SPRE CREDINŢĂ (Leap of Faith, tradus şi Vânzătorul de iluzii - 1992)
Vă mai amintiţi clipul formaţiei Genesis, Jesus He Knows Me? Îl veţi afla la finalul postării. Acolo erau ironizaţi teleevangheliştii din America. În filmul de faţă este portretizat un soi asemănător de persoane. Da, ne aflăm de data aceasta în miezul lumii neoprotestante, a pastorilor şi predicatorilor, a "minunilor instant", a spiritualismului cu iz penticostal.
Filmul lui Richard Pearce ("No Mercy", "Country") ni-l aduce în faţă pe Jonas Nightengale, interpretat de Steve Martin ("Roxanne", "Poveste din L.A."), un predicator intinerant. În fapt, un escroc profesionist care se foloseşte de o echipă întreagă de alţi profesionişti ai iluziei, între care mâna sa dreaptă, Jane (Debra Winger - "Văduva neagră", "Cuvinte de alint", "Ofiţer şi gentleman"), în scopul de a-i uşura de bani pe fraierii care-i ascultă predicile. O pană îl obligă să se oprească şi într-un colţ din Kansas devasta de şomaj şi cu pericolul secetei bătând la uşă.
Cinicul Jonas află prilej şi aici de a extorca bani frumuşei de la populaţia şi aşa sărăcită, cu toată opoziţia şerifului local Will Braverman (Liam Neeson - "Misiunea", "Michael Collins", "Lista lui Schindler", "Războiul Stelelor - Ameninţarea fantomei"). Dar ce ar fi dacă tocmai celui care este un maestru al înşelăciunii, celui care promite minuni la minut, omului uns cu toate alifiile mistificării, farsorului de geniu, deci tocmai acestuia să-i joace Dumnezeu o farsă? Adică să se petreacă o minune "pe bune". Vindecarea miraculoasă a unui schilodit fizic pune în mişcare resorturile interioare ale vindecării acestui schilodit sufleteşte care este predicatorul Jonas.
Deci, care este motivul apariţiei minunilor? Convingerea mulţimilor sau mişcarea inimii?
Urmăriţi-l, măcar pentru minunata muzică gospel ce îl însoţeşte.
Îl puteţi urmări şi pe linkurile următoare subtitrat în româneşte:
Partea 1:
Partea 2:
Vă mai amintiţi clipul formaţiei Genesis, Jesus He Knows Me? Îl veţi afla la finalul postării. Acolo erau ironizaţi teleevangheliştii din America. În filmul de faţă este portretizat un soi asemănător de persoane. Da, ne aflăm de data aceasta în miezul lumii neoprotestante, a pastorilor şi predicatorilor, a "minunilor instant", a spiritualismului cu iz penticostal.
Filmul lui Richard Pearce ("No Mercy", "Country") ni-l aduce în faţă pe Jonas Nightengale, interpretat de Steve Martin ("Roxanne", "Poveste din L.A."), un predicator intinerant. În fapt, un escroc profesionist care se foloseşte de o echipă întreagă de alţi profesionişti ai iluziei, între care mâna sa dreaptă, Jane (Debra Winger - "Văduva neagră", "Cuvinte de alint", "Ofiţer şi gentleman"), în scopul de a-i uşura de bani pe fraierii care-i ascultă predicile. O pană îl obligă să se oprească şi într-un colţ din Kansas devasta de şomaj şi cu pericolul secetei bătând la uşă.
Cinicul Jonas află prilej şi aici de a extorca bani frumuşei de la populaţia şi aşa sărăcită, cu toată opoziţia şerifului local Will Braverman (Liam Neeson - "Misiunea", "Michael Collins", "Lista lui Schindler", "Războiul Stelelor - Ameninţarea fantomei"). Dar ce ar fi dacă tocmai celui care este un maestru al înşelăciunii, celui care promite minuni la minut, omului uns cu toate alifiile mistificării, farsorului de geniu, deci tocmai acestuia să-i joace Dumnezeu o farsă? Adică să se petreacă o minune "pe bune". Vindecarea miraculoasă a unui schilodit fizic pune în mişcare resorturile interioare ale vindecării acestui schilodit sufleteşte care este predicatorul Jonas.
Deci, care este motivul apariţiei minunilor? Convingerea mulţimilor sau mişcarea inimii?
Urmăriţi-l, măcar pentru minunata muzică gospel ce îl însoţeşte.
Îl puteţi urmări şi pe linkurile următoare subtitrat în româneşte:
Partea 1:
Partea 2:
joi, 26 decembrie 2013
Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 10
Locul 10: IISUS DIN MONTREAL (Jésus de Montréal, 1989)
La prima vedere acest film poată părea, pentru persoanele habotnice, irevenţios. Evident, acelea nu au citit nici "Maestrul şi Margareta" şi nici nu au avut de-a face cu vreun roman de Dostoievsky. De altminteri, cu un fragment din "Fraţii Karamazov" se deschide aceaastă producţie canadiană regizată de Denys Arcand ("Declinul imperiului american", "Invaziile barbare") şi se constituie într-o satiră tragică la adresa racilelor vieţii moderne: secularizată, coruptă moral, mediocră, cu ţeluri constituite din faimă, succes, sexism, publicitate.
Daniel (Lothaire Bluteau), un actor de perspectivă, este angajat de către o parohie quebecheză, să aducă un suflu nou punerii în scenă a "Patimilor Mântuitorului". Îşi adună o echipă de "discipoli" pe care îi convinge să participe la proiect şi dau naştere unei puneri în scenă destul de controversate din punct de vedere strict tradiţional, ceea ce duce la conflict cu comanditarii. Dar nu această dispută se află în centrul filmului - părerea mea - ci radiografia pe care o face unei lumi care şi-a pierdut reperele, snobimii cu pretenţii estetizante, vidului axiologic în care vieţuiesc.
Să fie posibil ca Daniel să fi pornit la drum cu ideile lui Smerdiakov pronunţate la începutul filmului? Poate că da. Iar cuvintele bibliotecarei ("Îl cauţi pe Iisus? El va fi Cel care te va găsi") să fi fost în acest caz profetice. Pentru că treptat începe să fie "invadat" de trăiri cristice. Un soi de "Imitatio Christi" se petrece cu eroul în episoade lesne recognoscibile: alungarea vânzătorilor din templu, ispita de pe munte ajungând până la chinul pe cruce. Îmi pare chiar că Denys Arcand a făcut nişte trimiteri chiar mai subtile şi NEPERCEPUTE de către diverşii comentatori. Acel traseu final - spitalul municipal (inaccesibil) - spitalul catolic (ultra aglomerat) - staţia de metro (în care se regăseşte posterul cu "înainte mergătorul" ce-l declarase pe Daniel "un actor mai mare ca el" - reface la modul simbolic coborârea la Iad a Mântuitorului înainte de Înviere, o secvenţă din procesul hristic al mântuirii oamenilor mai puţin cunoscută în Occident, dacă nu chiar negată.
O insesibilitate care nu ar trebui să mire. O secvenţă este lămuritoare în ironia sa. Paza intervine în timpul spectacolului pentru a opri reprezentaţia neaprobată. Audineţa protestează: "Vrem să aflăm sfârşitul". "Toată lumea îl cunoaşte", spune şeful pazei. "Mare pe cruce şi învie. Mare brânză".
La festivalul de la Cannes din 1989 filmul a câştigat atât Premiul juriului cât şi Premiul juriului ecumenic. Totodată, a fost nominalizat şi la Oscaruri la categoria cel mai bun film străin. Eu am avut noroc să-l văd prin intermediul TV 5 Europe. Nu ştiu să fi fost difuzat de vreo televiziune de pe la noi.
Cele mai bune filme religioase, top personal – locul 11
Locul 11: NOI NU SUNTEM ÎNGERI (We're No Angels, 1989)
"Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi, căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă îngeri." - acesta este versetul luat de la Evrei 13:1 care marchează filmul lui Neil Jordan. Nu se precizează continuarea: "Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei".Comedia - căci despre o comedie este vorba - îi are în centru pe doi ocnaşi, Ned şi Jim, interpretaţi de Robert de Niro şi Sean Penn, evadaţi din puşcărie şi disimulaţi în preoţi în încercarea lor de a trece în Canada. Îşi află adăpost într-o mânăstire catolică din orăşelul de graniţă iar prilejul îl putea constitui pelerinajul cu statuia Maicii Domnului care plângea. Dar cum oamenii nu sunt îngeri, ci deasupra lor - prin Iisus Hristos - cei doi devin unelte în vindecarea fetiţei lui Molly, spălătoreasă cu normă de prostituată (Demi Moore) şi nu-şi află salvarea decât doar după adoptarea unei decizii - călugăria în cazul lui Jim, o refacere a vieţii alături de Molly, în ce-l priveşte pe Ned.
Şi acest film a fost unul vizionat în vremurile de după 1989, în care videocasetofonul era rege. Ritmul este destul de alert, se urmăreşte cu plăcere şi, în ciuda primei impresii pe care îl lasă, de comedie, la o vizionare mai atentă reiese tensiunea dramatică din spatele personajelor: ne lovim de oameni hăituiţi şi înspăimântaţi, de indiferenţi, de autoritate brutală şi sângeroasă, de cinism, exaltare ori... simplitate curată.
Poate de aceea, cu toate că este o comedie, nu se uită.
Online îl puteţi (re)vedea şi aici: http://filmehd.net/were-no-angels-1989-filme-online.html
"Primirea de oaspeţi să n-o uitaţi, căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă îngeri." - acesta este versetul luat de la Evrei 13:1 care marchează filmul lui Neil Jordan. Nu se precizează continuarea: "Aduceţi-vă aminte de cei închişi, ca şi cum aţi fi închişi cu ei".Comedia - căci despre o comedie este vorba - îi are în centru pe doi ocnaşi, Ned şi Jim, interpretaţi de Robert de Niro şi Sean Penn, evadaţi din puşcărie şi disimulaţi în preoţi în încercarea lor de a trece în Canada. Îşi află adăpost într-o mânăstire catolică din orăşelul de graniţă iar prilejul îl putea constitui pelerinajul cu statuia Maicii Domnului care plângea. Dar cum oamenii nu sunt îngeri, ci deasupra lor - prin Iisus Hristos - cei doi devin unelte în vindecarea fetiţei lui Molly, spălătoreasă cu normă de prostituată (Demi Moore) şi nu-şi află salvarea decât doar după adoptarea unei decizii - călugăria în cazul lui Jim, o refacere a vieţii alături de Molly, în ce-l priveşte pe Ned.
Şi acest film a fost unul vizionat în vremurile de după 1989, în care videocasetofonul era rege. Ritmul este destul de alert, se urmăreşte cu plăcere şi, în ciuda primei impresii pe care îl lasă, de comedie, la o vizionare mai atentă reiese tensiunea dramatică din spatele personajelor: ne lovim de oameni hăituiţi şi înspăimântaţi, de indiferenţi, de autoritate brutală şi sângeroasă, de cinism, exaltare ori... simplitate curată.
Poate de aceea, cu toate că este o comedie, nu se uită.
Online îl puteţi (re)vedea şi aici: http://filmehd.net/were-no-angels-1989-filme-online.html
marți, 24 decembrie 2013
Cele mai bune filme religioase, top personal - locul 12
Locul 12: IISUS DIN NAZARET (Jesus of Nazareth, 1977)
Superproducţia pentru televiziune realizată de Franco Zeffirelli ("Îmblânzirea scorpiei", "Romeo şi Julieta", "Hamlet"), cu imaginea lui Robert Powell ("Mahler", "39 de trepte", "Shaka Zulu") ce se suprapune (parcă prea mult) peste cea a lui Iisus Hristos. Şi cu muzica lui Maurice Jarre, excepţională.
A fost un imens succes de public şi comercial, inclusiv în lagărul socialist, prin difuzarea casetelor video piratate. A influenţat mentalităţi şi a impregnat publicului o anumită imagine a lui Iisus contaminată de subiectivismul artei Renaşterii, care se îndepărtează de scopul respectivei creaţii artistice (mărturisirea Persoanei divino-umane a lui Hristos) în contra-balansat cu închipuirile realizatorului despre subiect. Este un reproş care se poate face tuturor producţiilor cinematografice care au încercat să se apropie de subiectul Iisus. E o neputinţă proprie cinematografiei, un domeniu în care nu se poate regăsi acceza ce se cere iconarului în pictură, de exemplu.
Poate nu întâmplător un întâmplare legată de această mini-serie se leagă, printr-o ciudată întorsătură, de celebra pictură a lui Leonardo da Vinci, "Cina ce de taină". Se spune că după pictarea figurii lui Hristos pictorul a căutat luni de zile pe cineva care să slujească drept model imaginii lui Iuda. A dat de o figură declasată şi, spre uimirea sa, cel pe care pusese ochii îi mărturisi că este aceeaşi persoană cu cea care pozase la zugrăvirea imaginii hristice. La Robert Powell lucrurile au stat invers: fusese ales iniţial pentru rolul lui Iuda.
Totuşi, ecourile ce le-a stârnit de-a lungul timpului în minţile şi inimile privitorilor, faptul că a schimbat destine, opţiuni în viaţă, m-au făcut să încep acest clasament al filmelor religioase cu această producţie.
Când mă refer la "religios" am în vedere acel termen cu accepţiunea de "reluare a legăturii dintre Dumnezeu şi om". Un dialog între părţi, ceea ce în mediile extrem-orientale nu găsim, iar în practica cultelor antice nu aflăm.
Deci, nu veţi găsi aici trimiteri la filme ce se fac referire la diversele practici cultuale din decursul sistoriei sau contemporane, nici la diversele filosofii sau concepţii despre univers şi om. Ci strict la cele care se referă la relaţia dintre Dumezeu-Persoană şi om, neputinţa dialogului şi refacerea sa, căutarea şi găsirea omului de către Dumnezeu sau, invers, a lui Dumnezeu de către om; câmpul de bătălie dintre bine şi rău, care este sufletul omenesc; alegerea Raiului sau Iadului, reflectarea Împărăţiei lui Dumnezeu din om prin actele sale. De aceea nu veţi găsi aici nimic din spiritualitatea unor filme extrem-orientale (sau care se ocupă de acel spaţiu). Nu veţi găsi nici trimiteri către tot felul de realizări cu mesaje simbolice sau îmbrăcate în alegorii.
Este un top subiectiv şi nimic mai mult. Sper doar ca măcar unele filme să atragă atenţia eventualilor cititori care nimeresc pe acest blog.
Superproducţia pentru televiziune realizată de Franco Zeffirelli ("Îmblânzirea scorpiei", "Romeo şi Julieta", "Hamlet"), cu imaginea lui Robert Powell ("Mahler", "39 de trepte", "Shaka Zulu") ce se suprapune (parcă prea mult) peste cea a lui Iisus Hristos. Şi cu muzica lui Maurice Jarre, excepţională.
A fost un imens succes de public şi comercial, inclusiv în lagărul socialist, prin difuzarea casetelor video piratate. A influenţat mentalităţi şi a impregnat publicului o anumită imagine a lui Iisus contaminată de subiectivismul artei Renaşterii, care se îndepărtează de scopul respectivei creaţii artistice (mărturisirea Persoanei divino-umane a lui Hristos) în contra-balansat cu închipuirile realizatorului despre subiect. Este un reproş care se poate face tuturor producţiilor cinematografice care au încercat să se apropie de subiectul Iisus. E o neputinţă proprie cinematografiei, un domeniu în care nu se poate regăsi acceza ce se cere iconarului în pictură, de exemplu.
Poate nu întâmplător un întâmplare legată de această mini-serie se leagă, printr-o ciudată întorsătură, de celebra pictură a lui Leonardo da Vinci, "Cina ce de taină". Se spune că după pictarea figurii lui Hristos pictorul a căutat luni de zile pe cineva care să slujească drept model imaginii lui Iuda. A dat de o figură declasată şi, spre uimirea sa, cel pe care pusese ochii îi mărturisi că este aceeaşi persoană cu cea care pozase la zugrăvirea imaginii hristice. La Robert Powell lucrurile au stat invers: fusese ales iniţial pentru rolul lui Iuda.
Totuşi, ecourile ce le-a stârnit de-a lungul timpului în minţile şi inimile privitorilor, faptul că a schimbat destine, opţiuni în viaţă, m-au făcut să încep acest clasament al filmelor religioase cu această producţie.
Când mă refer la "religios" am în vedere acel termen cu accepţiunea de "reluare a legăturii dintre Dumnezeu şi om". Un dialog între părţi, ceea ce în mediile extrem-orientale nu găsim, iar în practica cultelor antice nu aflăm.
Deci, nu veţi găsi aici trimiteri la filme ce se fac referire la diversele practici cultuale din decursul sistoriei sau contemporane, nici la diversele filosofii sau concepţii despre univers şi om. Ci strict la cele care se referă la relaţia dintre Dumezeu-Persoană şi om, neputinţa dialogului şi refacerea sa, căutarea şi găsirea omului de către Dumnezeu sau, invers, a lui Dumnezeu de către om; câmpul de bătălie dintre bine şi rău, care este sufletul omenesc; alegerea Raiului sau Iadului, reflectarea Împărăţiei lui Dumnezeu din om prin actele sale. De aceea nu veţi găsi aici nimic din spiritualitatea unor filme extrem-orientale (sau care se ocupă de acel spaţiu). Nu veţi găsi nici trimiteri către tot felul de realizări cu mesaje simbolice sau îmbrăcate în alegorii.
Este un top subiectiv şi nimic mai mult. Sper doar ca măcar unele filme să atragă atenţia eventualilor cititori care nimeresc pe acest blog.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)