Am citit de curând piesa "Coriolanus" a lui Shakespeare. Apoi, căutând una-alta pe internet, am dat de nişte informaţii de m-am crucit. Redau traducerea în română:
"În secolul XX, piesa se găseşte în miezul noilor dispute politice şi se vede folosităatât de către dreapta cât şi de stânga. În 1934 izbucnesc tulburări de extremă dreapta la Paris, unde piesa se joacă la Comedia Franceză şi atrage atenţia asupra ambiguităţii sale, o parte a stângii văzând în ea un manifest cripto-fascist. Regimul nazist vede efectiv oportunitatea de a trage foloase şi piesa este prin urmare prezentată drept o pledoarie în favoarea omului puternic, singurul capabil să menţină paceîn familie şi în exterior; comuniştii văd în piesă un exemplu al luptei de clasă şi, sub regimul stalinist, Coriolan devine exemplul trădării din partea elitelor antipopulare. Neliniştiţi de ecoul politic pe care ar fi putut să-l aibe piesa în Germania postbelică, Aliaţii o interzic până în 1953."
Informaţii asemănătoare şi pe siteul ziarului The Independent dar cu nişte tuşe în plus: în Germania nazistă o dramatizare radio este interzisă iar autorul ei este exilat.
Poate mai încolo voi scrie şi eu părerile mele dar nu pot să nu remarc un fapt: eroul piesei, Coriolan, numai fascist nu poate fi numit. Fascismul - precum bolşevismul şi împreună cu socialismul din care se trag amândouă - are înscris genetic apelul la MASSE, la BOBOR, trufia şi trâmbiţarea propagandistică a faptelor, exact ceea ce generalul din piesă dispreţuia profund.
vineri, 27 mai 2011
sâmbătă, 14 mai 2011
Maria Radu & Band - Dorul
Dorul, porneste-n zbor
Zboara, hoinarul dor
Stoluri, de doruri, trecând nevazut
Tainice comori
Doruri, la un soroc
Toate, pornesc un joc
Si se fac stele, si pasari, si nori
Prin vazduhuri plutind…
Dorul nu sta-n loc
Nu se-ntoarce din drum
Pâna la soroc
Zboara-n zari nebun
Zboara peste noi
Nu se n-toarce ‘napoi
La la la la la lala lala la la
Nah nah nah nana na na na na na na
La la la la la lala lala la la
Nah nah nah nana na na na na na na
Dorul, ce ti-e menit
Doar tu l-ai auzit
Nor e, si stea e, si pasare-n zbor
Numai tu îl stii
Dorul, nu e stingher
Cum nu e steaua-n cer
El se îndreapta, spre oameni, în zbor
Prin vazduhuri plutind
Dorul nu sta în loc
Nu se-ntoarce din drum
Pâna la soroc
Zboara-n zari nebun
Zboara peste noi
Nu se n-toarce ‘napoi
http://www.versuri.ro/
duminică, 8 mai 2011
vineri, 6 mai 2011
Maria Radu & Band - Pas cu pas
I:
E-adevarat ca mi-am dorit
Sa te cunosc cu adevarat.
E-adevarat ca te urmaream
Neincetat.
Refren:
Pas cu pas
Te voi urma,
Te voi urma.
II:
E-adevarat si-atunci cand adormeam
Tot pe tine te visam.
Nu ma intreba cum s-a intamplat
E-adevarat ca m-am schïmbat.
http://www.versuri.ro/
miercuri, 4 mai 2011
Pentru nostalgici: Adevarata mea dragoste
M-am aruncat in viata, draga mea,
Sa uit cat de mult te-am iubit,
Mereu alti prieteni, lume mereu,
Te luam o clipa din gandul meu
Dar seara, cand la mine ma-ntorceam,
Nici nu stii cum imi aminteam,
Cum te doream si cum simteam...
Adevarata mea dragoste ai fost tu
Singura mea mare dragoste
Ramai tu...
Am intalnit in viata mea atatea copile
Dar toate n-au facut decat sa-mi arate mai bine
Adevarata mea dragoste ai fost tu
Prima si ultima dragoste
Vei fi tu!
Te voi pastra in amintire,
Poate-am sa mai iubesc, poate nu...
Dar: adevarata mea dragoste
Ai fost si ramaï doar tu, doar tu, doar tu...
http://www.versuri.ro/
joi, 21 aprilie 2011
Antoniu şi Cleopatra – când personajele secundare sunt mai importante decât cele principale
După cele înfăţişate în “Iuliu Cezar”, tulburările continuă, se amplifică, alianţe se fac şi se desfac, vechi tovarăşi devin acum duşmani, noi pretendenţi îşi ridică glasul. La final va rămâne doar unul. Unul? Nu! Rămâne cel ce şi-a construit o structură viguroasă şi viabilă a puterii: Octavian Cezar. El este cel ce se bazează pe o ECHIPĂ inteligentă şi unită, chiar dacă ne apar adesea ca nişte spioni, ca nişte dezinformatori…
Partida ar fi putut-o câştiga Sextus Pompeius. Ar fi putut DACĂ… Dacă ar fi luat în considerare spusele lui Menas care îl sfătuise să-şi asasineze competitorii atunci când îi avusese în mână, atunci când îi credea beţi. Dar Sextus Pompeius a rămas surd iar mai apoi… învins.
Emilius Lapidus s-a autoexclus. Deşi triumvir, pretenţiile la întâietate i-au fost rapid spulberate prin lipsa celor care i-ar fi putut asigura spatele. Linguşelile nu pot ţine loc oamenilor.
Marc Antoniu era în poziţia cea mai avantajoasă în a pretinde puterea în competiţia cu Octavian Cezar. Militar experimentat, reuşise în plus constituirea unei vaste coaliţii a puterilor din Orient. Şi, cu toate acestea, pierde! De ce?
Mai întăi, din cauza corupţiei interioare, a faptului că patimile îi deveniseră o obişnuinţă, o a doua natură şi, între acţiunea rece, calculată ce slujea interesului de stat, el alege împlinirea poftelor, urmărirea plăcerilor, chiar dacă acestea atrăgeau trădarea propriilor săi oameni. Fuga ruşinoasă de la Actium duce, ca urmare, la disoluţia moralului trupelor şi fidelilor săi.
O echipă înseamnă şi încredere acordată celor din jur. Ori în rândul oamenilor lui Antoniu aceasta lipseşte încă mai demult. Putea cineva îndrăzni să se remarce, să iasă în evidenţă ştiind că prin aceasta şi va atrage nenorocirea, exilul, dizgraţia ivită din înalta invidie?
“Nu, Silius, am făcut destul. Cei mici
În stare sunt de fapte mult prea mari;
Iar când stăpânul e plecat, mai bine-i
Să nu desăvârşim ceva ce-aduce
Prea multă faimă.”
La ce i-a folosit lui Antoniu să aibe alături un spirit lucid şi clarvăzător precum al lui Domitius Enobarbus dacă nu a ştiut să-l pună în valoare? Enobarbus intuise cu mult înainte ce turnură vor lua lucrurile:
“Enobarbus: Ai să vezi însă că funia ce pare să le înnoade prietenia o să le-o sugrume până la urmă. Octavia trăieşte ca o sfântă, e rece şi tăcută.
Menas: Cine nu şi-ar dori o asemenea soţie?
Enobarbus: Cel care nu este aşa; adică Antoniu. O să se întoarcă la blidul lui din Egipt; pe urmă, suspinele Octaviei vor stârni mânia lui Cezar. Şi, cum ziceam adineaori, ceea ce pare să le întărească înţelegerea va zămisli curând o mare dezbinare între dânşii. Antoniu iubeşte pătimaş acolo unde întâlneşte patimă. Aici s-a căsătorit numai din socoteală.”
Nu îi lipseau calităţile lui Antoniu, dar pretenţiile îi erau prea mari câtă vreme îi lipsea corecta judecată de sine. Nu mai stăpâneşte nici acea carismă cu care păcălise mulţimile în “Iuliu Cezar”. Până în ultima clipă rămâne mirat în faţa ascensiunii tânărului pe care l-a dispreţuit şi l-a subapreciat.
Clepopatra ştiuse vreme îndelungată să se sprijine pe o diplomaţie a budoarului, să se folosească de farmecele ei şi ale slujnicelor sale puse toate acestea în slujba Egiptului. Dar, cu Antoniu alături, simţul politic i se atrofiază, pierde contactul cu realitatea, se încrede în propriile fantasme şi plăsmuiri ceea ce dă naştere la fapte absurde, precum în scena pedepsirii solului. Este înconjurată de oameni devotaţi ei dar şi de trădători de cea mai joasă speţă, după cum vedem în ultimul act. L-a trădat ea pe Antoniu? Poate că da:
“E mai uşor
Să se despartă sufletul de trup
Decât noi de mărire.”
Păstrarea puterii în Egipt după prăbuşirea lui Antoniu este ultima iluzie pe care şi-o clădeşte. Aici, însă, Cleopatra îl citeşte pe Octavian Cezar şi-şi dă seama de ţinta finală a acestuia. Preferă să moară ca o regină decât să trăiască mai rău decât o sclavă.
Oamenii lui Octavian par a fi însă din alt aluat. Sunt ochii şi urechile Cezarului şi se bucură de încredere. Poate de aceea şi scopurile tactice ale mişcărilor trupelor sale sunt greu de dedus de către adversari. Nici ofiţerii nu lasă să scape informaţii folositoare adversarilor. Octavian conduce într-adevăr ca un om de stat iar un realist precum Enobarbus ştie că o luptă în doi între Octavian şi Antoniu (cum propusese cel din urmă) nu era posibilă. Ar fi însemnat capitularea intersesului larg de stat în faţa celui îngust, particular. Acelaşi interes de stat practică la nivel extern discursul dublu, trădarea, minciuna. Înlăuntrul statului acestea nu mai pot fi însă permise. Şi de aceea nu găsim asemenea mijloace folosite în mijlocul cercului intern din jurul lui Octavian, chit că apropiaţii le aplică din plin ca operaţii de “intoxicare”, de “spionaj” în faţa echipeor adverse ale celorlalţi candidaţi.
În grupul său loialitatea şi disciplina sunt învingătoare şi, prin urmare, Octavian Cezar este câştigătorul.
William SHAKESPEARE, Antoniu şi Cleopatra, traducere de Leon D. Leviţchi, Opere Complete, volumul 7, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
Partida ar fi putut-o câştiga Sextus Pompeius. Ar fi putut DACĂ… Dacă ar fi luat în considerare spusele lui Menas care îl sfătuise să-şi asasineze competitorii atunci când îi avusese în mână, atunci când îi credea beţi. Dar Sextus Pompeius a rămas surd iar mai apoi… învins.
Emilius Lapidus s-a autoexclus. Deşi triumvir, pretenţiile la întâietate i-au fost rapid spulberate prin lipsa celor care i-ar fi putut asigura spatele. Linguşelile nu pot ţine loc oamenilor.
Marc Antoniu era în poziţia cea mai avantajoasă în a pretinde puterea în competiţia cu Octavian Cezar. Militar experimentat, reuşise în plus constituirea unei vaste coaliţii a puterilor din Orient. Şi, cu toate acestea, pierde! De ce?
Mai întăi, din cauza corupţiei interioare, a faptului că patimile îi deveniseră o obişnuinţă, o a doua natură şi, între acţiunea rece, calculată ce slujea interesului de stat, el alege împlinirea poftelor, urmărirea plăcerilor, chiar dacă acestea atrăgeau trădarea propriilor săi oameni. Fuga ruşinoasă de la Actium duce, ca urmare, la disoluţia moralului trupelor şi fidelilor săi.
O echipă înseamnă şi încredere acordată celor din jur. Ori în rândul oamenilor lui Antoniu aceasta lipseşte încă mai demult. Putea cineva îndrăzni să se remarce, să iasă în evidenţă ştiind că prin aceasta şi va atrage nenorocirea, exilul, dizgraţia ivită din înalta invidie?
“Nu, Silius, am făcut destul. Cei mici
În stare sunt de fapte mult prea mari;
Iar când stăpânul e plecat, mai bine-i
Să nu desăvârşim ceva ce-aduce
Prea multă faimă.”
La ce i-a folosit lui Antoniu să aibe alături un spirit lucid şi clarvăzător precum al lui Domitius Enobarbus dacă nu a ştiut să-l pună în valoare? Enobarbus intuise cu mult înainte ce turnură vor lua lucrurile:
“Enobarbus: Ai să vezi însă că funia ce pare să le înnoade prietenia o să le-o sugrume până la urmă. Octavia trăieşte ca o sfântă, e rece şi tăcută.
Menas: Cine nu şi-ar dori o asemenea soţie?
Enobarbus: Cel care nu este aşa; adică Antoniu. O să se întoarcă la blidul lui din Egipt; pe urmă, suspinele Octaviei vor stârni mânia lui Cezar. Şi, cum ziceam adineaori, ceea ce pare să le întărească înţelegerea va zămisli curând o mare dezbinare între dânşii. Antoniu iubeşte pătimaş acolo unde întâlneşte patimă. Aici s-a căsătorit numai din socoteală.”
Nu îi lipseau calităţile lui Antoniu, dar pretenţiile îi erau prea mari câtă vreme îi lipsea corecta judecată de sine. Nu mai stăpâneşte nici acea carismă cu care păcălise mulţimile în “Iuliu Cezar”. Până în ultima clipă rămâne mirat în faţa ascensiunii tânărului pe care l-a dispreţuit şi l-a subapreciat.
Clepopatra ştiuse vreme îndelungată să se sprijine pe o diplomaţie a budoarului, să se folosească de farmecele ei şi ale slujnicelor sale puse toate acestea în slujba Egiptului. Dar, cu Antoniu alături, simţul politic i se atrofiază, pierde contactul cu realitatea, se încrede în propriile fantasme şi plăsmuiri ceea ce dă naştere la fapte absurde, precum în scena pedepsirii solului. Este înconjurată de oameni devotaţi ei dar şi de trădători de cea mai joasă speţă, după cum vedem în ultimul act. L-a trădat ea pe Antoniu? Poate că da:
“E mai uşor
Să se despartă sufletul de trup
Decât noi de mărire.”
Păstrarea puterii în Egipt după prăbuşirea lui Antoniu este ultima iluzie pe care şi-o clădeşte. Aici, însă, Cleopatra îl citeşte pe Octavian Cezar şi-şi dă seama de ţinta finală a acestuia. Preferă să moară ca o regină decât să trăiască mai rău decât o sclavă.
Oamenii lui Octavian par a fi însă din alt aluat. Sunt ochii şi urechile Cezarului şi se bucură de încredere. Poate de aceea şi scopurile tactice ale mişcărilor trupelor sale sunt greu de dedus de către adversari. Nici ofiţerii nu lasă să scape informaţii folositoare adversarilor. Octavian conduce într-adevăr ca un om de stat iar un realist precum Enobarbus ştie că o luptă în doi între Octavian şi Antoniu (cum propusese cel din urmă) nu era posibilă. Ar fi însemnat capitularea intersesului larg de stat în faţa celui îngust, particular. Acelaşi interes de stat practică la nivel extern discursul dublu, trădarea, minciuna. Înlăuntrul statului acestea nu mai pot fi însă permise. Şi de aceea nu găsim asemenea mijloace folosite în mijlocul cercului intern din jurul lui Octavian, chit că apropiaţii le aplică din plin ca operaţii de “intoxicare”, de “spionaj” în faţa echipeor adverse ale celorlalţi candidaţi.
În grupul său loialitatea şi disciplina sunt învingătoare şi, prin urmare, Octavian Cezar este câştigătorul.
William SHAKESPEARE, Antoniu şi Cleopatra, traducere de Leon D. Leviţchi, Opere Complete, volumul 7, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
miercuri, 13 aprilie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)